Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Cu ma(ju)sc(ul)ă, fără ma(ju)sc(ul)ă de Alexandru Matei

Avem limbă şi avem istorie. Sînt cele două teme care-l ocupă pe Barthes în tinereţe, inclusiv în anii bucureşteni cînd, ataşat cultural la Bucureşti, scrisese un prim articolraport despre limbajul ideologiei sovietice (text tradus la noi şi publicat de Micaela Ghiţescu în revista „Memoria” în 2001, despre care vorbeşte în „România literară” nr.48 din 2000).
Prima e „un corp de prescripţii şi de obiceiuri, comun tuturor scriitorilor unei epoci. Aceasta înseamnă că limba e ca o Natură care trece în întregime în (prin) vorbirea scriitorului (...). Nimeni nu poate, fără preambul, să-şi insereze libertatea de scriitor în opacitatea limbii, pentru că în limbă stă de fapt întreaga Istorie, completă şi unită ca o Natură.” Sunt fraze din introducerea, probabil cunoscută, la Gradul zero al scriiturii, prima carte a lui Barthes, din 1953 (anul morţii lui Stalin). Pentru că adeziunea lui Barthes la o anumită înţelegere raportului dintre limbă şi istorie (sau, mai larg, dintre natură şi cultură) dă orientarea lui „de stînga”, şi pentru că la noi există încă tendinţa de a reacţiona visceral la „dreapta” sau „stînga”, aş vrea să zăbovim un pic asupra acestui raport.
Am în vedere două chestiuni. Prima ţine de o abordare tip close reading. De ce întrebuinţează Barthes, aici şi aiurea (în Mitologii, de pildă), majuscule atunci cînd scrie Natură, Istorie, Libertate etc.? Trebuie să observăm că, în acelaşi context, noţiunea de scriitură are parte de iniţială minusculă. De ce? Răspunsul stă într-un proiect asupra căruia funcţionarul de la Institutul Francez stăruie mult, acela de a decanta ceea ce în limbajul cotidian apare ca „lexic de valoare”, cuvinte prin care realitatea este implicit judecată şi plasată în Bine şi Rău. Scriitura, însă „este o funcţie”, un concept modern în măsura în care prin intermediul ei se poate descifra ponderea ideologică a limbajului; în mintea lui Barthes, atunci, scriitura are şanse de a deveni un concept ştiinţific (iluzie dominantă în epocă). Celelalte vocabule, cu majusculă, sînt „obiecte”, cuvinte transformate în esenţe morale. Barthes îi citise pe Levi-Strauss, pe lingvişti ca Viggo Brondal (cercul de lingvistică de la Copenhaga) şi ştie deja că noua gîndire umanistă are să fie structuralistă. Metoda cunoaşterii este dată, în structuralism sau în hermeneutică, de posibilitatea conştiinţei observatorului de a se „topi” în obiect pentru a-i releva configuraţia sau spiritul. Această atitudine silenţioasă a cunoaşterii poate produce, e drept, un discurs terorist, pentru că cele mai crude cuceriri se fac în linişte (să ne gîndim puţin: n-a constituit Securitatea acea vedere panoptică asupra societăţii româneşti capabilă să detecteze şi să anihilieze punctele focale ale unui ansamblu de practici cotidiene aparent identice şi repetitive?).
De pericolul transformării în terorist, Barthes a fost mai mereu conştient, dar ar trebui să vorbim atunci mai ales de cel de-al treilea Barthes, cel de după 1975, cînd autorul revine decisiv la tema care-l obsedează dintotdeauna: morala persoanei I singular. Acum, însă, imediat după război, într-o Europă scăpată de teribila hecatombă nazistă (dar aflată încă în plină violenţă vindicativă în blocul estic), Barthes crede că este de datoria lui să atragă atenţia asupra imensului pericol al ideologiei politice active, care produce în deplină impunitate, isteric în Est şi susurînd în Vest, forma în care urmează să aşeze un „om nou”: cel comunist acolo, cel consumist aici. De aceea scrie el cu majusculă termenii cei mai comuni şi generali ai gîndirii europene: pentru a atrage atenţia că ceea ce pare de la sine, firesc (natură), este de fapt un cuvînt întrebuinţat cu scop de către discursurile puterii (Natură); că ceva rău ne pîndeşte în chiar clipa în care o anumită turnură pune în evidenţă o noţiune sau o imagine inedită, pe care văzînd-o avem senzaţia că o ştiam dintotdeauna (doar ceva de nenumit, o orbire, ne făcuse să-i ignorăm prezenţa).
În raportul secret din 1949, unde descrie funcţionarea discursului stalinist, Barthes vorbeşte despre petiţia de principiu ca despre procedeul său de fond. Dă ca exemplu sintagma „putregai occidental”, care „nu e niciodată descrisă sau analizată”, dar care, repetată obsesiv, fie convinge la nivelul cel mai subtil, afectiv, fie descurajează orice revoltă, tocmai prin aparenţa de imobilitate pe care o capătă o astfel de expresie repetată ad nauseam. O expresie absurdă ajunge să fie „naturalizată” de Putere. Acum, sigur, să fi făcut „putregai occidental” la sfîrşitul anilor 1940 era fatal. Nu-i mai puţin adevărat că, dacă „putem vorbi în Est despre o civilizaţie a Postulatului” (citatele fac parte dintr- un document datat 21 aprilie 1949, accesibil la Arhivele MAE Francez de la Nantes, ale cărui cópii au mai circulat, însă), nici Vestul nu era scutit de efectele retoricii ideologice. Mecanismele, trebuie spus, nu diferă. O perspectivă funcţionalistă asupra limbajului ideologic poate fi oricînd amendată ca imorală, pentru că nu-i totuna să „naturalizezi” reprezentări pentru a împărţi lumea în buni care au dreptul să trăiască şi răi care trebuie lichidaţi, sau pentru a o împărţi (de pildă) în consumatori inocenţi de produse şi în critici ai consumerismului (care pot convieţui într-un acelaşi cîmp cultural, fie el antagonic). Gradul zero al scriiturii, iar mai apoi Mitologiile, după care tot ce înseamnă pentru Barthes „noua critică”, aparţin unui critic occidental al limbajului Puterii.
Puterea politică occidentală nu era criminală, dar ar fi absurd să considerăm că ea era şi este morală. Ea nu îşi elimină criticii, ca în Est, ci îşi mătură mereu spaţiul în care se enunţă, fără să-l închidă însă accesului celor din afară: doar acolo, la ea, încearcă ea să acrediteze, se poate recunoaşte puritatea morală a limbajului. Puterea, în sens occidental şi, astăzi, global, nu e una care se doreşte singură – pentru că, spre deosebire de Puterea comunistă, de pildă, se teme de moarte. Puterea fabrică însă mereu, reproducîndu- se, instrumentul prin care ea este mereu recunoscută ca putere. E simplu ca un basm: vrăjitoarea din Albă-ca- Zăpada vrea doar ca oglinda să o recunoască drept cea mai frumoasă femeie printre altele. Oglinda din basm spune însă mereu adevărul (care ajunge deranjant), dar, în realitate, Puterea este cea care trebuie să-şi facă recunoscută oglinda drept singura oglindă disponibilă, în care, oricine altcineva s-ar oglindi, numai ea rămîne „cea mai frumoasă”. Atenţie, spune Barthes: Limba, Istoria, Stilul, Libertatea nu sunt naturi, nu sînt esenţe, distribuite pentru o întrebuinţ are înscrisă în forma lor şi transmisă axiomatic de-a lungul timpului. Nu, sensul lor se află la dispoziţia oricărei conştiinţe care le poate face proba. Ele sînt forme supuse direct modificării de către conştiinţa utilizatorului. Acesta din urmă poate scrie, dacă vorbim de scriitor, fie pentru a perpetua Puterea, devenind agentul ei, fie pentru a o subverti, punînd la îndoială, în primul rînd, orizontul de aşteptare al cititorului –, fie, dar e foarte greu, ignorînd-o.
Aici ajung la a doua chestiune a citatului iniţial şi la o problemă esenţială a gîndirii de stînga: raportul dintre natură şi istorie. Istoria, în context barthesian, înseamnă, pur şi simplu, conştiinţa reflexivă prin care scriitorul ancorează în mod responsabil Limba în timp. Aici, scriitura e sinonimă cu limbajul, doar că noţiunea din urmă are deja o încărcătură semantică prea greu de dus (există limbaje de programare, de pildă, şi astfel limbajul poate fi înţeles, pur şi simplu, drept cod; Barthes voia să evite, prin recursul la scriitură, ambiguităţi de acest tip). Ei bine, pentru primul Barthes – ca şi pentru o anumită stîngă de la care se revendică – nu există natură în afara reducerii ei la obiect de conştiinţă. Ceea ce depăşeşete obiectul de conştiinţă nu este însă un transcendent, ci să-i spunem un moment care urmează să fie inclus în configuraţia viului, de îndată ce conştiinţa îl va înţelege şi-l va integra. Sau – va recunoaşte Barthes – această natură va rămîne ca dovadă impenetrabilă a existenţei unui exterior care are drept corelat tăcerea. Iubirea este un astfel de corespondent al tăcerii, pe care discursul va încerca să fie să o deconstruiască în termeni psihanalitici sau pozitivişti (discursuri „de stînga”), fie să o „naturalizeze” ca semnificaţie afectivă în numele căreia vom avea, de pildă naţionalismul, şovinismul, odată cu ele şi ura (faţă de ceea ce nu e, în mod „natural”, Iubire: de pildă amorul homosexual; acesta este discursul „de dreapta”). Pentru Barthes, în anii ’50, tehnica cea mai supărătoare a puterii consta în această naturalizare a noţiunilor, de fixare a lor ca heralzi într-un imaginar care nu se recunoaşte ca imaginar, ci care se consideră Adevăr. Dar nu orice natură e Natură, sau, cu alte cuvinte, nu orice „se dă” este de fapt „făcut” (sau, în limbaj existenţialist: nu orice existenţă precede esenţa). Barthes recunoaşte deja în Mitologii nu doar că demistificarea obiectului îl distruge, ci şi ceva esenţial pentru gîndirea de astăzi: că motorul teoriei este afectiv. Că semnul este obiectul dorinţei de a scrie. Acum putem generaliza: de unde dorinţă de a critica, de a denunţa dacă realitatea ar fi univocă şi plată ca un măgar de lemn?
Dacă incipitul Gradului zero e cunoscut, atunci finalul eseului nu poate fi decît celebru: „multiplicarea scriiturilor instituie o Literatură nouă în măsura în care aceasta nu-şi inventează limbajul decît pentru a deveni un proiect: Literatura devine Utopia limbajului”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara