Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Cu Ana Maria Machado despre literatura pentru copii de Muguraş Constantinescu


Ana Maria Machado este o mare doamnă a literaturii braziliene: romancieră, dramaturg, jurnalistă dar, mai ales autoare pentru copii, gen în care lucrează de peste treizeci de ani şi care i-a adus în anul 2000 prestigiosul premiu Hans Christian Andersen.

Scriitoarea, foarte populară în Brazilia, dar cunoscută în lumea întreagă prin traducerile în şaptesprezece limbi şi în douăzeci de ţări, şi-a început cariera ca pictor şi organizator de expoziţii la Muzeul de Artă Modernă pentru a continua ca profesor la colegiu şi la Universitate, prin traducerea de texte şi redactarea de articole.

Militantă pentru pace şi democraţie în vremea dictaturii militare din Brazilia, Ana Maria Machado a ales exilul. La începutul anilor 70, a trăit între Paris şi Londra, unde a lucrat ca jurnalistă pentru Elle şi pentru BBC, şi-a susţinut doctoratul cu Roland Barthes la Înalta şcoală de Studii Sociale, înainte de a deveni profesor la Sorbonna. La întoarcerea în Brazilia în 1972, şi-a continuat meseria de jurnalistă, pentru a se consacra apoi în întregime scrisului pentru adulţi şi copii. Membră a Academiei braziliene literare, autoare de romane ca Alice şi Ulise, de piese de teatru, de carnete de însemnări, ea a scris peste o sută de cărţi pentru copii, pline de fantezie şi care dezvăluie o imaginaţie barocă şi ludică.

Am avut norocul de a o întîlni la al XIX-lea congres al Societăţii Internaţionale de Studiere a Literaturii pentru Copii (IRSCL), care a avut loc la Frankfurt pe Main şi unde laureata premiului Andersen a fost invitata de onoare; ea a ţinut o interesantă conferinţă despre lumea plurală, pentru a trage un semnal de alarmă asupra dominaţiei unui idiom hegemonic, care blochează ascultarea vocilor literare distincte şi diferite.

Muguraş CONSTANTINESCU: - Ce înseamnă pentru dumneavoastră literatura pentru copii în comparaţie cu literatura generală, pentru adulţi?

Ana Maria MACHADO: - Simplificînd, aş putea spune că literatura pentru copii este ca şi cum ai fluiera o melodie, în timp ce literatura generală este o interpretare simfonică. Dar prima are, cu toate acestea, o şansă deosebită: ea poate fi citită şi înţeleasă de către toate vîrstele, în timp ce a doua este mai degrabă restrînsă la cititorii adulţi.

M.C.: - Cum aţi ajuns să scrieţi pentru copii?

A.M.M.: - Datorită hazardului şi cererii. În 1969 - aveam pe atunci douăzeci şi şapte de ani - mi s-a cerut să scriu o povestire pentru un săptămînal pentru copii care urma să apară. Am încercat şi mi-a ieşit atît de bine încît mi s-au cerut şi altele. În cîteva luni, de cîte ori apărea şi o poveste scrisă de mine sau de Ruth Rocha, o scriitoare minunată care debuta şi ea atunci, cifrele de vînzare săreau de la 50.000 pe săptămînă la 250.000.

Cititorii ne-au transformat în scriitori pentru copii. Era epoca dictaturii militare în Brazilia şi noi reuşeam să spunem, în limbaj metaforic, amuzant şi umoristic, ceea ce oamenii aveau nevoie să audă, dar nimeni nu îndrăznea să o spună direct.

M.C.: - Aveţi maeştrii şi modelele dumneavoastră în acest gen? Poate nişte lecturi din copilărie care v-au marcat?

A.M.M.: - Nu modele conştiente. Am fost întotdeauna o cititoare lacomă, înclusiv de clasici pentru copii, îndeosebi marele clasic brazilian Monteiro Lobato. Am studiat Literele, am predat literatura la Universitate, am cunoscut destul de bine ce se întîmplă în istoria literară. Autori precum Albert Camus, Garcia Lorca şi romancierii de limbă engleză , în general, se numără printre printre preferaţii mei, fără a mai pune la socoteală brazilienii Machado de Assis şi Rubem Braga.

M.C.: - Spuneaţi undeva că nu vă place literatura pentru copii cu un pronunţat accent pedagogic. Ce caracterizează literatura dumneavoastră pentru copii?

A.M.M.: - Eu cred că literatura trebuie să facă faţă unor chestiuni literare, de limbaj, de strategii narative şi nu să se preocupe de intenţii pedagogice. Eventualele "mesaje" vin firesc ca manifestări ale viziunii despre lume a autorului. Nu trebuie să se simtă o preocupare moralizatoare, ajunge ca scriitorul să-şi pună în valoare modul său de a scrie.

M.C.: - Care este situaţia cărţii pentru copii în Brazilia?

A.M.M.: - Foarte bună. Avem o duzină de autori excelenţi printre mulţi alţii de foarte bună calitate. Am avut un mare pionier în domeniu în anii 20 -30 ai secolului XX (Monteiro Lobato), avem buni ilustratori, desenatori şi editori. şi editori foarte profesionişti. Pe lîngă toate astea, avem şi o critică specializată şi cercetători de înalt nivel în diferitele universităţi. Literatura pentru copii în Brazilia este considerată de către observatorii scenei culturale ca un sector de excelenţă, alături de arhitectură şi de muzică.

În ultimii cincisprezece ani, o serie de programe de lectură au făcut cunoscută această literatură în şcoli şi în biblioteci, în cifre impresionante. Datorită acestor programe am vîndut 19.000.000 de exemplare din cărţile mele în Brazilia. şi sunt măcar 5-6 autori în aceeaşi situaţie.

M.C.: - Referindu-vă la cartea dumneavoastră Ce sărbătoare!, impregnată de cultura metisată, exuberanţa şi bucuria de a trăi braziliană, spuneaţi că ea poate să pară încă şi mai originală în afara Braziliei, în ţările în care este tradusă. Credeţi în necesitatea traducerii unei cărţi bune pentru copii?

A.M.M.: Bineînţeles, sînt convinsă de acest lucru. Trebuie să ne cunoaştem unii pe alţii în această lume în care, cum spunea poetul, sîntem cu toţii echipajul aceluiaşi vas. Ştiu că datorez tot ce am făcut în viaţă dialogului între ceea ce îmi era apropiat şi ceea ce venea de departe. Cărţile traduse au jucat un rol fundamental în formarea mea şi cred că toţi autorii au dreptul la aceleaşi oportunităţi.

M.C.: - Sunteţi un autor foarte tradus. Se vorbeşte despre şaptesprezece limbi şi douăzeci de ţări. Contactul cu publicul dumneavoastră din alte ţări este important?

A.M.M.: - Nu mai mult şi nici mai puţin ca acela cu publicul din ţară. Contactul cu publicul cititor este agreabil, fără îndoială, pentru un autor. Totuşi, în linişte şi chiar într-o anumită recluziune se petrece, cu adevărat, scrisul. Este nevoie de o anumită distanţă pentru a scrie.

M.C.: - Care este importanţa premiului Andersen pentru dumneavosatră? Vă situaţi altfel în raport cu literatura mondială pentru copii decînd sînteţi laureata acestui premiu?

A.M.M.: - Sînt două mari deosebiri. Prima este că astăzi, după premiu, sînt editori străini care contractează cărţile mele pentru publicare fără să le citească mai înainte. A doua este un fel de carte de vizită. Sînt prezentată nu doar ca "scriitoare braziliană", ci şi ca "laureată Andersen", ceea ce îmi dă şansa de a atrage uneori o anumită privire, o curiozitate, o atenţie deosebită, înainte de a fi aruncată în marea pubelă a exotismului.

M.C. :- Cum este viaţa de fiecare zi a unui mare autor? Locul scrisului, cititului, al întilnirilor, al familiei...? Reuşitţi să le împăcaţi pe toate?

A.M.M.: - Da, reuşesc şi o fac chiar zilnic, de patruzeci de ani. M-am obişnuit cu asta şi familia care mă înconjoară. Nu s-a întîmplat dintr-o dată, nu a fost uşor, bineînţeles, dar am învăţat să o facem şi am construit-o, încetul cu încetul, zi după zi. Mă scol devreme, lucrez puţin, apoi luam micul dejun împreună în familie, după care fiecare pleacă în treaba lui, eu rămîn acasă să lucrez. Soţul meu este muzician şi ştie foarte bine ceea ce arta cere de la fiecare. Copiii nu mai locuiesc cu mine dar au crescut ştiind că trebuie să respecte faptul că mama lucrează, să încerce să nu mă deranjeze ca să nu pierd firul a ceea ce fac. Dar au ştiut întotdeauna că ei sunt prioritatea mea totală în viaţă şi că, dacă mă chemă, le răspund. Ei sau copiii lor. Nu e nici un dubiu în privinţa aceasta. Aşadar ei îmi dau timpul de care am nevoie pentru că mă iubesc şi ştiu că pot conta pe mine, dacă trebuie. Astăzi îmi petrec timpul între apartamentul meu din Rio de Janeiro şi o căsuţă la Espirito Santo, lîngă un frate şi două surori de ale mele, acolo unde au trăit bunicii mei şi unde părinţii s-au retras şi ei la un moment dat. Este unul din locurile copilăriei mele. Asta mă face să călătoresc mult între cele două locuri în fiecare lună. Am zece fraţi şi surori, eu sunt cea mai mare dintre toţi. Sîntem foarte apropiaţi şi asta este un fel de binecuvîntare a vieţii pentru care nu încetez să mulţumesc.

M .C.: - Fiindcă veni vorba de călătorie... Călătoriţi mult ca autor. E ca o obligaţie, o plăcere sau o nevoie de a întilni pe cititori?

A.M.M.: - Este o plăcere şi mă stimulează mult. Este latura mea de gitană, cum îmi spunea tata cînd aveam patru ani şi, absolut încîntată, eram oricînd gata să iau avionul singură pentru a merge la bunicii care mă aşteptau la aeroport într-un alt oraş. Călătoresc doar atunci cînd cred că poate să-mi placă. Nu e nevoie să călătoresc pentru a-i întîlni pe cititori. Sunt mulţi în cercul meu de prieteni şi apoi astăzi cu internetul, nu mai e nevoie să ne deplasăm.

Încerc să nu merg în ţările care au regimuri totalitare. Nu accept invitaţii pentru activităţi care nu mă atrag. Cum nu am bani ca să călătoresc peste tot în vacanţă, încerc să îmbin munca şi plăcerea de a cunoaşte locuri noi şi oameni noi sau să aprofundez cunoaşterea unor locuri şi oameni pe care îi iubesc deja. Dar am o problemă la genunchi, destul de serioasă şi ca să pot călători trebuie să am asigurat un minimum de confort de care nu-mi păsa deloc acum cîtva timp.

M.C. - O ultimă şi inevitabilă întrebare... La ce lucraţi în prezent? Ce proiecte aveţi pentru viitor?

A.M.M: - Am terminat cel de al nouălea roman al meu pentru adulţi. L-am lăsat puţin să se odihnească şi la întoarcere îl voi relua pentru o revizuire atentă înainte de a-l preda editorului. Apoi, am un proiect cu o carte (sau o serie, vom vedea) cu o tînără desenatoare şi fotograf, în care eu scriu texte foarte scurte, în versuri, plecînd de la fotografiile sale. A fost ideea ei, care m-a atras către ceva la care nu m-am gîndit conştient pînă acum: un soi de gramatică a privirii pentru cei mici. Într-un fel am făcut mereu acest lucru, ca pictor sau ca autor pentru copii, sau cînd îmi duceam copiii şi nepoţii să viziteze muzee şi expoziţii şi îi făceam să descopere limbajul vizual. Am scris uneori cataloage de expoziţii pentru copii, cărţi despre artă pe înţelesul lor, dar nu m-am gîndit vreodată la asta.

A trebuit ca tînăra fotograf sa-mi propună acest proiect pentru ca un univers întreg să mi se deschidă în faţă. E un lucru simplu, de o simplitate la care se ajunge prin epurare, nu de o simplitate care pleacă de la o lipsă. Este o provocare delicată, inteligentă, poetică, plină de subtilitate.