Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Câteva scurte considerații despre Scurta istorie de Nicolae Manolescu

După un prim volum din 2011 la Polirom și o a doua ediție a aceluiași în 2012 la Cartea Românească, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române de Mihai Zamfir se încheie cu volumul II apărut în 2017, din nou, la Polirom. Despre volumul inaugural s-a scris în România literară. În ce mă privește, profit de apariția recentă a celui de-al doilea ca să le comentez pe amândouă; la apariția celui dintâi, nu-mi reluasem cronica săptămânală. Dată fiind importanța și amploarea cărții lui Mihai Zamfir, din care nu puține capitole au fost publicate în revista noastră de-a lungul timpului, mi-ar fi imposibil s-o recenzez într-o singură cronică. Mă limitez în cea de față la câteva scurte considerații generale. Dacă îmi ajută Dumnezeu, voi reveni asupra ei în numerele viitoare. Deocamdată mă voi referi la problemele de principiu relevate de autorul însuși în introducerile sale, ca și în Epilogul la volumul II, cu alte cuvinte, la întinderea și la structura Scurtei istorii.
Care, observație liminară, nu e atât scurtă (aproape 1000 de pagini, format mare!), cât foarte selectivă (doar 61 de nume de scriitori). Capitolele au o întindere variată, între 10 și 20 de pagini fiecare, ceea ce nu denotă tocmai...scurtime. Nici perioada luată în considerare: 300 de ani. Subtitlul – Panorama alternativă a literaturii române – îmi ridică o întrebare: alternativă față de ce? Nicio istorie a literaturii (Călinescu, Lovinescu) nu e examinată ca atare, ca să obținem o explicație pentru alternativa cu pricina a disciplinei; mai degrabă, subtitlul are în vedere literatura, nu istoria ei. Ceea ce însă ar presupune existența unei literaturi române alternative . Nu-mi dau seama care poate fi aceea. Nu caut nod în papură: întrebările au, cum voi arăta mai departe, rostul lor.
„Cartea este o istorie stilistică a literaturii române”, afirmă autorul din capul locului. Afirmația e verificată de mare parte din analize, pe care nu le discut acum. Se știe că Zamfir este cel care a pus în circulație expresia stilistică diacronică, împotriva tradiției disciplinei, care definea faptul de stil drept sincronic, adică, static. Diacronia ar presupune o „mișcare” în timp a faptelor de stil înlăuntrul fiecărui gen literar în parte și, implicit, trecerea lor dintr-o caracteristică a unor individualități în aceea a unor specii sau genuri. E. Negrici a încercat o astfel de abordare în studiile lui. E de discutat dacă avem în Scurtă istorie o diacronie, utilă analizei poeziei sau prozei din perspectiva evoluției stilistice. Toate la timpul lor, cum spuneam. Se cuvine precizat, în fine, că autorul nu și-a propus o istorie propriuzisă, cu un fir conducător, care să contextualizeze operele, raportate, cel mult, și doar sumar la biografie, ci o serie de texte relativ independente, așezate sub titluri sugestive, dar nu înlănțuite cu adevărat.
Mihai Zamfir observă cu temei că literatura română nu poate avea alt statut decât al celorlalte literaturi europene. Chiar dacă istoria cunoaște anumite decalaje de timp între apariția și evoluția literaturii noastre în raport cu aceea franceză, italiană etc., începuturile ei trebuie să țină seamă de aceleași criterii ca și celelalte literaturi europene. Se știe că, în ce ne privește, există două teze: una care leagă aceste începuturi de existența primelor texte scrise (sau chiar orale) pe teritoriul țării noastre, indiferent de limbă, fie latina, fie greaca, fie slavona; și o alta care susține că literatura română nu poate începe decât în limba română. Mihai Zamfir adoptă un punct de vedere diferit: el e de părerea francezului Michel Zink conform căreia orice literatură ia naștere odată cu nașterea unei „conștiințe individuale”, altfel spus, a unei „subiectivități”. Rezultatul acestei premise este că, în viziunea lui Mihai Zamfir, literatura română debutează abia cu Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, continuând cu Cantemir și Budai-Deleanu. Cronicele și restul sunt lăsate pe dinafară. De aceea noi n-am avea decât trei veacuri și jumătate de literatură, din 1673 încoace, nu cinci, câte mi-au ieșit mie și altora la socoteală. Mă împac greu cu ideea că Neculce nu merită să fie considerat prozator și, încă, unul mare de tot. Dacă tot vorbim de „ochiul cititorului de la începutul secolului XXI”, acesta fiind chiar ochiul autorului Scurtei istorii¸după propria mărturisire din cea dintâi frază a cărții, nu-mi vine să cred că el nu-l vede pe prozatorul din secolul XVIII. La care se mai pot adăuga câțiva. Dacă îi refuzăm lui Ureche talentul de portretist, ar trebui s-o facem, păstrând proporțiile, și în cazul lui Tacit. Deși a propus o soluție originală, în pofida unor posibile obiecții, E. Negrici nu e niciodată citat cu expresivitatea involuntară, concept pe care l-a aplicat tocmai literaturii medievale (dar l-a „uitat” când a panoramat literatura realist-socialistă). Încă un cuvânt: dacă luăm de bun criteriul unei conștiințe subiective, se pune, de pildă, întrebarea: când începe literatura franceză? Mă tem că ar trebui să-i convingem pe istoricii francezi să amâne acest început vreo șapte secole. Criteriul cu pricina e riscant, fiindcă elimină din ecuație subiectivitatea cititorului, apreciind-o exclusiv pe a autorului. Mutația valorilor (a celor literare, în orice caz, mai puțin rapidă decât a celor morale sau de altă natură, potrivnic ideii lui Lovinescu) nu ucide valorile, ci le transformă. De aceea continuăm a-l citi pe Homer după atâta vreme, chiar dacă Ahile îl învinge pe Hector pe o cale pe care morala noastră o contestă, sau pe Neculce, în pofida caracterului detestabil al boierului moldovean reflectat în portrete pline de ranchiună. Sigur, sub raport instituțional, are dreptate Mihai Zamfir, literatura română nu există înainte de romantism. Dar valori literare există de când se scrie românește. Lucrând la Istoria critică, m-am bucurat adesea de ele și am regretat de câte ori, din cauza spațiului limitat, nu le-am putut oferi spre lectură contemporanilor.
Primul mare capitol al Scurtei istorii se intitulează Romantismul. Era întrucâtva firesc ca Mihai Zamfir, care s-a ocupat la debuturile lui de acest curent, să așeze confortabil literatura din cea mai mare parte a secolului XIX sub umbrela lui. Așa a procedat Virgil Nemoianu, așa am procedat eu însumi. Numai că odată integrat, secolul literar este fărâmițat din nou. Câteodată literar, de obicei istoric. Conachi sau Cârlova ar fi pre-pașoptiști, Heliade sau Bolintineanu, pașoptiști, ca și Negruzzi sau Russo, în schimb Ghica ar fi un memorialist romantic, iar Odobescu un post-pașoptist. Ca să nu spun că Junimii i se consacră un capitol sub aceeași tutelă romantică. Mihai Zamfir pare a se despărți cu dificultate de teza în circulație pe vremea tinerețelor noastre, care prefera pașoptismul denumirii firești de romantism. Istoricii literari de ieri, între care Paul Cornea, profesor al lui Zamfir și al meu, erau mai sensibili la denumirea istoricosocială a fenomenului decât la aceea literară. Mihai Zamfir face un pas înapoi până și față de propria carte, Din secolul romantic, în care unificarea literaturii se făcea sub steagul celui mai de seamă curent din secolul XIX.
O astfel de fărâmițare nu i se mai pare, în schimb, posibilă, când vine vorba de interbelic. „Din cauza intervalului de timp foarte scurt”, afirmă el. În realitate, cauza pentru care nu-i mai grupăm pe scriitori în funcție de curente, ideologii, cenacluri sau reviste, numindui pe toți, pur și simplu, moderni este mult mai profundă și a arătat-o Ion Bogdan Lefter într-o carte, necunoscută, se pare, autorului Scurtei istorii. Dacă terminologia literară e ocolită, aceea istorică, din nou, nu. Interbelicul s-ar prezenta în două vârste istorice: aceea exultant-optimistă de imediat după Marele Război și Marea Unire, respectiv, aceea pesimistă și catastrofică din deceniul 4. Ideea este cu atât mai interesantă cu cât România face excepție de la regula europeană, care a fost obsedată de imensa ieșire din matcă a lumii din anii postbelici, lucru pe care intelectualii români au întârziat să-l descopere vreme de aproape un deceniu. E de remarcat felul în care Mihai Zamfir descrie contestarea modelului cultural central de către generația lui Mircea Eliade. Remarcile lui sunt, deși în mod discret, foarte actuale. „Tinerii buboși” din anii 1930, botezați așa de Călinescu, sunt destul de asemănători cu cei din generația 2000, minus, câteodată, „geniul” celor dinainte.
La sfârșitul volumului II, în epilogul consacrat Perioadei comuniste, Mihai Zamfir află prilejul de a mai scurta nițel istoria literaturii române: contemporanii, în sens strict, n-ar avea ce căuta în paginile istoriilor literare, fiindu-ne prea apropiați, ba chiar înrudiți, ceea ce ne-ar răpi din obiectivitatea necesară. Teza, o știm demult. Toate istoriile literare academice au proclamat-o. De la noi sau de aiurea. Ar fi greu să-i facem pe contemporanii noștri, scrie Mihai Zamfir, „să intre între coperțile unei povești vechi începute în urmă cu trei secole și jumătate”. Ideea desuetă, exprimare modernă. Idee pe care criticul însuși o contrazice, lăudândui pe Lovinescu și pe Simion, care ar fi fost capabili să radiografieze corect propria contemporaneitate. Ce e drept, pe Călinescu îl cam bărbierește pentru insuficiența aceluiași fel de radiografie, mai ales când se referă la ultimii veniți. Apoi se pune el însuși pe treabă și radiografiază perioada comunistă cu multă acribie, deși din avion. Multe observații sunt pertinente, deși Mihai Zamfir n-a făcut niciodată critică de întâmpinare și latura forte a Scurtei istorii nu constă în a revela noul, fie și în tipare vechi, ci în a consolida vechiul, fie și în tipare noi.
Vom vorbi altă dată, pe îndelete, despre toate acestea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara