Numărul curent: 50

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
Cu BARBU BREZIANU despre Momentele privilegiate ale prieteniei de Adriana Bittel




La 18 martie, domnul Barbu Brezianu, istoric si critic de artă, poet, prozator si traducător, împlineste 90 de ani. Pentru cei care s-au obisnuit să-l vadă străbătînd, pe orice vreme, cu mers sportiv, străzile Bucurestiului, pentru a ajunge punctual la vernisaje, întîlniri scriitoricesti, spectacole si conferinte, pentru cei care îl întîlnesc, în zile cu polei si viscol, sau în toiul verii, pe caniculă, în redactii si edituri - vîrsta distinsului domn e incredibilă. Tot asa cum greu de asociat cu nouă decenii de existentă este prezenta, disponibilitatea pentru tot ce se întîmplă în jur, luciditatea si umorul (englezesc), îngăduinta pentru slăbiciunile omenesti. Anacronice la acest domn încîntător din toate punctele de vedere sînt doar politetea ca o a doua natură, modestia, discretia si bunăvointa. Acestea tin de o altă lume românească, aceea a tineretii sale.

La apartamentul d-lui Barbu Brezianu se ajunge urcînd trei etaje pe obositoarea scară de serviciu a unei vile din Piata Spaniei. Am sunat la usa lui cu suflarea tăiată. Tînărul nonagenar urcă si coboară această scară de mai multe ori pe zi si sustine că e un exercitiu bun, care îl mentine în formă.

Profesorul de matematică

Adriana Bittel: - Domnule Brezianu, o dată cu urările afectuoase ale redactiei noastre, vă transmit si dorinta tuturor de a afla secretul tineretii dvs. longevive.

Barbu Brezianu (rîde): - Păi, n-am nici un secret si nici un merit în asta. E o chestiune de genetică. Si de gimnastică mentală. Mintea trebuie mereu ocupată cu lucruri interesante. Sînt, slavă domnului, din belsug.
- Pentru mine, interesant ar fi acum să ne întoarcem în anii adolescentei dvs. pe cînd erati licean la "Spiru Haret". Cu cine ati fost coleg?

- Cu Dinu Noica, Arsavir Acterian, Cornel Valjan, Radu Mislea, Marcel Avramescu - cel care semna Jonathan X. Uranus, era ezoterist si a avut o biografie interesantă -, cu Radu Sighireanu, un foarte dotat poet, a murit tînăr, de tuberculoză, fusese să se trateze si la Davos, în Elvetia, dar degeaba...

- I-am întîlnit numele în cartea de convorbiri cu Clody Bertola, La vie en rose...

- Da, în ultimii ani ai vietii lui a fost îndrăgostit nebuneste de Clody, care e din generatia noastră. O văzuse în Don Carlos si rămăsese fascinat. O astepta la teatru, îi scria poeme...Nu stiu dacă aceste poeme s-au păstrat. Era cu adevărat un poet.

- Ca liceeni la Spiru, în anii mai mari, ce nume cunoscute azi mai erau?

- Păi, era Mircea Eliade, mai mare cu doi ani, Haig Acterian, Grigore Moisil, al cărui tată ne era profesor de istorie - marele numismat Constantin Moisil, academician, întemeietorul Cabinetului de numismatică al Academiei. Ne tinea niste cursuri foarte frumoase...

- Dacă am ajuns deja la profesori, căruia dintre ei îi datorati cel mai mult?

- Desi eram la uman, cel mai important profesor pentru mine, cel care m-a marcat puternic a fost profesorul de matematică. Se numea Dan Barbilian.

- Cum?! Ion Barbu?

- Da. El nu era titular, a venit interimar, cînd noi eram în clasa a VII-a modernă. Doar vreo sapte-opt băieti fugisem de matematică la "modern". Si ne-am pomenit într-o zi că intră în clasă o persoană hirsută, cu mustăti asa, ca o focă (avea cam 30 de ani), si începe să ne explice si să scrie pe tablă niste lucruri care pentru noi erau...pe chinezeste. Nu întelegeam nimic. Pînă să vină acest interimar mustăcios, avuseserăm un profesor tare blajin, d-l Focsa. Văzînd pe figurile noastre nedumerirea, Dan Barbilian ne-a scos pe rînd la tablă: am fost cu totii lamentabili, ce mai! Si cînd a văzut cît de ageamii sîntem, Dan Barbilian s-a înfuriat. A tipat la noi "sînteti niste trogloditi" si a iesit trîntind usa atît de tare, că s-a auzit în tot liceul. Noi am rămas foarte speriati.

- Am citit în diverse mărturii, în agendele lui Lovinescu, de pildă, că Ion Barbu era un om dificil, că se comporta uneori bizar...

- Da, avea niste comportări asa...în zig-zag, nu stiai precis la ce să te astepti, dar nouă, după ce l-am cunoscut mai bine, tocmai asta ne plăcea. După ce a plecat trîntind usa, convins că sîntem niste trogloditi, nu stiu de la cine a aflat, în cancelarie, de revista noastră,Vlăstarul. Stati să v-o aduc să o vedeti.

- Cine conducea revista asta literară a liceului?

- Mircea Eliade. Iar eu si colegii mei de clasă eram în comitetul de redactie. Uitati-vă aici, de exemplu, în numărul 5-6 din martie-aprilie 1928 (era deja în al IV-lea an de aparitie), cine colabora: Constantin Noica, Alexandru Elian, Marcel Avramescu, Arsavir Acterian, B.I.Bujor, Octav Sulutiu, Al. Ciorănescu, Eugen Ionescu...

- Eugen Ionescu nu era la "Sf. Sava"?

- Ba da, si scotea, împreună cu Mircea Grigorescu si Horia Roman, o revistă si la liceul lor, dar colabora si la Vlăstarul. Am păstrat numărul ăsta fiindcă în el am debutat. Poeziile pe care ni le dăduse Eugen, i le trimisese si lui Arghezi, la Bilete de papagal si Arghezi, cu flerul lui extraordinar, l-a debutat oficial.

- Să ne întoarcem la Ion Barbu, dacă vreti.

- Sigur că vreau. Deci, Barbilian a citit Vlăstarul si a văzut că "trogloditii" sînt preocupati de literatură. La ora următoare, a venit în clasă si ne-a spus: "Uite cum o să facem: n-o să vă mai predau matematică, vă dau la fiecare o problemă să o învătati pe dinafară, ca un papagal, pentru examen, iar la ore o să ne ocupăm de poezie. Ati citit ceva de Edgar Poe? Dar de Mallarmé ati auzit?" si a început să scoată din servietă volumele, că venise pregătit, si să ne citească, si să ne explice. De atunci încolo, orele cu el au fost extraordinare. De-abia le asteptam. Citeam si comentam pe Rimbaud, Lautréamont, Valéry... eram vrăjiti de acest cenaclu improvizat... Îmi aduc aminte că într-o zi Ion Barbu a venit în clasă si ne-a spus să facem liniste, că el are de scris un articol împotriva lui Arghezi. Noi stăteam în bănci si citeam sau ne făceam lectiile la alte materii, iar el, acolo la catedră, cu mustătile zbîrlite, scria. După o săptămînă a venit cu articolul tipărit si ni l-a arătat. Se vedea că ne îndrăgise. În special pe Dinu Noica, pe Radu Sighireanu si pe mine. Îi arătam ce scriam. El l-a sfătuit pe Dinu, fiindcă i s-a părut că Noica Constantin sună urît, să semneze la debut A.C.Ion. Aceste poezii din Vlăstarul, semnate A.C.Ion, sînt ale lui Dinu.

- Adolescentii aceia din clasa a VII-a de la Spiru stiau că excentricul lor profesor e el însusi poet?

- Sigur. Atunci, în 1927-28, era o mare efervescentă a poeziei, urmăream cu sufletul la gură tot ce publicau Arghezi, Ion Barbu, Blaga (pe Bacovia nu-l pretuiam noi la vremea aia). Si cînd ne-am pomenit că îl avem pe Ion Barbu profesor, si că, în loc de detestatele matematici, ne predă poezie, ne-am dat seama ce mare privilegiu avem si am căutat să profităm cît mai mult.

- Dvs. în mod special, cred, fiindcă poeziile pe care le-ati scris poartă evident marca lui. Presupun că ati fost primul "barbian", fiindcă, dacă nu mă însel, ati debutat în volum înainte cu vreo doi ani de Dan Botta. În acest volum din 1929, Nod ars, influenta lui Ion Barbu era atît de vizibilă, încît malitiosul Serban Cioculescu v-a numit Ion Barbu Brezianu.

- Era totusi o apreciere plină de simpatie. Dar mai bine vă spun cum a apărut acest prim volum al meu. Exact în urmă cu sapte decenii, de ziua mea, cînd împlineam 20 de ani, m-am trezit că vin la mine Ionel Jianu, Titel Comarnescu, Dinu Noica si Arsavir, cu un pachet voluminos. Am crezut că e un tort. "Ce-i acolo? - i-am întrebat. "Păi, deschide-l si uită-te", mi-au spus si vedeam pe fetele lor că trebuie să fie o grozavă surpriză. Dar la asa ceva, nu m-am asteptat: cînd am desfăcut ambalajul, am văzut un teanc de cărti pe care era tipărit numele meu si titlul Nod ars. Si prietenii mei, care strînseseră bani să-mi tipărească volumul de debut (machetat frumos de sora lui Ionel Jianu, o arhitectă, si tras în cîteva sute de exemplare), s-au înghesuit rîzînd în jurul meu si mi-au cerut să le scriu dedicatii. A fost cel mai frumos, mai emotionant cadou pe care l-am primit vreodată! Pe vremea aia, în 1929, Ionel Jianu si Petru Comarnescu făcuseră o editură si scoteau si o revistă foarte bună, Actiune si reactiune, subintitulată "Caiete semestriale de sinteză natională în cadrul secolului XX". Apărea la Institutul de Arte Grafice Vremea. Stati să v-o arăt. E o raritate, numai cîteva numere au apărut, fiindcă Ionel Jianu o finanta, cu banii d-lui Stark, tatăl lui, un om de bune afaceri.

Receptie în cinstea
lui Mateiu

- Răsfoind-o, văd că e scrisă toată de Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Mihail Polihroniade si C. Noica. Numai acesta din urmă vă fusese coleg la scoală. Cu ceilalti cum v-ati împrietenit?

- Deja terminasem liceul, în 1928, si intrasem student la Drept (am fost si sef de cabinet la Interne, un timp, uite aveti aici o fotografie cu mine în ilustra companie a unor oameni politici). Arsavir, Dinu Noica si cu mine, desi ceva mai mici ca vîrstă, fuseserăm integrati în grupul, coagulat de Mircea Eliade, al "tinerei generatii", din care făceau parte Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Mihail Sebastian, Polihroniade, Haig - fratele lui Arsavir, Dan Botta... - toti erau sub 30 de ani. Cum ne-am împrietenit? La sfîrsitul lui 1928, Petru Comarnescu preluase conducerea paginii a doua, pagina culturală, a ziarului popular de informatii Ultima oră, ce apărea sub directia unei admirabile doamne, pe nedrept uitată, Mihaela Catargi. În epoca aceea - poate stiti - era un lucru superb, care, din păcate, azi nu se mai poartă: cotidianele aveau, zilnic, o pagină întreagă de cultură care oglindea sub toate aspectele evenimentele literare si artistice din tară si din lume. Cînd i s-a încredintat această pagină a doua la Ultima oră, Comarnescu a chemat să-l ajute la redactarea ei trei proaspăt bacalaureati, cu ucenicia făcută la Vlăstarul, pe Noica, pe Arsavir si pe mine, dîndu-ne deplină libertate de actiune. Să vă arăt o poză la care tin în mod special: vedeti, aici sîntem Noica si cu mine, arătînd pagina întreagă pe care Ultima oră o consacrase romanului de curînd apărut al lui Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche.

- Deci era în primăvara lui 1929. Profesorul vostru Ion Barbu, care putuse cunoaste romanul din paginile Gîndirii în ^26 si ^28, a avut vreun rol în entuziasmul vostru pentru Mateiu?

- A avut si el, dar initiativa apartinuse lui Comarnescu. Pînă atunci, cartea nu stîrnise mare vîlvă, iar noi, publicînd o pagină mare de ziar, pe care erau alăturate comentariile elogioase ale lui Ion Barbu, Bucuta, Noica, Arsavir si al meu - i-am dat proportii de eveniment. Mateiu Caragiale însusi a fost uluit, nu se astepta la un asemenea omagiu.

- Stiu că omagiul nu s-a oprit la atît. Din volumul consacrat lui Ionel Jianu la 85 de ani, am aflat că grupul vostru a dat o petrecere în cinstea lui Mateiu Caragiale.

- Aaa, da, o mare receptie, acasă la Petru Comarnescu, pe strada Icoanei. Apropo, ar trebui pusă o placă pe casa aceea. Fiindcă acolo, pe Icoanei, si la Ionel Jianu acasă, pe strada Grigore Alexandrescu, se făceau plăcutele reuniuni serale, la care veneau Eliade, Vulcănescu, Sebastian, Haig si Arsavir, Noica, Polihroniade, Dan Botta, Ion Cantacuzino, Aurel Brosteanu, venea si Ion Barbu...

- Povestiti-mi cum a fost receptia din Icoanei. Avea Petru Comarnescu o casă atît de spatioasă?

- Nu, am stat în grădină, era vreme frumoasă, în luna mai, pe 10 mai. Îmi aduc aminte acea zi, fiindcă am imortalizat-o, în calitate de fotograf. Pozele originale nu le mai am, le-am dat la revista Ramuri în 1986 si nu le-am mai văzut înapoi, vă pot arăta doar reproduceri.

-Cum era Mateiu, cum s-a purtat în acea împrejurare?

- Spre marea noastră dezamăgire - erau acolo Eliade, Sebastian, Acterienii, Noica, Polihroniade si altii - Mateiu Caragiale a fost extrem de rezervat. A venit singur, foarte punctual la five o^clock, îmbrăcat â quatre épingles, dar taciturn si teapăn, abia puteai să scoti un cuvînt de la el. Noi eram exuberanti, Titel Comarnescu si Ionel Jianu erau niste animatori extraordinari, plini de spirit, în schimb oaspetele nostru de onoare stătea solemn si închistat, nu părea deloc să se bucure sau să se distreze. Poate era intimidat, nu stiu. În jurnalul lui, acea sărbătorire e consemnată într-o singură frază neutră. Atît.

- Să revenim la studentie. I-ati mai prins în facultate pe Sebastian, pe Jianu?

- Nu. Ei erau deja avocati, adică intraseră ca secretari în birourile de avocatură ale unor maestri, asa se începea cariera. Sebastian cred că era la Sasa Roman. Aaa, îmi aduc aminte că ei doi, Jianu si Sebastian, au pledat împreună într-un proces al lui Mircea Vulcănescu (fiindcă a venit vorba, eu cred că, mai mult decît Mircea Eliade, adevăratul luceafăr al generatiei ^30 si cel mai înzestrat dintre toti a fost Mircea Vulcănescu). Uite cum a fost cu procesul: era un poet care pe urmă s-a călugărit, Sandu Tudor, si acesta publicase în ziarul Credinta niste calomnii oribile la adresa lui Comarnescu. Mircea Vulcănescu, bun prieten al celui calomniat, s-a dus la redactia ziarului, l-a luat de guler pe Sandu Tudor, i-a spus "cum de-ti permiti asemenea murdării?" si l-a pălmuit. Cum scena se petrecea cu martori, Sandu Tudor a depus plîngere la Parchet. Sebastian si Ionel Jianu au fost apărătorii lui Mircea Vulcănescu si au cîstigat procesul, iar noi ne-am bucurat, fiindcă Sandu Tudor era ca Vadim Tudor acum, extremist agresiv.

- În timpul studiilor ati continuat să publicati poezii si articole?

- Da, dar am intrat în conflict cu tata, pe care îl chema tot Barbu Brezianu si era consilier la Curtea de Casatie, un rang juridic înalt. Colegii lui îl tachinau, rîdeau de el: "Bine, Barbule, ce-ai vrut să spui cu poezia aia, ce te-a apucat, te stiam om serios", si el se necăjea, asa că am început să semnez Barbu B. Brezianu, ca să evit confuziile. Uitati, de exemplu aici, un număr din Ultima oră, din 2 martie 1929. Vedeti? Semnătura mea cu B. la mijloc. Initiativa paginii acesteia îi apartinuse tot lui Comarnescu.

Aflase el că mai trăieste, complet uitat si paralizat din 1915 în urma atentatului unui nebun, Alexandru Davilla. Si ne-a trimis la el. Bietul Davilla stătea pe lîngă Sanatoriul Antoniu, pe Soseaua Kiseleff. L-am găsit acolo, imobilizat într-un fotoliu, si a fost atît de emotionat că îsi mai adusese cineva aminte de el...

- Era tare bătrîn?

- La cei 20 de ani ai mei, sigur că mi s-a părut bătrîn, avea vreo 67-68 de ani. acum cred că nu era chiar bătrîn. Fusese însă uitat de toată lumea. Si noi i-am consacrat pagina a doua întreagă, l-am adus din nou în circuit, iar urmarea a fost că în acelasi an i s-a dat Premiul National.

Idealuri si ideologii
- După ce ati terminat facultatea ati profesat ca avocat? - Nu. Ca magistrat. Am făcut cariera asta ca să-i fac plăcere tatii, la rîndul lui fiu de magistrat. O traditie de familie. Si am lucrat în magistratură pînă la prima epurare făcută de comunisti, cînd era Lucretiu Pătrăscanu ministrul Justitiei. Atunci m-au dat afară si m-au trimis la o fabrică de sîrmă, pe un post mărunt de contabil. Tipul de matematică pe care-l învătasem eu de la Ion Barbu nu mă ajuta deloc să mă descurc printre cifre, dar n-am stat mult la fabrica de sîrmă fiindcă am fost arestat si vîrît la... sîrmă ghimpată.

- Ati fost si la Canal, la Midia. Vreti să-mi povestiti?

- Nu. Despre asta nu vreau să-mi amintesc acum. Mai bine să trecem din nou canalul înapoi, în tinerete. Stiti ce era gruparea Forum? Ea a fost coagulată în 1931, de Ionel Jianu, după ce Comarnescu se întorsese din America. Ei doi închiriaseră - pe datorie - sala de la Fundatia Carol si initiaseră un ciclu de conferinte, sub genericul Explicatia timpului nostru. Prelegerile erau foarte interesante, se puneau fată în fată, pro si contra, pozitii diferite si lumea a prins de veste si a început să vină buluc, sala era neîncăpătoare. Cum se plătea intrare, cei doi si-au achitat datoria, ba chiar le mai si rămînea ceva. Conferentiau Eliade, Vulcănescu, Noica, Sebastian, Cioculescu, Polihroniade, Ion Cantacuzino, Belu Zilber, Ion Călugăru, bineînteles Comarnescu si încă altii, pe subiecte diverse, de la Lenin, Proust si Tagore la Charlot. Era o deschidere extraordinară spre civilizatia occidentală si nu numai.Un militantism intelectual de informare a ignorantilor, care, atunci, doreau să se instruiască ascultîndu-i pe cei mai avizati. După ce se termina conferinta, grupul nostru se refugia la cafeneaua "Corso" si acolo discutiile continuau pînă tîrziu, adesea foarte aprinse.

- Cum s-a desprins din Forum gruparea Criterion? Era deja o polarizare ideologică?

- La început, prin ^32, prin toamnă, cînd s-a format Criterionul, încă nu începuseră "ideologiile să înlocuiască idealurile", cum spunea Jianu, care a fost foarte afectat de această "trădare". Abia prin ^35 s-a produs radicalizarea, dar prietenia noastră s-a mentinut, în ciuda optiunilor diferite.

- Cu toată această despărtire ideologică, prietenia a continuat?! Adică Eugen Ionescu, Comarnescu, Sebastian, Belu Zilber, dvs. aveati aceleasi relatii ca înainte cu Noica, Eliade, Polihroniade, Haig Acterian s.c.l.?

- Ei bine, da. Prietenia rămăsese intactă. Fiindcă erau oameni de calitate intelectuală si sufletească înaltă. Se contraziceau la sînge, se schimbau înflăcărate argumente pro si contra, dar tineau unii la altii, nu se puteau urî. De pildă, Eugen Ionescu - atunci cînd l-a văzut pe Arsavir, cel mai bun prieten al lui, pe Noica, pe Eliade devenind partizanii unei dictaturi legionare - l-a durut enorm. Eu, ca magistrat, eram neutru, n-aveam voie să mă implic politic, dar si pe mine mă îndurera să văd oameni la care tineam mult gresind grav. Vă puteti închipui ce strîngere de inimă am avut cînd l-am văzut pe Ion Barbu în cămasa verde, el, cu o minte atît de...

- De ce credeti că oameni atît de destepti au ales tocmai extrema dreaptă?

- Cum să vă spun? A fost ca o molimă. La început ideologia asta putea fi atrăgătoare, părea o aspiratie morală curată, dar apoi, cînd a luat o turnură criminală, trebuiau să se dezmeticească. A fost o dramă optiunea lor, orbirea lor, dar, vă repet, relatiile afective dintre membrii generatiei erau mai puternice decît ceea ce îi despărtea. Prietenia lui Jianu cu Eliade, a lui Arsavir cu Eugen Ionescu, a lui Noica si Comarnescu, a durat toată viata lor.

- Privind în urmă veacul ăsta aproape întreg pe care l-ati trăit, cum vă vedeti drumul prin el?

- Eu cred că sînt un om norocos: am făcut parte dintr-o generatie extraordinară, care a lăsat ceva în cultura română si a dat culturii universale mai multe nume românesti decît toate celelalte veacuri la un loc. Am trăit alături de prietenii mei multe momente privilegiate si între noi a existat o frumoasă solidaritate, niciodată concurentă meschină. Din această "generatie de la 1930", eu mă consider cel mai slab, cel mai putin înzestrat. Si tocmai mie mi-a dat Dumnezeu zile să le supravietuiesc tuturor. Mă simt asa... ca un netrebnic.

- Domnule Brezianu, pentru cine vă cunoaste bibliografia - mai ales contributiile de istoria artei, cele de specialist în opera lui Brâncusi, traducerea monumentală a Kalevalei si a atîtor altor cărti, articolele risipite în sute de publicatii - modestia aceasta pare exagerată. Cred că trebuie totusi să adăugati neapărat bibliografiei dvs. si o carte de memorii. N-ati fi tentat să evocati, eventual în cadrul unor convorbiri înregistrate, personalităti ale culturii române pe care le-ati cunoscut bine?

- Ba da, mi-ar plăcea să mă las descusut, mai ales de dvs., doamnă.