Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Cu Joyce, despre epifanie de Grete Tartler

Toată viaţa am visat să traduc Joyce”, mărturisea Antoaneta Ralian, în cadrul unei dezbateri despre noile apariţii Joyce din seria de autor de la Humanitas Fiction. Prezentat de Denisa Comănescu în toată complexitatea sa, Bildungsromanul Portret al artistului la tinereţe, scris cu tehnici moderniste (dezvoltate ulterior în Ulysses şi Finnegans Wake) apare acum într-o nouă traducere, centrată asupra unui limbaj direct şi inteligibil, pe măsura anilor în care trăim. Cărţile lui Joyce sunt desigur cunoscute cititorilor României literare, în majoritatea lor literaţi, aşa încât nu voi comenta aici textul (de altfel, toate cele de cuviinţă pot fi aflate dintr-o bine documentată prefaţă semnată de anglista Dana Crăciun), ci doar unele aspecte legate de traducere. Fiindcă, vă asigur, chiar dacă aveţi Joyce în casă, în engleză sau într-o veche traducere, merită să comparaţi şi noua variantă.
A retălmăci Joyce într-un timp în care majoritatea cititorilor îşi pot încerca norocul direct în engleză (ceea ce nu înseamnă că şi înţeleg totul) presupune curaj, talent şi experienţă: Antoaneta Ralian le are din plin. Publicul-ţintă pe care şi-l propune este o nouă generaţie care, deşi va vorbi în Uniunea Europeană „limba lui Joyce” ca a doua limbă, trebuie să descopere că aceasta e alcătuită din câteva mii, nu din mai puţin de 400 de cuvinte. Să afle – pentru deloc improbabilul caz că ar ajunge să o trăiască – ce înseamnă o epifanie, definită de Stephen Eroul ca „o manifestare spirituală bruscă, fie în trivialitatea vorbirii sau a unui gest, fie într-o fază memorabilă a minţii înseşi”, revelaţie care poate să schimbe viaţa, moment „delicat şi evanescent” care trebuie transformat în rezultat literar. Să descopere în ce fel o „estetică de esenţă simbolistă” şi/ sau religia – ar mai putea da sens unei vieţi haotice.
Deşi a păstra muzicalitatea textului pare imposibil (cum să traduci moocow – „vacă mugitoare” – în aşa fel încât în română să rezoneze cu tuckoo, „micul hăpăilă” – sau O, Stephen will apologise… if not, the eagles will come and pull out his eyes, momentele sugerând chiar de la început atmosfera paradisiac-infernală), Antoaneta Ralian izbuteşte să ne capteze pe drumul lui Stephen Dedalus, artistul cu nume menit deopotrivă înaripării şi căderii. De la jocurile copilăriei la aquinienele integritas, consonantia, claritas explicate prietenului Lynch (cu a sa hazoasă, permanentă exclamaţie „bull’s eye” – tradusă prin „apă de ploaie” – a se observa menţinerea sonorităţilor!), şi până la „clipa de inspiraţie” captată în toată ardenţa ei, calea e presărată de echivalări hermeneutice, dar fără prea multe încărcări explicative, ruperi de ritm sau de timp. Voi cita, drept exemplu, momentul compunerii poemului din final, de la strălucirea flăcării şi până la stingerea ei:
„O! In the virgin womb of the imagination the word was made flesh. Gabriel the seraph had come to the virgin’s chamber. An afterglow deepened within his spirit, whence the white flame had passed, deepening to a rose and ardent light […] The rhythm died out at once; the cry of his heart was broken. […] The veiled windless hour had passed”.
„O! În pântecele virgin al imaginaţ iei cuvântul prinde carne. Serafimul Gabriel a venit cu buna veste în cămara fecioarei. În spiritul lui, în care flacăra albă se stinsese, o geană de lumină târzie se înteţea prefăcându-se într-o strălucire trandafirie arzătoare. […] Ritmul a expirat brusc, strigătul inimii s-a frânt. […] Ceasul în care vântul amuţeşte trecuse”.

***
Scrise într-un limbaj mult mai simplu, cele 15 povestiri din Dubliners, „Oameni din Dublin”, apărute în noua traducere a lui Radu Paraschivescu, au şi ele în centru momentul raportării la propriul destin, ideea de bruscă autoînţelegere şi iluminare a personajelor. Dubliners e capodopera cea mai citită a lui Joyce, din cauza traductibilităţii, a privirii atente la amănunte, a simbolisticii clare şi a înţelegerii faţă de oamenii obişnuiţi. A avut parte şi de numeroase ecranizări; între acestea, The Dead/ „Cei morţi”, în regia lui John Huston (1987). Acum, tot aceasta a apărut şi în limba română sub formă de audiobook, la Humanitas, în lectura lui Gabriel Liiceanu.
Elogios faţă de limba română a versiunii lui Radu Paraschivescu, Gabriel Liiceanu a prezentat textul ca ilustrativ pentru relaţia cu autenticitatea – termen heideggerian atât de frecvent în existenţialism. De la inautenticitatea vieţii petrecute în structuri prefabricate, după modelele, după faptele celorlalţi, de la stereotipia falsităţii, omul poate ajunge la autentica privire asupra sinelui – înfruntându-şi propria moarte, sau disperarea, sau neliniştea, sau vina. Din acest punct de vedere, Gabriel Liiceanu aşază în aceeaşi linie trei nuvele: Cei morţi de Joyce, Moartea lui Ivan Ilici de Tolstoi şi Metamorfoza lui Kafka, descoperind cum în toate trei, „somnul indus de prejudecăţi”, mecanica unei vieţi petrecute în exterioritate, intră într-o relaţie neaşteptată cu moartea, distanţa faţă de sine, sau transformarea, care permit înţelegerea vidului vieţii, trezirea. În The Dead, povestea de Crăciun trăită de Gabriel Conroy are toate liniile acelei sterotipii anglo-nordicirlandeze care ne-o fac atât de atrăgătoare, model de tradiţie: invitaţii la un ospăţ de Crăciun conversează pe tema vremii, criticând „continentul” (Europa, unde se poartă… galoşi), mătuşile cântă la pian, „bărbatul” casei taie şi împarte friptura, evident înainte e ţinut un discurs (nu lipsit de un anume naţionalism, căci se vorbeşte de ospitalitate moştenită, Robert Browning, de o nouă genera- ţie care n-are voie să uite…etc.), masa e copioasă, apoi se dansează „with great energy ”. Toate clişeele. Perindându-se într-o lumină acută, ca într-un tablou de Krøyer. Dar urmează şi partea de umbră: un cântec trist, amintind oarecum de furtuna din Erlkönig, „O, the rain falls on my heavy locks/ And the dew wets my skin/ My babe lies cold…” o face pe soţia lui Gabriel să plângă, redeşteptându-i imaginea unei iubiri pierdute.Un tânăr demult mort reapare din alte lumi, invadând gândurile celor cu o clipă în urmă atât de mulţumiţi în exterioara lor saţietate. Abia gândul morţii dă sens vieţii, în mod kierkegaardian.
Povestirea e citită profund transparent de Gabriel Liiceanu, cu o voce luminată când de blândeţea unor personaje pencilensiene, când de ironie, sau de îngrijorare, alungând în albul zăpezii frica de moarte, transformând-o în înţelegere. Este evident o lectură care desluşeşte tonalităţile majore de cele minore. Cu vocea şi înţelegerea celui care, ajuns la cunoaştere de sine, încă nu s-a plictisit să arate şi altora calea.


James Joyce, Portret al artistului la tinereţe,
traducere de Antoaneta Ralian, prefaţă de Dana Crăciun,
2012, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction,
Seria de autor „James Joyce”

James Joyce, Oameni din Dublin,
traducere de Radu Paraschivescu,
2012, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction,
Seria de autor „James Joyce”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara