Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Cu Benjamin Fondane dincolo de Istorie de Ion Pop

Acesta e, tradus în româneşte, titlul sub care Monique Jutrin publică, la Editura pariziană Parole et Silence, o a doua carte dedicată lui Benjamin Fondane, după ce în 1989 îi dedicase scriitorului româno-francez un dens eseu critic – Benjamin Fondane sau periplul lui Ulise.
De atunci, profesoara belgiană (care a scris şi despre Panait Istrati ca „scriitor francez, povestitor român”) a întemeiat Societatea de studii B. Fondane şi conduce o remarcabilă serie de „caiete” critice consacrate scriitorului, organizează colocvii şi coordonează diverse culegeri de studii fondaniene. De data aceasta, îşi concentrează atenţia cu precădere asupra vieţii sale, cu intenţia unei „restituiri” şi „restaurări”, la care invită o biografie tragică şi o operă în curs de spectaculoasă redescoperire, aflată mereu într-un dialog tensionat, dramatic, cu Istoria. Fără să ignore datele de bază ale etapei româneşti, autoarea are în vedere totuşi perioada sa franceză, între ianuarie 1924 – momentul când pleacă din ţară pentru a se stabili la Paris – şi începutul lui octombrie 1944, când este asasinat de nazişti într-o cameră de gazare a lagărului de la Auschwitz. Principalele „repere cronologice” sunt oferite la sfârşitul volumului, dar în cele două sute de pagini Monique Jutrin desfăşoară în jurul lor o reflecţie adâncită, profund empatică, prin care datele de calendar redevin momente de istorie şi creaţie trăită. De două ori, fiindcă personalitatea omului Fundoianu recapătă viaţă prin multiple medieri documentare, confesiuni, corespondenţă, rememorări ale oamenilor care i-au fost aproape, şi – pe de altă parte – printr-un fel de asumare a dramei fondaniene de către un cititor specializat, care e mai mult decât atât, adică un martor pasionat, un soi de interlocutor intim postum, ce i se adresează nu o dată foarte direct, la persoana a doua singular, autorului investigat. O undă de discret lirism, în afara oricărei emfaze, însoţeşte acest periplu al lecturii, marcând o solidaritate spirituală, o apropiere mai umană de persoana şi scrisul său, ca o compensaţie simbolică, târzie, a tragediei.
Şi din punct de vedere strict cronologic, şi din perspectiva oferită de operă, întâlnirea fastă dintre B. Fundoianu- Fondane şi filosoful existenţialist rus Lev Şestov, exilat în capitala Franţei, chiar din momentul descinderii sale aici, se impune ca punct de plecare decisiv pentru întreaga evoluţie. Căci, într-adevăr, şestoviana luptă contra „evidenţelor” stabilite de o gândire logică, pragmatică, şi de o etică pe măsură devine şi a lui B. Fondane, angajat de-acum într-o confruntare permanentă cu o lume excesiv aservită exigenţelor Istoriei, constrângătoare şi nivelatoare, oprimante şi chiar anihilante pentru conştiinţa şi sensibilitatea individului care-şi pune marile probleme ale existenţei sale într-un regim al interogaţiei neliniştite şi sub semnul propriei libertăţi interioare. „Duminicile Istoriei” ca puncte de apogeu ale sumisiunii subiectului de către masa dominată de eroii momentului apar astfel contrapuse unui „lundi existentiel”, acelei zile de început al unei noi săptâmâni simbolice, în care fiinţa în plinătatea ei s-ar putea regăsi, cum o sugerase Kafka. Or, dacă scriitorul româno-francez se voia şi el eliberat de sub dictatura unor asemenea „evidenţe”, întreaga sa biografie umană l-a obligat să-şi pună în joc acest idealism sui-generis, provocându-l la o necontenită problematizare a raporturilor cu lumea din jur, cu vremurile tot mai dramatice şi mai iraţional dezlănţuite contra valorilor profunde ale umanului.
Avec Benjamin Fondane au-delà de l’histoire are în vedere tocmai această luptă de uzură între o conştiinţă superioară şi circumstanţele nefaste în care e obligată să se exprime. E folosită aici mai ales arhiva, dar fără exces de documentare stufoasă, de acumulare pozitivistă a datelor şi faptelor, ci procedându-se la o selecţie semnificativă de texte din categoria celor menţionate, de natură să evidenţeieze un anume episod biografic şi creator. Sunt evocate, astfel, succesiv, dificultăţile primilor ani de acomodare, angajarea la Societatea „Abeille”, cu ajutorul lui Ilarie Voronca, unde o întâlneşte pe viitoarea soţie, Genviève Tissier, angajarea, apoi, la studiourile Paramount, călătoriile în Argentina, din 1929 şi 1936, şi experimentele sale cinematografice, momentul 1933 al apariţiei cărţii despre Rimbaud vagabondul şi al amplei suite de poeme din Ulysse, lucrul la Falsul tratat de estetică, ce va apărea în 1938... Nu sunt omise, în ajunul acestei apariţii, importantele luări de poziţie faţă de situaţia oamenilor de cultură sub regim comunist, cu expresia maximă în discursul rămas nerostit la Congresul Scriitorilor pentru apărarea culturii, din 1935, de inspiraţie moscovită, prin care face o semnificativă notă aparte, cum o făcuse ceva mai devreme şi Panait Istrati. O secvenţă importantă a cărţii evocă „anii de zbucium” de sub ocupaţia nazistă a Franţei, mobilizarea scriitorului în 1939, prizonieratul, revenirea la Paris în 1941, cu dificultăţile momentului, efortul de a-şi construi o normalitate mereu periclitată. Şi scrisul, îndeosebi colaborările mai de mult începute la prestigioasa Cahiers du Sud, cu strălucite eseuri filosofice despre Heidegger, Kierkegaard, Şestov, Bachelard, dar nu mai puţin şantierele mereu deschise, precum cel al „ediţiei fără sfârşit” care e Ulysse, reluat, rescris, extins... Şi, în aceiaşi ani, munca la cartea ce avea să rămână postumă şi nedefinitivată, Baudelaire şi experienţa abisului... Note confesive, corespondenţă, amintiri ale unor oameni apropiaţi (Ştefan Lupaşcu, Cioran, Claude Sernett, José Corti, Jean Lescure...) reconstituie cadrul biografic şi de laborator scriitoricesc al lui Fondane din acei ani tulburi, de ferventă căutare a unui adevăr propriu, a unei identităţi ce se regăseşte tot mai mult în condiţia dramatică a emigrantului evreu („tu erai evreu, Ulise”...) şi a tuturor persecutaţilor sorţii din vremuri de cumpănă. Reflecţiile asupra poeziei, readuse acum în discuţie, sunt dintre cele mai definitorii pentru angajarea existenţială a scrisului fondanian, ce rămâne totuşi foarte atent la arta cuvântului, evitând însă orice cădere în formalism şi menţinând foarte viu accentul pe dimensiunea ontologică a mesajului. „A privi în faţă oribilul” şi „războaiele cele mai crude” fără să cedezi, „fără a te lăsa doborât – cum se scrie în notele ce pregătesc cartea despre Baudelaire, „a nu pierde speranţa” – sunt reguli devenite şi ale sale, ţinând de o viziune tragică asupra existenţei. Fondane rămâne totuşi o conştiinţă foarte lucidă, nu-şi face, în ultimă instanţă, mari iluzii, ştie că tragedia declanşată va cunoaşte momente de apogeu cărora le va fi el însuşi o aproape sigură victimă, intuieşte profitul de după război, pe care angajarea conformistă faţă de o „cauză” politică anume (de exemplu, cea comunistă, a unui Aragon) – „adeziuni imediate la nişte doctrine precise” – îl poate aduce. Refuză totuşi orice altă angajare decât aceea, profund interogativă, a unei conştiinţe libere.
Nu şi-a dorit, cum spune într-un loc, aureola de „martir al unei cauze”, dar aceeaşi Istorie cu majusculă va face din el un martir. Ultimele pagini ale cărţii, încărcate de un patos autentic, evoca tocmai acest martiraj, cu texte răvăşitoare în sprijin, scrise de Fondane, însă cu o mare demnitate şi sobrietate, în preajma arestării şi înainte de deportare. Intervenţiile unor prieteni precum Lupaşcu şi Cioran de a-l salva, refuzul de a se despărţi de sora Lina, alături de care fusese arestat, căutările soţiei de după război, puţinele mărturii legate de sfârşitul său absurd, capătă prin ele însele accente de maximă intensitate.
Cartea scrisă de Monique Jutrin devine astfel o mărturie tulburătoare despre o viaţă de om exemplară, care comunică, precum puţine altele, cu opera. Autoarea îşi caracterizează foarte exact cercetarea atunci când scrie în concentrata Postfaţă rândurile următoare: „Aceasta nu e o biografie, nici o viaţă imaginară: fiecare amănunt se întemeiază pe un document sau pe o mărturie. (...) Am folosit toate formele narative: prim-plan, ralantiu, accelerare, flash back şi anticipare. Şi, încercând să surprind chipul unui om, profesorul care am fost abandonează bagajul erudit de note şi referinţe. Fără îndoială, poetul pe care-l adăpostesc în mine a cerut cuvântul”. E o autoprezentare exactă, iar rezultatul este o carte intens evocatoare, care surprinde în liniile ei cele mai expresive conturul uman şi scriitoricesc al unei victime a istoriei, în fond victorioasă dincolo de ea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara