Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Cu degetul pe izvorul lucrurilor! de Petre Tănăsoaica

Curiozitatea te-ar duce cu gândul să cauţi care ar fi fost motivul pentru care Călin Dan a trecut retrospectiva Mihai Olos, de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, sub titlul „Efemeristul”, aşa cum nu face un comentator de pe un blog, evident îndrăgostit de arta marelui artist, transformând în reproş o foarte inspirată etichetă pusă pe actul curatorial. Într-un spaţiu de trecere, la intrarea în expoziţie, sub un bec atârnând din plafon, ca în filmele cu interogatorii securistice, pe o masă căreia îi este ataşat şi scaunul din recuzită, se afla dosarul de la Securitate al artistului, în fapt copii ale acestuia, plastifiate şi puse la dispoziţia vizitatorilor.

Tentaţia de a te aşeza să intri în lectura acestuia este uriaşă, devii fără să vrei un fel de cercetător adhoc.... cel puţin la nivelul timpului pe care-l cedezi lecturii şi aşezării într-un context asupra căruia nu poţi să te pronunţi, dar de sub care se întrevăd câteva lucruri lămuritoare asupra condiţiei artistului în cea mai degajată perioadă din comunism, aceea a liberalizării, aproape neaşteptată, de care vorbesc o serie de istorii şi studii, de la mijlocul deceniului şapte al secolului trecut.

Ajuns în Baia Mare, ca absolvent al Institutului Pedagogic al Facultăţii de Artă din Cluj, Mihai Olos, instalat la Şcoala Populară de Artă din oraş, porneşte impetuos în organizarea unui cerc de artişti, intelectuali şi prieteni, pe considerentul că arta contemporană lor ar putea fi regândita şi scoasă de sub auspiciile efemerului. În acest punct poate se află cheia întregii opere a lui Mihai Olos, dar la timpul respectiv, în jurul anului 1965, organele Securităţii statului intră în vrie şi-l înconjoară cu informatori pe cel care capătă numele de urmărire din dosar de... „Efemeristul”. Ideea că poate să se nască în oraş o astfel de organizaţie, cu siguranţă n-a picat bine organelor de Securitate, dar ofiţerul care-l are sub observaţie şi-i organizează întreaga reţea de supraveghere priveşte problema cu o jignitoare superioritate, dată de aprecierea pe care o face că subiectul său n-are studii integrale de pictor, sau de sculptor, dacă nu mă înşeală cumva memoria, ci numai pedagogice, care-i permit doar să predea desenul la clasele inferioare. El priveşte cu scepticism, ironic chiar, ieşirile tânărului Mihai Olos în lumea artistică, culege reacţii la povestirile acestuia despre întâlnirile bucureştene, de exemplu, cum este cea cu Petru Comarnescu, a cărui apreciere, mai mult decât onorabilă, nu-l aşază, însă, în lista celor care aspiră să ajungă la Bienala de la Veneţia. Probabil că reţeaua informativă a făcut să i se restrângă şansele de a ieşi de această dată în lumea bună a artei europene: o amânare însă ce nu a putut să dureze. N-am citit mai departe sutele de pagini din dosarul de la Securitate al lui Mihai Olos, poate cineva se va opri asupra acestui aspect, ar fi spectaculos un studiu cu acest subiect; sentimentul că cineva a calculat, numărat şi pus sub control fiecare zi din viaţa artistului este copleşitor, în sensul cel mai dramatic. Marea problemă, nerezolvată de nici un regim totalitar‚ este că viaţa adversarului poate fi pusă sub control, opera, când este vorba de artişti, nu.

Un frison de gheaţă se aşază între tine şi imaginea de la senectute a artistului, pe carel vei regăsi în filmul despre care deja am amintit în textul de acum doua săptămâni. Aşadar, iată-mă din nou, cine ştie dacă nu este pentru ultima dată când mă întâlnesc cu o integrală de Mihai Olos, în expoziţia deschisă la un an şi jumătate de la plecarea acestuia dintre pământeni. În ultima imagine, el pare că nu mai aparţine spiţei acestora, chiar dacă s-a şi născut cândva printre oameni, a absorbit, aşa cum îl regăsim, în cele din urmă imagini, o energie din afara lumii acesteia, care-i dă aerul că pluteşte peste lucruri.

Între acest moment, al deschiderii dosarului de urmărire de la securitate şi ieşirea din scenă a bărbatului spuzit de lumina altei lumi, din filmul în care are loc ritualul încercării calului, pe care ar vrea să-l cumpere, se întinde, cu toate rarefierile, tuşele sau absenţele abia sesizate, un aer comun generaţiei sale, de parcă ar fi ucenicit, de exemplu, în compania lui Paul Neagu, la un moment dat, atunci când firele care-şi căutau drumul spre nod seamănă atât de mult cu idee, abia înfiripată la acesta din urmă,de a se interpune ca semn, o cratimă, ca punct de legătura între lumi. Rostirea numelui lui Nichita Stănescu lămureşte şi acest aspect, al transferului poetic dinspre realitatea complexă şi narativă spre sugestia simplificatoare, a scheletului unei idei, uneori nici a aceluia, când realitatea se prefigurează doar ca umbra acesteia, cum spune poetul invocat deseori. Nu vechimea semnului îl interesează pe Mihai Olos, semnificaţia citibilă imediat, ci străvechimea acestuia, după cum spune, locul în care s-a născut acesta, izvorul. Mihai Olos descoperă datele unui incipit cu rădăcinile dincolo de teritoriul expus cronologizării, inventează povestea şi se lasă tras înlăuntrul ei. Din lucrurile efemere, ale texturilor perisabile, salvează elementele consubstanţiale unui proces de înnoire, ce s-ar putea multiplica într-un univers previzibil, nu atât ca repetiţie, cât asumat ca matrice a deşertării imaginaţiei. Pe acest traseu, toate exerciţiile sale experimentale, nu sunt decât verificări de funcţionare a metaforei plastice, un lucru cât se poate de rar, dacă nu unic în cazuistica performance-ului, când enunţul verbal se umple de conţinutul obiectual al combinaţiilor vizuale. Cum altfel poate fi citit experimentul de la mina Herja, „Aur – grâu”, din 1972? Am dat numai acest exemplu, pentru că, în afara martorilor care-şi pot decanta memoria, nu există dovezi palpabile ale acţiunii în sine, efemera construcţie pierzându-şi dovezile cu timpul!

Şterg cu această ocazie şi suspiciunea că fostul regim a colaborat la acest act ca să obţină vreun folos ori avantaj ideologic, punând la dispoziţia artistului contextul în care a fost încorporată metafora vizuală. Toată desfăşurarea, de pe sutele de metri ale expoziţiei, este chiar schema citită de curatorul Călin Dan ca scenariu posibil al unei biografii exemplare, din care au rămas doar dovezile ce se înfăşoară pe nodurile unde interferează toate realităţile posibile, ca să nască această lume abstractă, prin care a călătorit spiritul unei generaţii. Probabil că niciodată nu se vor mai întâlni într-un astfel de discurs atâtea coincidenţe ale simplităţii de care s-a eliberat în decursul vieţii sale Mihai Olos! Iată de ce s-a şi impus ca textul de faţă să defrişeze, după puterea autorului său, legăturile artei lui Mihai Olos cu lumea în care trăia, dinspre lumea din care venea! El poate fi, atunci când vrea să nareze, călăreţul căruia îi dă atributul Gornistului, la fel de exact intrând în naraţiunea simbolică exact ca bărbatul spuzit din filmul de la sfârşitul vieţii... în acele secvenţe, el nu ştie, însă, asta!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara