Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
„Cu Florin şi cu Lucian am oricând curajul să mă apuc de un proiect nebunesc” de Luminiţa Corneanu

Interviu cu Dan Lungu, directorul Muzeului Literaturii din Iaşi şi al Festivalului de Literatură şi Traducere Iaşi

Luminiţa Corneanu: Dragă Dan, s-a încheiat, iată, a doua ediţie a FILIT, aţi avut, poate, timp şi să faceţi până acum un scurt bilanţ. A fost mai greu, a fost mai uşor decât anul trecut?
Dan Lungu: Ce să spun, a fost greu! Anul trecut a fost greu într-un fel, anul acesta în alt fel. La prima ediţie, a apăsat asupra echipei responsabilitatea unui buget nemaiîntâlnit pentru evenimentele literare de la noi, dar obişnuit pentru festivalurile de teatru sau de film autohtone importante. Trebuia să organizăm un festival mare, nu aveam voie să facem unul mic. Şi trebuia să ne iasă impecabil din prima, altminteri nu mai exista ediţia a doua. De aceea, chiar de la prima ediţie am ridicat ştacheta foarte sus, iar ecourile au fost pe măsură, adică elogioase. Directori de festivaluri internaţionale de literatură şi presă culturală europeană au afirmat că ne aflăm în faţa celui mai important festival literar din Europa de Est. Desigur, sună foarte bine, însă imaginează-ţi cum am pornit noi, cei din echipă, cea de-a doua ediţie, având un astfel de succes în spate. Aşteptările create au fost foarte mari şi trebuia să confirmăm din nou. Bugetul a fost acelaşi, echipa puţin mai mare, dar invitaţii şi numărul de evenimente s-au dublat la această a doua ediţie – a fost un volum de muncă inuman... Desigur, nu am fost scutiţi de piedicile administrative româneşti, care nu sunt o legendă, te asigur, şi nici de controale pe toate fronturile, care de care mai minuţioase. După ultima zi de festival, începe o distracţie care nu se vede din afară, cronofagă şi obositoare, vecină cu hărţuiala. Niciun succes nu rămâne nepedepsit. Dar dacă într-adevăr vrei să faci ceva în România, trebuie să te obişnuieşti cu asta. E un preţ pe care deocamdată mi l-am asumat.

Pentru că sunt încă mulţi oameni care află cu surprindere ce eveniment frumos se desfăşoară de doi ani la Iaşi, am să te rog să reluăm puţin de la început: cum v-a venit ideea să organizaţi efectiv un festival de literatură în oraşul vostru, adică să treceţi la fapte, şi care au fost etapele importante prin care aţi trecut până v-aţi văzut visul împlinit?
Ideea este veche şi probabil nu suntem singurii ieşeni – Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici şi subsemnatul – care am avut-o... Cum multă vreme am hălăduit tustrei pe la festivaluri şi târguri de carte internaţionale, unde am văzut ce înseamnă program cultural coerent şi atmosferă relaxată (nu se exclud!), am discutat adesea despre oportunitatea unui astfel de festival literar la Iaşi. De fapt, mai mult am visat la asta, căci fără un buget sănătos nu poţi face ceva de talia FILIT-ului. Ei bine, anul trecut astrele s-au aliniat favorabil. Eu am ajuns director la Muzeul Literaturii Române din Iaşi, Cristian Adomniţei (preşedintele Consiliului Judeţean Iaşi) visa şi el acelaşi vis cu al nostru, Iaşul era hotărât să candideze pentru Capitală Culturală Europeană, iar bugetul MLR a trecut prin plenul CJ cu un capitol separat pentru un festival internaţional de literatură. Apoi a urmat munca: constituirea echipei, dezvoltarea structurii şi filosofiei festivalului, activarea networkingului literar internaţional, scrierea caietelor de sarcini, organizarea de licitaţii şi multe alte delicii administrative. Inspiraţi de proiectele ICR-ului dedicate traducerii pe vremea echipei lui Horia Roman-Patapievici, de care noi înşine am beneficiat şi am văzut cât de utile sunt, am căzut de acord că festivalul trebuie să fie dedicat în egală măsură literaturii şi traducerii. Cred că a fost o decizie crucială pentru crearea unei identităţi puternice şi pentru succesul festivalului.

Eşti profesor universitar, eşti scriitor, ocupaţii care nu presupun un program fix, 8-16. Cum a fost pentru tine să o adaugi acestor ocupaţii pe aceea de director al Muzeului Literaturii din Iaşi?
În mod normal, nici directoratul la MLR nu este de la 8-16, căci e pe bază de contract de management şi nu e cu program fix, aşa că de obicei stau mult peste program, mai ales în preajma FILIT-ului... Dincolo de glumă, pentru mine a fost o experienţă destul de complicată, mai ales în primul an. A fost o provocare pe care mi-am asumat- o pentru a fi coerent cu mine însumi: ani buni Club 8 a criticat activitatea prăfuită şi fără nerv a Muzeului Literaturii Române din Iaşi, eu fiind printre cei mai vocali; în momentul în care s-a ivit ocazia, în 2013, să pot arăta că această instituţie poate fi vie, vizibilă, cu proiecte de anvergură, nu aveam voie să fac un pas în spate. Primul an a fost infernal pentru mine, dar nu-l regret. În locul festivalurilor mediocre de până atunci, am adus FILIT-ul, în locul expoziţiilor fade am adus Rembrandt, iar parcul pustiu al Casei Pogor l-am animat cu Street Delivery sau Şotron. Pentru asta am muncit de mi-au sărit ochii.

Şi, ca să continuăm ideea din întrebarea anterioară, când ai timp să le împaci pe toate, să mergi şi la lecturi în străinătate, să publici şi cărţi noi?
În primul an a trebuit să renunţ la multe lecturi în străinătate şi să diminuez drastic timpul pentru scris. Acum încerc să ajung la un program mai uman... În fine, fac eforturi!

Chiar în timpul FILIT-ului ţi-a apărut Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu, un roman, sau, aş putea spune, un alt roman al tău care porneşte de la o realitate a României zilelor noastre: de data aceasta, este vorba de viaţa copiilor care cresc fără părinţi, pentru că aceştia sunt plecaţi în străinătate. Pot să îţi pun o întrebare-şablon despre cum ţi-a venit ideea asta? Are legătură cu activitatea ta de sociolog?
E un roman început cu ani în urmă, dar scris în bună parte la MuseumsQuartier la Viena, unde am avut o rezidenţă de creaţie de patru luni. Asta înainte de a veni la Muzeul Literaturii, evident! În vară l-am finisat şi acum, în toamnă, a intrat în librării. Da, contextual putem spune că vorbeşte despre o realitate a României contemporane, însă rădăcina cărţii se află în altă parte. Încă de când era Ilinca mică am fost fascinat de imaginaţia, candoarea, spontaneitatea şi limbajul copiilor şi mi-am propus să explorez asta într-un roman. Până la Fetiţa... am mai atacat subiectul în câteva proze scurte, însă iată că a venit şi momentul romanului, mai ales că Filip mi-a redeschis apetitul pentru această lume sucită şi proaspătă a copilăriei.

Crezi că Fetiţa... ar putea să urmeze traseul celuilalt roman al tău, Sînt o babă comunistă, şi să devină film?
De fapt, Sînt o babă comunistă, cu foarte desele sale întoarceri în trecut şi pendulări între vârste diferite ale comunismului, este un roman foarte greu de transpus în film. Scenariştii şi regizorul au făcut un adevărat tur de forţă. După noul roman este mult mai uşor de făcut un scenariu: totul se întâmplă în aproximativ trei ani şi jumătate, iar întâmplările se derulează într-o cronologie cuminte. Desigur, nu facilitatea scrierii scenariului stă la baza conversiei unei cărţi în film, ci multe alte lucruri, dintre care cel mai important este ca un regizor să rezoneze cu textul, cu tema… Eu cred că ar putea ieşi un film pe cinste, dar nu asta contează.

Şi pentru că noi, cititorii pasionaţi de literatură, obişnuim să spunem „cartea bate filmul”, iar autorii sunt de obicei nemulţumiţi de ecranizările filmelor lor, pentru tine cum a fost experienţa asta, de a vedea o poveste aşternută de tine pe hârtie, în cuvinte, transformată în imagini, în film?
Într-adevăr, nu e confortabil, ca autor, când cineva îţi umblă la text, îl prelucrează, îl transformă în altceva. Mai ales dacă vii dintr-o cultură ca a noastră, impregnată de mitologia romantică a geniului şi a inspiraţiei. În alte părţi, redactorul de carte, de pildă, într-o editură are o libertate mult mai mare asupra textului decât e permisă la noi. În fine, deja intru în altă discuţie. Acum vreo cincisprezece ani am fost invitat la punerea în scenă a unei piese de teatru scrise de mine. A fost o experienţă traumatizantă: regizorul decupase haotic textul, iar actorii păreau mai degrabă debusolaţi. Dintr-un soi de politeţe pe care nu reuşesc să mi-o înţeleg, nu am părăsit sala; am stat în fotoliu şi am suferit ca un câine. Aşa că, atunci când am auzit că se intenţionează realizarea unui film după cartea mea, am intrat în alertă, s-a reactivat cumva vechea experienţă. Totuşi, numele lui Stere Gulea a funcţionat ca o garanţie. Din mai multe motive, nu am vrut să mă înham la scrierea scenariului şi cred că am procedat corect. Filmul este destul de diferit faţă de carte, dar nu mă deranjează, important este că e un film care funcţionează, pe care îţi face plăcere să-l vezi. La prima vizionare, parcă nici nu am văzut filmul, am urmărit mereu relaţia cu cartea, ceea ce m-a împiedicat să-l savurez cu adevărat. Abia a doua oară m-am desprins de carte şi l-am urmărit ca pe un film în sine, în calitate de creaţie autonomă şi, evident, mi-a plăcut şi mai mult. Din această experienţă am înţeles că, dincolo de tema centrală, filmul trebuie judecat după autonomia limbajului său artistic şi nu în raport cu cartea, iar pentru asta trebuie să acorzi regizorului aceeaşi libertate de creaţie pe care ai avut-o tu atunci când ai scris cartea, că asta e singura atitudine onestă. Iar dacă îi acorzi această libertate, trebuie să înţelegi şi diferenţele.

Scenariul adaptat al filmului este semnat de prietenul tău Lucian Dan Teodorovici, alături de care faci FILITul, împreună cu celălalt prieten al vostru, Florin Lăzărescu. Despre lumea literară se spune că e „mâncătorie”, că e măcinată de orgolii. Voi cum de puteţi să fiţi prieteni şi să faceţi şi tot felul de proiecte artistice împreună?
Este o întrebare foarte complicată. Pur şi simplu aşa s-au întâmplat lucrurile. Nu am destulă distanţă pentru a judeca la rece şi a vedea care sunt mecanismele acestei colaborări. Dincolo de prietenia dintre noi, e vorba de puterea de a duce la capăt planuri împreună. Am prieteni care nu au rezistat la acest test, al finalizării unor proiecte; am rămas prieteni, dar nu ne-am mai înhămat la a face lucruri împreună. Ei bine, cu Florin şi cu Lucian am oricând curajul să mă apuc de un proiect nebunesc. Ştiu că orice s-ar întâmpla, oricât de greu ar fi, încrederea dintre noi funcţionează. La câte greutăţi, complicaţii şi perioade de criză au fost, dacă între cei din echipa FILIT nu ar fi existat legături puternice de încredere, totul s-ar fi prăbuşit de mult. De aceea, de câte ori mulţumesc echipei, o fac cu toată greutatea cuvintelor, ştiu bine ce spun…

Îţi mulţumesc pentru interviu şi îţi doresc mult succes să duci şi să duceţi mai departe FILIT!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara