Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
Cu N. Georgescu despre reeditarea antumelor de Marina Vazaca

Marina Vazaca:Domnule Nicolae Georgescu, două mi se par a fi mizele capitale ale ediţiei critice a antumelor lui Eminescu pe care aţi publicat-o: atribuirea alcătuirii ediţiei princeps poetului însuşi, şi stabilirea unei forme a textului cît mai aproape de ceea ce ar fi putut fi voinţa sa. Astfel, repuneţi în discuţie întreaga tradiţie maioresciană. Care sînt principalele argumente în favoarea convingerii că Eminescu, iar nu Maiorescu, este cel care a făcut selecţia poemelor şi a stabilit ordinea lor?
Nicolae Georgescu: Trebuie să vă spun, mai întîi, că argumentele mele s-au construit prin reacţie la… mine însumi. Mult timp am crezut, ca toată lumea, că Titu Maiorescu este cel care a construit Ediţia princeps. Asta am scris apăsat în prima mea carte, acum 20 de ani (A doua viaţă a lui Eminescu, 1994). Luîndu-mi ca subiect pentru teza de doctorat „ediţiile Eminescu”, după cîţiva ani buni de confruntări filologice între textele ediţiilor, între acestea şi textele din „Convorbiri literare” (pentru fiecare în parte), şi după noi confruntări cu manuscrisele, mi-am dat seama că această impresie generală că Maiorescu a fost arhitectul Ediţiei princeps nu se susţine. Sînt prea multe fisuri, nepotriviri, imposibilităţi logice, situaţii absurde. Sau acumulat fişe peste fişe, timp de trei ani, şi, în ultimul an de lucru efectiv la lucrare (mi-am susţinut doctoratul în 1997), mi-am configurat propria ipoteză, care a devenit, apoi, teorie. Profesorul George Muntean, foarte apropiat în tinereţe de Perpessicius (i-a fost secretar ştiinţific), mi-a confirmat, după îndelungi discuţii pe care le-am avut despre modul meu de a vedea lucrurile, că prin 1960 şi marele editor ajunsese la concluzii asemănătoare. Eu consideram că Eminescu şi-a decupat poeziile tipărite în „Convorbiri literare”, punîndu-le apoi în ordinea dorită pentru volum şi intercalînd poeziile noi, făcute pentru legături. Mă bazam pe lipsa, dintre cărţile sale şi dintre manuscrisele din lada sa, a „Convorbirilor”: ce poet nu-şi păstrează propriile apariţii? Nu, mi-a spus George Muntean, Perpessicius credea că Eminescu a dat la tipografie chiar volumele legate ale „Convorbirilor”, punînd semne la poeziile care trebuiau culese şi intercalînd ineditele. Abia în anul 2000, ieşind la iveală noul tezaur de scrisori eminesciene, am înţeles că această teorie a lui Perpessicius se confirmă. Poetul îi scrie Veronicăi Micle în 8 februarie 1882: „Titus îmi propune să-mi editez versurile şi am şi luat de la el volumul 1870-71 din Convorbiri, unde stau Venere şi Madonă şi Epigonii. Vai, Muţi, ce greşeli de ritm şi rimă, cîte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E cu putinţă a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfîrşit să cercăm.” El nu avea, aşadar, volumul său propriu, sau numere păstrate din „Convorbiri” cu poeziile sale. Răspunsul ei („Je suis très contente que tu veux şsic!ţ éditer tes beaux vers…”), din 10 februarie, era cunoscut încă din 1905, fiind inclus apoi şi în volumul XVI de Opere. Nu mă întrebaţi de ce n-a fost luată în seamă această scrisoare de către editorii lui Eminescu ori de istoricii literari. Ştiam că Perpessicius şi alţi oameni de cultură au avut acces la acest tezaur de scrisori păstrat, apoi, într-o bancă din Elveţia pînă în anul 2000, dar că n-au putut să le folosească. Augustin Z.N. Pop publică, spre 1980, două dintre ele fără a indica sursa. Nu intru în detalii aici. Destul că eu am urmat această intuiţie a lui Perpessicius construindu-mi propria teorie prin care am ajuns la concluzia că Eminescu este arhitectul volumului său de versuri.
Greşelile de tipar identice în volumul apărut în 1883 cu cele din textele tipărite în „Convorbiri literare” între 1870-1881 arată că n-a existat un manuscris al cărţii, ci s-a dat la tipografie revista, cum credea Perpessicius (tăieturile, cum consideram eu). În ediţia a doua a cărţii, din 1885, Titu Maiorescu îndreaptă tacit aceste greşeli de tipar. Dacă citea şi în 1883 textul, le-ar fi depistat atunci. Este o ipoteză. Poate că i-au fost semnalate după apariţia cărţii. Oricum, intrăm în alertă. Pe de altă parte, I.E. Torouţiu transmite impresia că Livia Maiorescu, fiica criticului, a fost cea care a copiat poeziile lui Eminescu pentru tipar. Putea, însă, aceasta să copieze din „Convorbiri literare”, la Împărat şi proletar (1874), de pildă, „cumşe frigiene” în loc de „cuşme frigiene”, sau la Povestea codrului (1878), „Împreju-ne s-adună” în loc să îndrepte: „împrejuru-ne” – şi cîte şi mai cîte: repet, greşeli de tipar în „Convorbiri” care se regăsesc în Ediţia princeps. Aceasta este prima fisură, şi ne pune pe gînduri.

Situaţia ineditelor pare complicată: unele au apărut înaintea volumului în „Familia”, altele au fost reluate în „Convorbiri”… ce concluzie trageţi de aici?
Între poeziile tipărite deja în revistă (38 în volum din cele 40), cartea cuprinde, presărate pe ici pe acolo, peste 20 de poezii netipărite încă de Eminescu (17 inedite şi 6 pregătite de Eminescu pentru „Familia”, care au apărut între aprilie şi octombrie 1883). Un grupaj cu ele se va publica şi în „Convorbiri literare”, în ianuarie şi februarie 1884, după apariţia volumului. Ordinea este alta în grupaj faţă de ocurenţele în volum; de asemenea, există diferenţe între textul unor inedite din grupaj şi al aceloraşi inedite din Ediţia princeps (la Glossă, de pildă: „Vremea trece, vremea vine” în volum – şi „Vreme trece, vreme vine” în grupajul ulterior din revistă; în total sînt sute de diferenţe; numai la Glossă identific, în ediţia mea, diferenţe, inclusiv de punctuaţie, la 37 de versuri din 80). Din volum lipseşte poezia Diana, pe care Maiorescu o va recupera mai tîrziu, în ediţia a V-a, din 1890, intercalînd-o între Strigoii şi Satira I. Iată, aşadar, încă trei fisuri. Cît priveşte grupajul pentru „Familia”, în afară de cele 6 poezii apărute de-a lungul anului 1883, în februarie 1884, simultan cu al doilea grupaj din „Convorbiri literare”, apare poezia Din noaptea; aceasta însă nu se regăseşte nici în „Convorbiri”, nici în Ediţia princeps (iar după apariţia ei în „Familia” Titu Maiorescu îl întreabă, într-o scrisoare, pe Iacob Negruzzi dacă n-ar fi cazul s-o publice şi în revista Junimii, „pentru totalitate”). Sînt, aşadar, trei pachete de inedite: pentru volum, pentru „Convorbiri literare” şi pentru „Familia”. Cine le-a făcut? Au avut acces la lada lui Eminescu – şi Maiorescu, şi Iacob Negruzzi şi Iosif Vulcan? Pînă la urmă, interpretarea de bun-simţ aduce şi ea un argument: Eminescu însuşi, lucrînd la volumul său şi încheindu- l, a făcut copii manuscrise atît pentru intercalat în acest volum care urma să se culeagă inginereşte, după semnele puse în revistă, cît şi pentru „Familia” şi pentru „Convorbiri”, care, dacă a avut poeziile inedite înainte de tipărirea volumului, rău a făcut că nu le-a publicat. De observat că „Familia” a mai publicat trei poezii după ieşirea lui Eminescu din viaţa publică, dar, asta e o altă discuţie! Pentru elucidarea acestui tip de probleme e nevoie de un examen filologic serios, implicînd metoda comparativă, examen care nu a fost făcut pînă acum. Cînd m-am apucat eu de lucru, credeam că mă aflu în domeniul filologiei clasice, în care m-am format, şi unde aceste chestiuni sînt de bază, nu ştiam că istoria literaturii române are asemenea goluri… Aici trebuie o echipă, adică baremi atît: să piardă mai mulţi cîte puţin din vederea ochiului; altfel, rişti soarta lui Perpessicius, care, după cum se ştie, ajunsese la şapte dioptrii pentru ochelari şi avea o trusă întreagă de lupe… Eu n-am făcut decît începutul, am lucrat pe un eşantion restrîns pentru a edifica o demonstraţie, o teorie.

În încercarea de a atribui alcătuirea volumului lui Eminescu, identificaţi destule argumente bazate pe mărturii documentare, precum scrisoarea adresată Veronicăi Micle din 8 februarie 1882; ce pondere au ele în raport cu interpretarea subiectivă, cu propriile dumneavoastră concluzii bazate pe analiza de text?
Mărturiile documentare trebuie recitite în context şi interpretate împreună. Scrisoarea lui Eminescu, tocmai amintită, şi răspunsul Veronicăi; apoi scrisoarea lui Titu Maiorescu adresată surorii sale după corectura volumului: „Poeziile, aşa cum sînt ordonate (originalul, în germană: „Die Gedichte, wie sie nun gesammelt vorliegen”), sînt cele mai strălucite din cîte s-au scris vreodată în româneşte…”. E vorba deci de o ordine deja existentă, de aceea el nu spune, de pildă, „aşa cum am ordonat eu poeziile”. În privinţa intercalărilor, fac legătura cu scrisoarea lui Eminescu de la Botoşani, din martie 1888, răspuns la întrebarea lui Maiorescu în legătură cu poezii noi pentru ediţia a III-a: „…Poezii nepublicate, de intercalat în noua ediţie, nu am”, de unde am putea deduce că ordinea intercalărilor din Ediţia princeps îi aparţine.

Pînă acum, s-a considerat că, în lipsa unor indicaţii din partea lui Eminescu, sumarul alcătuit de Titu Maiorescu răspunde unui criteriu de diversitate şi unui criteriu de expresivitate, într-un crescendo evident al valorii. Dacă poetul este cel care l-a alcătuit, capătă acest sumar o semnificaţie specială?
Semnificaţiile sînt foarte importante. Dacă aceste poezii sînt montate într-un scenariu, atunci valoarea lor se schimbă. Cu alte cuvinte: un poem eminescian are un anumit sens luat în sine – şi un sens nou în scenariul definitiv. Iată, de pildă, pe scurt, ciclulSatirelor (1881). Ele descriu degradarea lumii în patru trepte. Ciclul este deschis, în volum, de Strigoii (1876) – unde magul uită de Arald şi Maria şi se închide în sine, ca un deus otiosus. Ultimul vers de acolo este: „Barba-n pămînt i-ajunge şi genele în piept” (citez actualizînd scrierea). Satira I începe chiar aşa: „Cînd cu gene ostenite sara suflu-n luminare…” Creatorul (poetul) este un avatar al magului, aşa cum va fi şi savantul, aşa cum va fi chiar domnitorul şi, apoi, Demiurg (acest „Maestro” al lumii, care s-a îmbolnăvit de iubire). Urmează a cincea piesă a ciclului, Luceafărul, unde se reinstaurează ordinea de sus în jos, dinspre zei, interzicîndu-li-se amestecul cu muritorii. Luceafărul este un fel de glossă dată zeilor, astfel că se poate zice că Eminescu, în acest volum, îi ceartă, îi aşază în cerul lor, despărţiţi de muritori. Oricare poem dintre acestea spune ceva cînd este luat în sine, şi capătă o semnificaţie în plus cînd este raportat la întregul volumului, care este un volum iniţiatic, deci presupune trepte necesare, treceri cu tîlc. Asemenea încatenări ale poemelor în Ediţia princeps sînt foarte frecvente: versuri sau imagini sau idei dintr-o poezie (mai ales din final) deschid poezia următoare. Aş mai menţiona relaţia dintre O mamă (1880) şi poezia următoare din volum, Făt-Frumos din teiu (1878- 1879). Ce-i cere fiul mamei? – două lucruri: fie moartea împreună, fie sădirea unui teiu la căpătîiul lui, cu ritualul cunoscut. Ce rezultă? un Făt-Frumos din... teiu! După Mai am un singur dor (cu refuzul obstinat al mării, cu oceanul furios, dar neputincios a smulge trupul din pămînt), urmează Epigonii, deschis tocmai prin cufundarea „într-o mare de visări dulci şi senine”. Mai am un singur dor e de pe la 1882 (publicat prima dată în 1883), dar Epigonii apare în 1870. Ordinea din ediţie nu e cronologică, ci simbolic-semnificativă. Sunt mai multe indicii că încă de prin anii 1870 Eminescu se gîndea la un scenariu poetic.

Din scrisoarea prin care Titu Maiorescu o anunţa pe sora sa că în curînd va fi gata pentru tipar volumul cu poeziile lui Eminescu, precizînd că terminase de corectat coala nr. 20, aţi dedus că din volumul Ediţiei princeps, care numără 19 coli, lipseşte o coală editorială. Aţi identificat apoi poeziile lipsă din grupul celor pe care Titu Maiorescu însuşi le recuperează în ediţiile sale ulterioare, considerînd că ar fi putut fi plasate între Dorinţă şi Mortua est!. Reluaţi în studiul introductiv al acestei ediţii critice a antumelor mai vechea dumneavoastră demonstraţie, care a iscat polemici cînd alţi lansat-o prima dată. Cu cele şase texte recuperate, volumul ar fi cuprins 70 de poezii (numărînd şi variantele la Mai am un singur dor). În această formă, ar fi fost sumarul mai bine articulat?
Eu am pornit de la constatarea unei inconsecvenţe tehnice, de natură tipografică: între Dorinţa şi Mortua est! volumul pare „fracturat” pentru că după Dorinţa lipseşte vigneta şi începe numerotarea unei noi coli editoriale, iar acestei discontinuităţi tehnice îi corespunde şi una de sens, în opinia mea. Presupun, apoi – şi spun acest lucru apăsat! – că s-a făcut corectura pe coli tipografice de editură, ceea ce înseamnă că ordinea totală (definitivă) a fost stabilită prin culegere. Nu se poate şti dacă, procedîndu-se la o predare pur cantitativă a colii către corector (Maiorescu), poeziile de pe acea coală ar fi trebuit să urmeze una după alta sau trebuiau diseminate prin tot volumul. Nu mai ştim cum se lucra în tipografii pe-atunci, dar ar fi şi acesta un domeniu ajutător care ar trebui să intre în atenţia editologiei.. Sunt convins însă că e puţin probabil ca Eminescu să nu-şi fi însoţit „pachetul” (cum îi zice Perpessicius) pentru tipografie cu indicaţiile pentru culegere şi de o listă a cuprinsului final, care ar fi fost ca o „cheie”, în fond, şi un mijloc de verificare. N-am descoperit acea listă, presupun existenţa ei, şi fac sugestii de reconstituire în consecinţă. Un procedeu oarecum asemănător am surprins la C. Botez, care trimitea la tipografie fragmente din ediţia sa, indicând locul fiecărei piese pe formatul cărţii, cu numărul paginii etc. Consider că e posibil ca Eminescu să fi colaborat cu Stabilimentul grafic Socec & Teclu, care se afla pe strada Berzei, lângă intrarea în Cişmigiu, pe unde trecea aproape zilnic (vezi izvorul care-i poartă numele). Aspectul copertei, cu aranjamentul său floral specific, cu numele Veronicăi Micle încifrat în scriere steganografică sugerează şi el această undă de supoziţii. Şi mai cred că se poate ca accidentul din 28 iunie 1883 să fi întrerupt brusc această colaborare. Oricum, ulterior, Titu Maiorescu a primit pentru lucru „pachetul” de la Socec, nu de la Eminescu. Corectura, se-nţelege, trebuia făcută pe textul cules, pe care poetul n-a mai apucat să-l primească. În fine, argumentele par şubrede, dar eu construiesc pe baza lor o ipoteză – nimic mai mult, dar nici mai puţin – pe care o dezvolt în cartea mea. De fapt, în studiul introductiv propun mai multe interpretări care ar putea susţine alcătuirea datorată autorului. Ce trebuie reţinut este că, abstracţie făcînd de greşelile de tipar, formele din poeziile apărute în „Convorbiri” sunt eminesciene, iar eu le urmăresc şi din perspectiva normelor ortografice ale momentului.

De ce în cazul antumelor, în afară de sursele de bază, „Convorbirile”, manuscrisele şi cele 11 ediţii publicate de Maiorescu, mai trebuie analizate şi cîteva din ediţiile anterioare ediţiei Perpessicius, şi desigur, această ediţie? Cum v-aţi raportat la acestea pentru ediţia dumneavoastră?
Toate ediţiile critice ale antumelor eminesciene sînt de luat în seamă, avînd în spate editori care au trudit mult pe text şi pe interpretarea lui filologică. S-a instituit, însă, un stil, un comportament general: nici un editor nu notează diferenţele de lectură ale predecesorilor săi. Numai sporadic, unde sînt semnificative, aceste diferenţe sînt semnalate în note finale (rar, şi în note de subsol). De aceea, eu am procedat la o lectură sinoptică, adică la o comparaţie, vers cu vers, a textului din fiecare ediţie în parte, oferind, selectiv, şi fotocopii ale surselor comparate.
Pilonii de bază pentru antume sînt, într-adevăr, cele trei surse menţionate. Pornind de la ele se poate realiza o punte spre noi, un pod. Dar podul are nevoie de piloni intermediari: fiecare ediţie este un punct de sprijin pe spaţii mici, îţi arată că textul a fost judecat de-a lungul drumului, îţi dă curaj şi întemeiere logică în cercetare.
După Maiorescu, fiecare editor a avut în faţă o ediţie sau cel mult două din ediţiile sale, respectînd-o pe aceasta, sau pe acestea, în zonele nebuloase ale textului. Nu s-au strîns la un loc toate cele unsprezece ediţii Maiorescu decît prin 1970, în timpul directoratului lui Şerban Cioculescu la Biblioteca Academiei Române, deci editorii dinaintea lui Perpessicius (şi nici el însuşi la nivelul anilor 1939) nu le-au comparat pentru a observa atît de numeroasele deosebiri dintre ele. Aici stă „păcatul originar” al editorilor lui Eminescu: toţi declară că se orientează după Maiorescu – dar fiecare are ca referinţă o altă ediţie Maiorescu.

Da, cel mai elocvent exemplu mi se pare a fi, aşa cum arătaţi, cel al polemicii dintre Lovinescu şi Ibrăileanu: Lovinescu îl editează pe Eminescu după ediţia a XI-a Maiorescu, iar Ibrăileanu îi reproşează greşeli faţă de Maiorescu, bazîndu-se pe ediţia a VI-a, pe care o foloseşte el. Dar, pentru că a venit vorba, de ce este atît de importantă ediţia lui Garabet Ibrăileanu?
Pentru antume, Ibrăileanu este editorul şi comentatorul care a trudit şi gîndit cel mai intens dintre toţi editorii şi comentatorii lui Eminescu. Din el au crescut şi G. Călinescu, şi Perpessicius, C. Botez, I.E. Torouţiu, G. Scorpan, I. Creţu etc. Sub tăietura virgulei sale se întrevede o revoluţie, o spargere a tradiţiei maioresciene. După cum se ştie, el n-a avut răgazul să-şi definitiveze ediţia (iar ediţia, odată apărută, nu este recunoscută de către el). Apoi, întrebările pe care le pune el Ediţiei princeps sînt fundamentale. Propune alt aranjament al poeziilor, demonstrînd că este posibilă o (altă) ordine a poemelor eminesciene, deci, implicit, arătînd că Ediţia princeps are o ordine, că nu este o culegere oarecare de poeme. Şi, în plus, stilul, stilul… Ibrăileanu este un Aristotel al eminescologiei noastre, el discută ca în Categorii numai „ce se spune despre”, acel legetai al stagiritului, nu inventează nimic.

Dacă Ediţia princeps reproduce textul poeziilor publicate în „Convorbiri literare”, arătaţi că punctuaţia, în schimb, diferă. Cui aparţine îndreptarea ei? Pentru că îndreptările la acest nivel au atras schimbări de sens foarte importante, cu efecte în interpretare pînă în prezent. Restabilirea punctuaţiei în sens eminescian, precum şi a locului apostrofului se poate urmări cu cel mai mare interes în ediţia dumneavoastră.
Din comparaţia ediţiilor lui Maiorescu între ele şi cu celelalte ediţii (şi, desigur, cu primele apariţii ale antumelor şi cu manuscrisele), reiese că criticul este cel care remaniază fastidios punctuaţia textului eminescian. Ulterior, editorii lui Eminescu sporesc aceste diferenţe de punctuaţie, acceptîndu-l pe Maiorescu sau propunînd formule proprii. Sînt chestiuni care ţin, ca să zic aşa, de interpretare, dar nu a textului originar, al lui Eminescu, ci a interpretărilor lui. Repet: nici un editor nu precizează însă nicăieri unde pune virgula cutare alt editor, el re-stabileşte textul, şi-atît. Trebuie spus, totuşi, că Perpessicius, numai el, face o sumă amiabilă, rezonabilă a ediţiilor anterioare – în sensul că inovează puţin şi, de regulă, inovaţiile sale se regăsesc în ediţiile dinaintea sa, deci el încearcă să-i împace pe antecesori. Asta reiese, însă, din confruntări, nici el nu menţionează că o anume virgulă sau formă (lecţiune) se datorează lui Ibrăileanu, sau Maiorescu, sau Scurtu, sau C. Botez etc. Sensul general al punctuaţiei maioresciene este unul pozitivist, logicist – care transformă mistica lui Eminescu în simplă psihologie. Fiorul religios al poeziei eminesciene este netezit, prin punctuaţie, adus la o logică a înţelegerii comune ce se supune imperativului pedagogic. Toţi editorii lui doresc accesibilitate, se adresează unui cerc cît mai larg de cititori, mai ales tinerilor şcolari sau studenţi în formare. În această ediţie a mea, am scos vreo mie şi ceva de virgule puse de-a lungul timpului în textul eminescian – şi am repus la locul lor, vreo cîteva sute, eminesciene, scoase de alţii (notînd fiecare loc, desigur). Exemplific aici cu finalul Luceafărului. Textul nostru actual, de „consum”, este: „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul.” Vă amintiţi cîtă cerneală a curs pe marginea acestui „chip de lut”... Ei bine, textul eminescian (din „Almanahul Societăţii literare «România jună»”, dar şi din multe manuscrise) este: „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut / Dac-oi fi eu sau altul…”. Sau, o formă manuscrisă apropiată de versiunea finală: „Ce-ţi pasă ţie, din pămînt / Dac-oi fi eu sau altul.” Cât de departe sîntem astfel de acea trâmbiţată culpabilizare a femeii… Vocativul este instituit, aşadar, de Maiorescu – şi păstrat în serie de toţi editorii… săi. Dar Hyperion descoperă că dacă ar coborî în chip de lut, dacă ar accepta să se nască din păcat („Da mă voi naşte din păcat...”), nu ar putea fi deosebit de un altul. Sau, un alt loc controversat, unde editorii schimbă, dînd diferite explicaţii: „S-a rupt din locul lin de sus” a devenit „S-a rupt din locul lui de sus”. Dar urmează imediat: „În vremea asta Cătălin…”, iar reluarea lin – Cătălin este semnificativă. Opoziţia dintre Hyperion şi Cătălin este întărită şi onomastic: în greacă, Hyper (deasupra, sus) este opusul lui Kata (jos, în jos). Cătălin îşi explică singur numele: „Şi-n treacăt o cuprinse lin”. Se creează, deci, perechea: locul lin de sus, locul lin de jos, Hyperion şi Katalin. Eminescianul „loc lin de sus” trebuie păstrat, „lin” nu e o redundanţă, nu trebuie îndreptat… Explic aceste lucruri în ediţia mea, cu exemple suficiente (fotocopii) după ediţii şi manuscrise.

Spuneţi că este imposibil să avem o ediţie Eminescu ne varietur. Admiţînd că acestei ediţii a antumelor pe care aţi stabilit-o, unică pînă acum prin anvergura demersului comparatistic şi a corelării analizei filologice cu analiza literară, i s-ar recunoaşte autoritatea, ce ar fi de făcut pentru ca ea să atragă schimbările cuvenite şi în ediţiile „populare”, în manualele şcolare şi, eventual, în recitare, dacă va mai recita cineva poezie?
Mai întîi ar trebui ca fiecare editor să declare ce ediţie urmează, să ofere un aparat critic în care să arate ce anume preia de la predecesori, ce anume respinge, aşa cum sper că am reuşit eu să fac. Aşa, poate că treptat s-ar decanta lucrurile. Apoi ar mai trebui ca acea cronică a ediţiilor, care în perioada interbelică a funcţionat la noi ca o adevărată instituţie, să se reinstituie (şi înainte de 1989 popula binişor revistele noastre literare şi culturale), să sancţioneze abaterile, să „premieze” (dar în cunoştinţă de cauză) inovările, în general, să stimuleze dezbaterile. Mi-ar surîde să-mi iau pseudonimul Didim (acesta a fost un critic rău de tot, poreclit Halkenteros, adică „Maţe de aramă”, pentru că digera orice), şi să scriu despre fiecare ediţie eminesciană în parte. Cred, însă, că s-ar speria lumea şi nu l-ar mai edita pe Eminescu. Mai bine în sălbăticia de acum, cu atîtea sisteme ortografice, de punctuaţie, de antologare – decît de loc. Eminescu se aşază în mintea şi sufletul românilor şi aşa, lăsînd fiecăruia dreptul şi răgazul să-l regîndească.

Prin urmare, să aşteptăm cu interes dezbaterile pe marginea acestei ediţii a antumelor, unde studiul comparativ filologic este susţinut de principalele dumneavoastră cercetări în domeniu reunite ca într-o antologie. Dar ce se va întîmpla cu postumele, ce perspective sunt pentru refacerea din temelii a întregii ediţii Perpessicius?
Postumele eminesciene, vreo 400 de titluri în total, necesită un tratament filologic asemănător – şi nici măcar nu s-a început treaba. Nu vi se pare că ar trebui, totuşi, înfiinţat un Institut Eminescu pentru validarea generală a operei poetului? Din păcate, am mai spus-o şi cu alte ocazii, eminescologia a rămas o formă fără fond. Grupurile de eminescologi au lucrat, să nu uităm, în instituţii diferite, fiecare cu cîte un program, care, odată încheiat, a dus la dizolvarea grupului respectiv. Fac o scurtă recapitulare: monumentalul Dicţionar al limbii poetice eminesciene, sub redacţia lui Tudor Vianu, apoi a lui Şerban Cioculescu, a apărut în 1967, după care colectivul de la Institutul de lingvistică s-a dizolvat; între timp, Perpessicius a rămas el singur o instituţie, scoţînd volumele IV, V şi VI din ediţia care îi poartă numele; ediţia de Opere alese, din 1964, lucrată sub supravegherea sa, a prilejuit crearea unui alt nucleu de cercetători, avînd-o în prim-plan pe Aurelia Rusu; din 1977 s-a instituit colectivul de la Muzeul Literaturii Române care a editat volumele VII-XVI din seria Opere, muncă titanică ce a ţinut în tensiune lumea culturală românească pînă la căderea regimului comunist. Odată încheiată această muncă, colectivul s-a dizolvat. Aceeaşi soartă a avut-o şi colectivul de la Biblioteca Academiei, care, în paralel, a elaborat Bibliografia Mihai Eminescu. Şi daţi-mi voie să continui eu cu întrebările: dar cu publicistica, cum rămîne? Ne odihnim în bogata antologie a ediţiei Creţia- Vatamaniuc? Dar o ediţie a ziarului „Timpul”, cînd se va face? Sîntem, iată, la moment aniversar: cu viaţa lui Eminescu – cu ea ce facem?

Faptul că simţiţi nevoia să lansaţi atîtea întrebări, care sînt tot atîtea apeluri, nu face decît să confirme că Eminescu este un subiect cît se poate de viu şi de cea mai mare actualitate. Eu vă mulţumesc pentru răspunsurile la întrebările mele şi sper din toată inima ca şi ale dumneavoastră să aibă ecou.

P.S.: Domnul Profesor Ştefan Cazimir publică, în nr. 23 din România literară, un studiu foarte interesant despre cîteva diferenţe între „Convorbiri literare” şi ediţia I Maiorescu. Îmi permit să citez începutul: „Un caiet cu poeziile de începător ale lui Ion Pillat ajunsese în 1911, prin intermediul unei nepoate a criticului, în mîinile lui Maiorescu. Acesta din urmă «citeşte versurile, le păstrează şi îmi trimite vorbă prin nepoată-sa să mă prezint la dînsul ca să le discutăm împreună»”. Surpriza tînărului, în cursul vizitei din strada Mercur, a fost să-şi revadă stihurile înţesate de corecturi, iar pe unele din ele schimbate complet. „Ca să-mi liniştească emoţia de poet în faţa unor refaceri atît de radicale, mi-a spus textual: «Aşa făceam şi cu versurile lui Eminescu.»” Nu cunoşteam locul (dar se ştiu impresiile asemănătoare ale lui V.G. Morţun în faţa textului ediţiei princeps), drept pentru care, pe lîngă atîtea mulţumiri tăcute aduse tuturor profesorilor mei de la Universitatea din Bucureşti, trebuie să-i mulţumesc acum public d-lui: Ştefan Cazimir. Este de presupus că Maiorescu s-a mai schimbat întrucîtva de cînd îl corecta pe Eminescu, pînă în 1911, cînd are în faţă un debutant, dar în linii mari aşa a procedat tot timpul: ediţiile scoase de el poartă amprenta sa puternică. Drept pentru care trebuie separat cu sistem de Eminescu, pentru ca să putem să-l cinstim pe fiecare în parte cum se cuvine. Desigur, exemplele d-lui Profesor Stefan Cazimir se regăsesc şi în ediţia mea, mai puţin, însă, conjectura am armat pentru am urmat, la Înger şi Demon, care nu e atestată în manuscrisul poemului. Petru Creţia presupunea că „u” din scrisul poetului ar putea fi un „a” rău închis grafic, dar este prea evidentă deschiderea. (N.G.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara