Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
CÂTEVA CONOTAŢII SUBIECTIVE de Ion Cocora

Asumarea riscului

Nominalizările la categoria "Cel mai bun spectacol" consider şi acum, după ce evenimentul s-a consumat şi a beneficiat de nu puţine comentarii, că rămân în afara oricăror altor alternative. Justeţea lor ilustrează, poate, în modul cel mai complet maniera de "lucru" a juriului, constituind punctul forte în care criteriile au operat perfect, cu argumente estetice ce nu au lăsat loc pentru nicio ezitare. Ceea ce demonstrează că sunt cazuri când unanimitatea, de atâtea ori pe drept pusă la zid, din partea ei trăgându-ni-se deseori ponoase cu carul, câteodată nu e numai benefică, dar e şi imposibil să nu fie decizională. Fac această afirmaţie nu ca un observator de pe margine, ci ca un ins implicat în chestiune, fiind unul dintre cei trei "vinovaţi" de "oferta" propusă pentru premiere. Spectacolele pe care s-a mizat au fost Faust de Goethe, Unchiul Vania de Cehov şi Cinci piese scurte de Eugen Ionescu. Ordinea, spre a nu stârni vanităţi şi a evita orice suspiciuni, e cronologică, a ţinut cont de data de naştere a autorilor. Ele aparţin a trei regizori ce au atins o cotă ridicată de inspiraţie, reprezentând totodată şi trei modalităţi radical diferite de a concepe actul teatral, trei direcţii stilistice şi de formulă spectacologică în care în mică sau mai mare măsură întâlnim cam tot ceea a constituit tendinţă de înnoire şi undă de şoc în materie de artă regizorală. Fără să minimalizez alte spectacole, cu evidenţă şi ele revendicate de la un program riguros (mă gândesc, fără îndoială, la experienţele fanatice ale lui Măniuţiu, la ceea ce au realizat Tompa Gabor, Afrim, Bocsardi, căci în jurul lor sau cam agitat zarurile), dar şi la cele trei spectacole absente de pe lista nominalizărilor datorate tot lui Andrei Şerban (Pescăruşul), Silviu Purcărete (Gianni Schicchi) şi Alexandru Dabija (Capra sau Cine e Silvia). În legătură cu cele din urmă recunosc că (şi alături de mine şi ceilalţi doi membri ai juriului) le-am preferat pe cele nominalizate. De ce? Pentru că şi un juriu are dreptul să fie subiectiv. Chiar dacă la o anchetă la care am răspuns înainte de a vedea, de pildă, Unchiul Vania am considerat Pescăruşul cel mai bun spectacol al anului teatral 2007 şi pe Andreea Bibiri cea mai bună interpretă în Nina. Acesta e şi motivul pentru care nemulţumirile lui Andrei Şerban le-am privit ca pe o formă de "cochetărie". În sensul că el are doar pe jumătate dreptate, adică atâta câtă au şi membrii juriului de nominalizări. Şi asta nu o spun ca să disculp pe cineva. Deoarece sunt convins că omisiunile de la "ospăţul cel mare", oricine s-ar fi aflat în situaţia de a opta, nu ar fi făcut altceva decât să le înlocuiască, mai mult sau mai puţin scutit de erori, cu altele. Riscul, evident, ar fi fost mai mic dacă numărul nominalizărilor nu ar fi fost de trei, ci de cinci. Dar, mă întreb, cui ar fi folosit o asemenea soluţie? Sigur, pe de o parte, ea ar fi fost mai comodă pentru juriu, protejându-l de unele "păcate", şi, pe de alta, ar fi în­dulcit întrucâtva sentimentele de frustrare. Prea puţin însă faţă de primejdia de a demitiza spiritul de competitivi­tate, împingându-l în logica lui "hai să împăcăm şi capra şi varza". Trebuie să mărturisec, totuşi, că prezenţa într-un juriu, deşi totul s-a isprăvit fără să se taie capul cuiva, nu e ceva de invidiat. În ceea ce mă priveşte, am încă insomnii din pricina absenţei lui Purcărete de pe lista regizorilor nominalizaţi sau a lui Bog­dan Zsolt a actorilor. Dar asta e o problemă pur personală şi m-a afectat direct. De altfel, la un moment dat, ca să dau un exemplu, nu am fost străin de ideea de a propune spre nominalizare la categoria cel mai bun actor trei interpreţi din Unchiul Vania. Oare care ar fi fost reacţiile?

Un paradox

Marina Constantinescu remarcă o degradare a Galei de la o ediţie la alta. Paradoxul e că îi dau dreptate, dar nu sunt de acord cu ea. Întrucât, după opinia mea, nu Gala se degradează, dimpotrivă, Caramitru et.com fac eforturi imense de a o menţine într-o stare de normalitate. Ceea ce se degradează este atitudinea artistului faţă de propria breaslă. Nu se mai poartă, astăzi, bucuria faţă de ce săvârşeşte aproapele tău. Mulţi, ori chiar foarte mulţi, sunt interesaţi de realitatea teatrală doar în măsura în care îi vizează. A dispărut cultul pentru valori, la cei tineri pentru model (fenomen cu nelinişte remarcat şi de Gabriel Liiceanu cu prilejul lansării cărţii omagiale dedicate lui Victor Rebengiuc), proliferează în schimb mentalitatea că teatrul "începe şi sfârşeşte cu noi". Urmările unei astfel de "împăcări cu sine" se pot constata în multiple planuri, iar în timp pot deveni catastrofale. Căci ele nu se înfăţişează decât ca nişte moste ale suficienţei şi lipsei de har, nefiind altceva decât un produs păgubos a ceea ce se înţelege prin a-ţi fura singur căciula. Dar să nu ne speriem prea tare atâta vreme cât publicul de teatru nu încetează să răsplătească prin serioase semne de optimism, arătându-se pe mai departe un degustător al spectacolelor de artă şi nu a acelora de bandă rulantă. Când întâlneşte pe afiş nume de regizori precum Şerban, Purcărete, Cătălina Buzoianu, Tompa, Măniuţiu, Dabija, Darie, Galgoţiu, cum şi de tineri ca Radu Afrim, dă năvală către sălile de spectacol. Nu-l reţine nici chiar distanţa dintre Cluj, Bucureşti sau Sibiu. Cum nu i-a reţinut nici pe Clody Bertola şi Lucian Pintilie să alerge la Târgu Mureş să vadă Livada cu vişini în regia lui Harag sau pe Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc să ajungă la Cluj şi să vadă Unchiul Vania.
Nevoia de critici

Cei mai mulţi dintre laureaţii şirulului de Gale anterioare, la fel ca şi cei din seara de 14 aprilie 2008, indiferent pentru ce merite, au simţit că e necesar să exprime mulţumiri. Nu am făcut nici eu excepţie de la un astfel de gest protocolar de bunăcuviinţă şi am mulţumit teatrului pentru că există. Aceasta cu atât mai mult cu cât criticul de teatru în general, dar şi comentatorul de spectacole ce am fost vreme de peste trei decenii, are o condiţie cu totul specială. Parafrazând un cunoscut titlu de carte al lui Marin Sorescu aş zice că e singur printre oamenii de teatru. Dacă dramaturgul, regizorul, actorul şi scenograful sunt cei care creează teatru, pe critic acela care îl creează este însuşi teatrul. Fără să existe teatrul existenţa criticului de gen e de neconceput. Or, existenţa teatrului înseamnă pentru mine cei din amintire, pururi vii şi neuitaţi, şi-mi îngădui să trascriu câteva nume de care am fost puternic marcat: Toma Caragiu, Vlad Mugur, George Constantin, Gina Patrichi, Leopoldina Bălănuţă, Octavian Cotescu, Dan Jiteanu, Silvia Popovici, Adrian Pintea, Moţu Pitiş, Ovidiu Iuliu Moldovan, Dan Micu, Iulian Vişa... Şi înseamnă şi cei alături de care mă simt mândru că trăiesc, că am norocul să-mi plec clipă de clipă fruntea dinaintea lor. Îi port mereu în minte şi suflet pe Radu Beligan, Ion Lucian, Dina Cocea, pe Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Aureliu Manea, Andrei Şerban, Purcărete, pe lordul Rebengiuc, pe unicii Ştefan Iordache şi Horaţiu Mălăele, pe Radu Penciulescu, Horea Popescu, David Esrig, Cătălina Buzoianu, Tocilescu, Moisescu, pe Silvia Ghelan, Ilie Gheorghe, Florin Piersic, Caramitru, Iureş, Mălaimare, Mihăiţă, Mircea Rusu, pe Valeria Seciu, Mariana Mihuţ, Maia Morgenstern, pe Măniuţiu, Tompa Gabor, Dabija, Darie, Strumer, Buhagiar, Lia Manţoc, pe Emil Boroghină, Constantin Chiriac şi pe alţii mulţi nenumiţi. Prin anii a veacuri două ei au creat miracole, făcând teatrul să existe şi implicit şi criticul să existe. Lor le-am mulţumit şi prin fiecare am mulţumit teatrului. Nu aş dori însă ca vorbele mele să pară cumva ocazionale. De circumstanţă. Adevărul e că "viaţa criticului în teatru" nu a fost numai un ţopăit exaltat de entuziasm. Pe lângă întâlnirile cu minunaţii la care m-am referit nu am fost ocolit şi de întâlniri cu inşi de o infamie ce mi-a depăşit orice imaginaţie.Desigur, aceştia din urmă au reuşit să mă facă să sufăr şi chiar să mă umilească. Dar s-au trudit degeaba. Niciodată nu au reuşit să mă facă să nu iubesc teatrul. Iar pentru un critic dovada cea mai importantă că există şi că e folositor este iubirea pentru teatru. Căci şi atunci când critică e de presupus că scrie cu iubire şi nu cu ură. Ura rămâne doar în seama guguştiucilor. Din păcate, "fauna"e în ascensiune. Astfel că astăzi mai mult ca oricând e nevoie de critici şi de mărturia lor. Li se cuvine şi fariseilor să le fie cunoscută înfăţişarea cea reală.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara