Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Câte literaturi române există? de Nicolae Manolescu

Ar exista patru, conform părerii lui Ion Simuț din remarcabila lui carte intitulată Literaturile române postbelice (Editura Școala Ardeleană, 2017), comentată de Daniel Cristea-Enache într-un număr recent al României literare. Discuția merită a fi reluată, dată fiind importanța subiectului. Temeinic informat, aproape exhaustiv, studiul întoarce pe toate fețele o întrebare din care decurg numeroase altele privind raportul dintre literatura ultimilor șaptezeci de ani și contextul istoric și politic postbelic. Ca o primă observație: pe cât de minuțios și precis este înfățișat contextul cu pricina, ca un fel de istorie în date, pe atât de tatonant, din cauza nuanțării excesive a conceptelor și terminologiei, este răspunsul la chestiunea principală. Deja din capul Argumentului, autorul pune tema cărții sub semnul întrebării: O singură literatură? Mai multe literaturi? Și mai departe: Comunismul biruitor. A fost? N-a fost? În fine: Când începe perioada postbelică? Întrebări deloc retorice. Autorul are răspunsuri la toate, dar se folosește de o maieutică sui-generis, încercând să-și convingă cititorii, nu atât ca să dea naștere ei înșiși unor răspunsuri proprii, cât ca să adopte punctul lui de vedere. E un joc inteligent de-a baba-oarba. E tot așa de adevărat și că uneori întrebările, mai ales cele referitoare la terminologie, politică sau literară, n-au cine știe ce relevanță, de exemplu, dacă e corect să vorbim în cazul României de comunism, sau de socialism, sau de dictatura proletariatului și așa mai departe. E limpede că termeni precum aceștia au fost fixați prin uz și nare rost să-i rotim la nesfârșit, de vreme cu nu-i mai putem schimba. Chiar și discuția dacă realism socialist e mai potrivit decâtproletcultism a devenit oarecum oțioasă, primul termen dovedindu-se indiscutabil mai cuprinzător și mai exact. Faptul în sine de a repune pe tapet întreaga problematică e `nsă cât se poate de binevenit, neavând o sinteză mai bună decât cartea lui Ion Simuț și nicio personalitate critică de talia lui care s-o fi îmbrățișat. Firesc ar fi fost s-o fi făcut mai puțin laborios și mai concis.
Această mică manie terminologică se izbește de dificultatea impreciziunii tocmai când e vorba de întrebarea centrală a cărții: o literatură sau mai multe? Pe ea s-a clădit studiul publicat în 1993 în România literară de Ion Simuț și dezvoltat ulterior până la forma definitivă și radical nouă de astăzi. Termenul de literatură e folosit cu bună știință în trei accepții diferite. Prima accepție, în polemică declarată cu G. Călinescu din finalul prefeței la Istorie , „avem o strălucită literatură ... una și indivizibilă, slujind drept cea mai hartă a poporului român”, este așa zicând geografică și se bazează pe ideea existenței unei „serii geografice de literaturi române”, corespunzând provinciilor istorice și urmând, în acelea care au fost înstrăinate, destine diferite. Unitatea literaturii n-o dă însă teritoriul, ci limba și tradiția. Frontierele tuturor țărilor sau schimbat de-a lungul secolelor. Faptul că, de pildă, Polonia a dispărut la un moment dat de pe hartă ar trebui să ne facă să ne îndoim de existența unei singure literaturi poloneze? Literatura rusă, alt exemplu, își are originile în actuala Ucraină. Înseamnă că se cade să vorbim de cel puțin două literaturi ruse? Și Călinescu greșea legând literatura română de harta României, dar „scuza” lui, o spune Simuț însuși, o ofereau împrejurările istorice din 1941, care îl obligau pe înaintașul nostru la o genuflexiune patriotică. Cât privește, soarta literaturii din Basarabia, ea n-a depins de geografie, ci de istorie, și nu e vorba de o altă literatură decât aceea de dincoace de Prut, ci de o altă evoluție a aceleiași literaturi române. A doua accepție a cuvântului este la Simuț tocmai aceea istorică: „Nu ar fi exagerat să vorbim despre o serie istorică a literaturilor române”. Nu ar fi exagerat, ar fi greșit. Indiferent de timpul care ne desparte de Istoria ieroglifică sau de Țiganiada, ambele aparțin literaturii române de ieri și de azi. Ceea ce s-a scris înainte de Eminescu nu este o literatură diferită de ce s-a scris după Eminescu. Și, atunci, nu e mai corect să vorbim despre etape istorice în evoluția aceleiași literaturi decât de o „serie istorică a literaturilor”? A treia accepție este tipologică, grație ideii că genurile literare evoluează diferit. Ceea ce e adevărat. Dar asta nu ne permite să trecem peste faptul că literatura în ansamblul ei are o istorie și că e inutil să o divizăm pe genuri și să punem cuvântul la plural. Cu atât mai mult cu cât ne referim, cum face Simuț, la literatura postbelică, realist socialistă, neomodernistă sau postmodernă. Cum să susținem că romanele lui Preda, poezia lui Nichita sau teatrul lui Sorescu aparțin de literaturi diferite? Un curent literar conține un număr de determinări estetice și istorice comune.
Dificultatea pluralului se vede și când Simuț descrie literatura anilor de după Războiul al Doilea în funcție de astfel de determinări, doar că, privilegiindu-le pe cele istorice în detrimentul celor estetice, se contrazice pe sine, omițând să trateze separat, pe genuri, literaturile. Nici n-avea cum să procedeze altfel. Ajungând inevitabil la periodizare, ia în considerare opiniile exprimate îndeosebi de istorici pentru istoria generală, destul de contradictorii, și având puțină relevanță pentru istoria literară. Știm demult că nici 23 august 1944, nici revoluția din decembrie 1989 n-au condus automat la schimbarea standardelor sau a canonului literar. Până la urmă, Simuț iese cu bine din labirintul de opinii, dându-i dreptate lui Alex Ștefănescu (putea să-mi dea și mie, care susțin demult același lucru!) că datele cheie în evoluția literaturii nu coincid decât rarisim cu datele cheie din istorie. (Dată fiind abundenț a de detalii și de nuanțe, nu cred că e falsă impresia mea că Simuț susține această din urmă părere doar cu jumătate de gură).
Caracterizarea diferitelor raporturi dintre literatură și puterea politică reprezintă unul din capitolele cele mai substanțiale ale cărții. De data aceasta, Simuț polemizează cu E. Negrici, cu care am polemizat și eu, nu o dată, pe ideea literaturii tolerate. Discuția terminologică nu e, de data asta, inutilă. Rămâne, între altele, întrebarea dacă literatura oportunistă este aceeași înainte de 1965 și după aceea. Negrici a alcătuit o antologie a poeziei oportuniste din ambele epoci, Dej și Ceaușescu. Personal, nu văd legătura între A. Toma sau Eugen Frunză, să zicem, și Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor. Sunt absolut convins că primii doi erau pătrunși de spiritul comunist al pledoariilor lor pentru Stalin, în vreme ce ultimii doi se comportau ca niște mercenari în solda lui Ceaușescu. Cât privește celelalte tipuri de literatură, evazionistă și subversivă, cred că abordarea nu e numai fastidioasă, ci falsă.
Pe de o parte, categoriile cu pricina nu pot fi aplicate separat, ele se suprapun de cele mai multe ori și depind de tipul de literatură. Nu poți cere același lucru poetului liric și romancierului social. Să fie Sorescu din Moartea ceasului mai puțin subversiv decât Buzura din Drumul cenușii? Romanele parabolă ale unui Paler, unde le situăm? Parabola e o formă a evaziunii, nu? Dar cine nu descifrează mesajul lor subversiv? La literatura disidentă, mă voi referi mai la vale, în alt context.
Pe de altă parte, mă deranjează în tipologia de mai sus absolutizarea criteriului politic. Înțeleg că vorbim despre opere apărute în condițiile cenzurii și că tema principală a studiului lui Simuț aceasta este. Doar că perspectiva în care operele literare sunt privite seamănă cu teza lui Gherea despre tendință vs. tezism. Se știe de două secole că literatura nu e nici tendențioasă, nici tezistă. Și dacă lucrurile stau cum spune Maiorescu, nu cum spune Gherea, de ce să reducem poezia adevărată scrisă în timpul comunismului la evazionism? Și aceasta, în cel mai bun caz. Unsprezece elegii sunt, pur și simplu, poezie. Dacă erau scrise astăzi, cum le-am fi considerat? Că Nichita a recurs la tipul de lirică dominant în modernismul interbelic ca să evite clișeele încă vii ale realismului socialist, iată o remarcă justificată, dar care nu face din elegiile lui o poezie evazionistă. Cum nu e nici poezia lui Ion Barbu sau Lucian Blaga? Adjectivele cu pricina au făcut să curgă mai multă cerneală decât era firesc pentru un caz particular al istoriei poeziei noastre. Poemele din anii 1950 păcătuiesc printr-o tendință prea afișată, care le anulează estetic. Cred, totodată, că e o eroare să aplicăm criteriul gherist, e drept, inversat, la poezia generației 60, trăgând spuza subversivității pe turta evazionismului. Nici romanele, cu tot realismul lor congenital, nu au cine știe ce profit din aplicarea rețetei. În definitiv, natura însăși a literaturii este aceea care ar trebui să ne facă mefienți față de o atare abordare. De unde și exagerata atenție acordată unui fenomen valabil doar într-o scurtă perioadă, poezia disidentă, care nu e nici bună, nici rea, prin simplul fapt că exprimă în mod direct o atitudine anticomunistă. Iar dacă avem în vedere literatura exilului, nu pot să nu remarc diferența (și ce diferență!) dintre rolul ei și acela jucat în Franța primului deceniu de după 1789, conform opiniei lui Thibaudet, de exilați precum Chateaubriand, Madame de Staël sau Rivarol, care au salvat Republica Literelor. A bon entendeur salut!
La urmă, paginile despre canon. În această privință, nu încape discuție. Mă potrivesc cu Simuț în numeroase aprecieri ale veștejirii sau, din contra, ale unei noi tinereți a unor opere literare. Mă deosebesc în altele. Simuț face bine reluând contenciosul. În general, un merit esențial al cărții lui e reactualizarea unor teme care au circulat cândva, au fost apoi uitate sau, pur și simplu, „distruse” de intervenții nefericite, cum s-a întâmplat cu canonul însuși, despre care a publicat Mircea Martin un articol în revista „Euresis”, despicând firul, nu în patru, ci în patruzeci și patru, până când s-a ales praful de orice definiție posibilă .
Fiind atât de bogată bibliografic, cartea merita să nu omită cele trei volume ale Anexelor la Raportul Tismăneanu¸ în care Simuț ar fi găsit, între altele, sursa primă și exactă a discursului lui Titus Popovici din Plenara CC al PCR împotriva romanului Bunavestire al lui Breban. Informația din carte provine de la Breban însuși, care nu reprezintă însă o sursă fiabilă (a se vedea memorialistica proprie) nici când se referă la sine.
O carte inconturnabilă pentru viitorii autori de istorii literare, dacă vor mai exista.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara