Primul model identificat în filigranul stilistic al Istoriei critice a fost Călinescu. De altminteri el pare să devină aici, după un criteriu cantitativ, noul centru al canonului, beneficiind de cel mai mare număr de pagini şi de cele mai multe referinţe indexate. Argumentul acesta numeric e foarte fragil. Bloom nici măcar nu-l ia în calcul atunci când dispune radial toată literatura occidentală în jurul lui Shakespeare. Dar deplasarea de interes e plauzibilă, mai ales într-o carte dintru-nceput deschisă către dialogul interpretărilor. Opţiunea lui Manolescu nu ţine însă, cum s-ar putea crede, de imperativele influenţei de gen. Istoria lui nu privilegiază magnetic istoriile altora. Dovadă că, prezent în secţiunea dedicată Marilor scriitori interbelici (alături de Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Mateiu I. Caragiale, Ion Pillat, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Anton Holban, M. Blecher), teoreticianul, criticul şi istoricul literar Călinescu e citit simultan ca romancier, poet şi dramaturg. Poligrafia triumfă, în toate cazurile, în faţa strictei specializări. Emblematice în acest sens sunt resuscitările de care au parte memorialistul Topârceanu sau recenzentul Sorescu.

Oricum, invocata dominaţie a lui Călinescu mi se pare, sub aspect critic, incompletă. Tăietura frazelor vine, la Manolescu, de altundeva. Ironia lui e permanent disimulată, niciodată megalomană. Formulările lapidare exclud muzicalitatea mai multor măsuri. Iată Noaptea furtunoasă povestită în două rânduri, de zece ori mai puţine decât aparatul critic care se străvede printre ele: "Acţiunea piesei se precipită în aceeaşi noapte. Veta se pregăteşte de culcare, fredonând o strofă din Sion. (Ar trebui comparată cu poezia pe care Rică i-o dedică Ziţei ca să se vadă cum paşoptismul celei dintâi se metamorfozează, în cea de-a doua, într-un minulescianism avant la lettre. Şi încă, în aceeaşi ordine de idei: Rică şi Ziţa vorbesc cu greşeli fiindcă ţin cu tot dinadinsul să folosească un jargon pretenţios şi neologistic. Spre deosebire de Veta, ei se cred culţi. Caraghioslâcul este al abuzului de franţuzisme neasimilate, unele luate din scris - Ťm-am transportat în localitateť -, excesiv literare. Jupân Dumitrache şi Ipingescu greşesc, la rândul lor, reproducându-l pe Rică din gazetă, altminteri limbajul lor e popular, colorat şi pitoresc. Ce de sinonime în gura lui jupân Dumitrache: papugiu, bagabont, maţe-fripte, coate-goale !) Îşi face apariţia Rică, după ce a confundat casele. Restul se ştie." (pag. 422)

Nici un reflex călinescian în limpezimea pasajului acestuia! Analiza dintre paranteze nu e decât, într-un registru secular, profetică. Fără insistenţa ei suspectă asupra detaliilor de ordin lingvistic, concluzia ulterioară, autosuficientă, ar fi putut părea inexplicabilă. Trimiterea la Cioculescu e implicită. Repertoriul de vârf al acestuia se găseşte, sintetic, în capitolul din Istorie care-i este consacrat. Numai dintr-o tipică oroare de abundenţă Manolescu nu le numeşte trouvailles, preferând să le pună, la un loc, pe seama câtorva particulare imponderabile. Chiar destul de întins fiind, citatul ar merita oferit fără croşete: "Fineţea vocabularului critic întregeşte adesea impresia de agreabilă şi ludică subiectivitate. ŤDesigur că N. Iorga şi G. Ibrăileanu exagerau în rău. Nu toată clasa cultă românească este galomană, ci o pătură subţire a clasei suprapuse, care se piquait de lectureť, scrie undeva Ş. Cioculescu. Aici expresia franceză de la urmă sugerează că el nici măcar nu dispreţuieşte prea tare pretinsa galomanie. Amfibologia e prezentă adesea, când Ş. Cioculescu trage din plin foloasele cunoştinţelor sale lingvistice, profitând de nevinovate etimologii ori de sensuri multiple ale cuvintelor ş...ţ Reunite, într-o scurtă evocare a felului cum Şt. O. Iosif a întâlnit-o pe Natalia Negru, ironia şi echivocul fac ravagii. Criticul pare a se ţine de textul unor scrisori ale blândului poet, pe atunci custode al Bibliotecii Fundaţiei. Istorisirea e o capodoperă de insinuaţie. Citez doar finalul: ŤA doua scrisoare, fără dată, ni-l arată pe poet îndrăgostit mai mult ca oricând de aceea pe care o numea destul de fad sărmana mea domniţă albăstrică. A avut sărmanul, peste câteva zile de la scena de pomină, îndrăzneala nemaipomenită de a o ruga să-mi permită s-o însoţesc. A treia zi ea a arborat un corsaj albastru de mătase care o prindea de minune. I s-a părut îndrăgostitului aşa de frumoasă, frumoasă! Să-ţi pierzi minţile când te uitai la ea, nu altceva! A urmat o strângere fugitivă de mână din partea ei şi iar o absenţă calculată, în cursul căreia Iosif a urcat toate treptele sublimului până la aceea de a se simţi nevrednic să se ridice până la ea!ť Ultima propoziţie cade sec: ŤRestul se cunoaşteť." (pag. 818)

Până la urmă, nu e de mirare că Manolescu a convocat, comentându-l pe Caragiale, o frază din Cioculescu. Nici un alt critic n-ar fi fost mai potrivit pentru asta. Intertextualitatea nu e, deci, întâmplătoare. Ea ţine seama, în selecţie, de nivelul de expertiză. Coerenţa raţionamentului e deplină. Aşa cum rezultă din Istorie, portretul lui Şt. O. Iosif, epurat de orice element biografic, are exact aceleaşi coordonate stilistice pe care le-am mai întâlnit la sus pomenitul Rică: "Poetul ar trebui probabil aşezat între micul romantism social de la Sămănătorul (revistă la care a fost redactor şi la a cărei atmosferă ideologică a contribuit ca puţini alţii) şi adierile simbolismului de după 1900." (pag. 513)

Dar, dincolo de surprize ca acestea, mai este ceva absolut frapant. Artificiul identităţii sintagmelor e menit parcă să satisfacă gustul de cititor al lui Cioculescu însuşi. Nu era el cel care recunoştea, în rezumatul matein al lui Montaigne, o expresie tip aparţinându-i chiar acestuia din urmă ? Nuanţa suplimentară e formidabilă. Şi relativizează serios rigorismul ştiinţific al teoriilor receptării. Dacă autorul Şerban Cioculescu se pretează unei invocări filologic exacte, cititorul omonim însă nu poate fi prins între ghilimele. Avem, în cele două ipostaze livreşti ale lui criticului interbelic, o metaforă extraordinară a realităţii metodologice pe care Nicolae Manolescu o enunţă în chiar primul paragraf. Căci cele două dimensiuni ale desenului sunt, matematic vorbind, ireconciliabile. De consistenţe diferite, mâinile nu se ating, ci doar se presimt una pe cealaltă: "Când am publicat, în 1990, prima ediţie a primului volum din Istoria critică a literaturii române, nu cunoşteam litografia lui M. C. Escher în care două mâini se desenează una pe alta. Abia la ediţia a doua, şapte ani mai târziu, mi-a căzut sub ochi o carte poştală cu Mâini care desenează, o litografie din 1948. I-am intuit pe loc potenţialul pentru istoria literaturii la care lucram. Am descoperit în cele două mâini care-şi încheie în aceeaşi clipă desenul cu manşeta celeilalte o foarte nimerită imagine pentru o istorie care din păcate se scrisese totdeauna, de la naşterea genului, la o singură mână." (pag. 5)

Nu e singura dată când metafora indusă de prezenţa duală (în pagină şi deasupra paginii) a lui Cioculescu se dezambiguizează. Refăcând contextul cultural al literaturii române sub comunism, Manolescu aduce franc în discuţie - pe lângă cea care scrie - mâna cealaltă, care răsfoieşte. Sinteză epică, orice istorie are părţile ei inenarabile: "În unele privinţe, nu este exagerat să considerăm romanele, poeziile, teatrul, critica, eseul din deceniile 7-9 ale secolului XX un gen literar nou. Necunoscut înainte, acest organism amfibiu a reuşit să recondiţioneze forme de expresie anterioare ori chiar să dea naştere unora noi, cele mai multe de tip indirect şi insidios, cum ar fi aluzia, intertextul, sugestia, alegoria esopică, parabola, precum şi unor noi moduri de lectură. Proteică şi cameleonică, având, ca Ianus, două feţe, această literatură pune astăzi o mare problemă: ea a avut, în chipul cel mai inextricabil, doi autori, unul, romancier, poet sau dramaturg, celălalt, cititorul, criticul, interpretul. Cenzura a făcut din ea rodul colaborării dintre ei. Altfel spus, numai citite într-un anumit cod, de către cititorul contemporan, ea îşi dezvăluia pe de-a-ntregul înţelesul." (pag. 891)

E pe cale de dispariţie, deci, o altă prejudecată, la care n-am mai avut loc să mă refer săptămâna trecută. Aceea care stabileşte că meritul teoretic principal al Istoriei ar consta în citarea opiniei altor exegeţi. Adjectivul din titlu, greşit tradus de recenzenţii de ieri sau de azi, ar corespunde nemijlocit planului receptării. (Şi Călinescu şi-a propus, de altfel, o viziune critică a istoriei literaturii, cu destul timp înainte de H.R. Jauss. Critică, adică exclusiv estetică, e cazul să o spunem.) Or, noutatea de metodă adusă de Manolescu nu constă în transcrierea politicoasă a unor interpretări anterioare, cu care e sau nu de acord. Asta făcuse în fond, cu o singură mână, şi în Arca lui Noe. Extraordinară e de fapt abia puterea de sugestie a unei prezenţe secunde, a unei mâini de-a doua, care uneori, ca în exemplul meu, îi aparţine lui Cioculescu. Stilul, la Manolescu, nu e numai un atribut al scrisului. Ci şi, absolut cert, unul al lecturii.

(va urma)