Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Câte ceva despre cenacluri de Cosmin Ciotloş

Atunci când, totuşi, e definită în dicţionarele de noţiuni literare (căci de regulă lipseşte), instituţia cenaclului are parte mai degrabă de descrieri decât de abordări conceptuale. Sigur că o astfel de încercare s-ar lovi de o serie piedici metodologice: pe de-o parte, cenaclul ţine mai degrabă de viaţa literară decât de literatură (accentuata sa dimensiune practică descurajând orice efort teoretic); pe de altă parte, numărul mare de asemenea centre de rodaj al talentului (care inhibă până şi circumscrierea istorică) şi eterogenitatea acestora (sub raportul intenţiilor, al consecinţelor, al recunoaşterii publice şi, nu în ultimul rând, al valorii), fac aproape imposibilă conturarea unui numitor comun acceptabil.

Etimologia nu oferă nici ea o soluţie, de vreme de trecerea de la sensul de încăpere de la etaj (destinată mesei de seară) la cercul literar ori, mai larg, artistic, se face prin sinecdocă şi ilustrează o cutumă, între timp substanţial modificată.
O linie directoare într-o posibilă definiţie de lucru ar fi aceea a solidarităţii de conştiinţă. Coborând în istorie, unul din primele grupuri de acest tip s-a constituit în jurul lui Charles Nodier, în primele decenii ale secolului al nouăsprezecelea. Lamartine, de Musset şi alţii (inclusiv Victor Hugo) se numărau printre stâlpii acestei organizaţii. Nu peste mult, Hugo şi Sainte-Beuve vor fonda, în salonul celui dintâi, un nou cerc de lectură, căruia i se vor asocia alţi tineri autori (Mérimée, Gérard de Nerval, Gautier). Există, în compensaţie, şi acte violente de desolidarizare. Cauzele variază de la caz la caz. Generic vorbind însă, dezacordurile sunt de cele mai multe ori provocate de anumite incompatibilităţi. De gust, de sensibilitate, de nivel cultural. Cu alte cuvinte, de interpretare.
Se naşte o problemă nu numai nesoluţionată până acum, dar nici măcar formulată explicit: cine sunt „personajele principale” ale unui cenaclu? Simţul comun acreditează fără ezitări ideea că protagonişti ar fi autorii, cei care citesc, care „se produc” în faţa primului lor public. Rareori, autorii înşişi dezmint acest punct de vedere. Memoriile de cenaclu, atâtea câte există, sunt (şi nu e nimic reprobabil în asta) nişte strălucite exerciţii de self promoting. Pentru fiecare dintre ei, experienţa e decisivă, mai ales prin asociere cu tinereţea, cu lipsa de rodaj în viaţa literară, cu ineditul evenimentului (tradiţia impunând o anumită distanţă între scriitor şi public). Perspectiva e, vădit, una monologală, care transformă în mod ilicit participanţii în spectatori. Or, realitatea infirmă această atribuire de roluri. Cenaclurile sunt, mai presus de orice, forme de organizare ale spaţiului public în care comentariul e prioritar. Modelul este elementar şi reprezintă în cele din urmă un joc de societate aparte: rolurile (de autor, respectiv de ascultător) se schimbă alternativ. Fără a fi numaidecât o regulă, cei care îşi citesc într-o şedinţă textele proprii le pot comenta, în alte întâlniri, pe ale altora. (Există chiar o presiune discretă în acest sens, taciturnii nefiind foarte bine văzuţi). În orice caz, asistenţa nu e nici pasivă, nici inertă. De altminteri, în mare măsură, calitatea unui cenaclu depinde şi de calitatea intervenţiilor.
Lucrul este ştiut şi e suficient să survolăm la spaţiul cultural românesc pentru a-l proba. Chiar dacă nu a consacrat o echipă de comentatori (Maiorescu rămânând acolo singurul critic profesionist), Junimea secolului al nouăsprezecelea a impus un model valabil de lectură. Nu neapărat acela al mentorului, dar nici neapărat al eternilor nemulţumiţi sau al caracudei. (Disonanţe au existat în societatea ieşeană, după cum atestă cei doi memorialişti ai ei, Iacob Negruzzi şi mai ales apostatul G. Panu). Mai degrabă, soluţia a fost una de compromis. (Maiorescu preluând şi el unele dintre rezervele exprimate de restul grupului). Respectul de care s-a bucurat autorul Direcţiei noi a făcut totuşi ca, dincolo de animozităţile de moment, gândirea Junimii să se impună ca una omogenă.
Reflecţiile acestea, în parte lipsite de relief, vin să pregătească o ipoteză destul de îndrăzneaţă: aceea că, în esenţa lui, un cenaclu nu este altceva decât unitatea minimală (şi delimitabilă) a unei „comunităţi interpretative”. Sintagma a fost lansată de Stanley Fish în 1976, într-un eseu din Critical Inquiry (reluat şi dezvoltat, patru ani mai târziu în foarte cunoscutul Is There a Text in this Class. The Authority of Interpretive Communities). În România, conceptul a fost asimilat relativ rapid în mediile academice, căpătând, mai ales după 1990, carura unui termen-umbrelă şi devenind automat dintr-o soluţie subtilă, particulară, una aşa-zicând „tare”, încărcată de generalitate.
Ar fi interesant de reconstituit întrun minimum de paragrafe modul în care Stanley Fish însuşi a lansat pe piaţa ideilor această noţiune. Eseul în cauză pleca de la o lucrare de referinţă, editată în mai multe volume, pe parcursul a peste jumătate de secol, Variorum Commentary on the Poems of John Milton. Tonul e de la început polemic (dovadă că a şi generat polemici imediate). Pe scurt, Fish se arată surprins de incalculabila eterogenitate a interpelărilor operei lui Milton. Nu numai în chestiuni majore, dar şi la nivelul detaliilor, în variantele de lecţiune, opiniile avansate de exegeţi sunt, uneori, ireconciliabile. Profuziunea lor dizolvă pur şi simplu, în chip paradoxal, credinţa că am avea de-a face cu un text originar. Este teza lui Fish, pe care, spre finalul articolului, ajunge s-o nuanţeze. Chiar şi amănuntele mult mai stabile în aparenţă (ca numele autorului) sunt, de fapt, tot nişte interpretări. Alegaţia e şocantă: „I should add that the notions «pastoral» and «Milton» are also interpretations; that is they do not stand for a set of indisputable, objective facts; if they did, a great many books would not now be getting written”. Argumentaţia e de un rafinament superlativ. Respectându-şi poziţia intelectuală, Fish ajunge chiar la afirmaţii şi mai insolente: dacă interpretarea e suverană, iar textul e ancilar, atunci însăşi ideea că ar exista poeme „asemănătoare” sau „diferite” e doar o ficţiune printre ficţiuni. În ce-l priveşte, se confesează el, citeşte Lycidas al lui Milton şi The Waste Land al lui Eliot la fel. (Lucru nu tocmai neobişnuit: lectura ritualică a Bibliei, percepută ca întreg în ciuda numărului mare de contributori, presupune tocmai o asemenea asumpţie).
Dificultatea fundamentală (pe care Stanley Fish o construieşte ca pe o verificare a teoriilor sale) rezidă în două întrebări: „How, in short, does one explain these two «facts» of reading: (1) the same reader will perform differently when reading two «different» (the word is in quotation marks because its status is precisely what is at issue) texts; and (2) different readers will perform similarly when reading the «same» (in quotes for the same reason) text”.
Un practician ar fi rezolvat dilema practic, accentuând, probabil, importanţa magnetismului exercitat de operă. Datorită acestei presiuni, fiecare carte (în speţă, poem, căci Fish împinge discuţia în zona criticii de poezie) va induce cititorilor săi un reţetar minimal, o „listă scurtă” de adevăruri particulare. Plauzibilă şi comună, o atare explicaţie are totuşi un defect: anulează rolul cititorului şi interzice eventuala replică al acestuia.
Fish livrează o altă cale de acces, care are meritul de a fi, pe de-o parte, mai consecventă, iar pe de alta, mai tolerantă. Fără a mai detalia etapele demonstraţiei, să notăm doar că răspunsul lui se prevalează de conceptul de „comunităţi interpretative”. Definindul, teoreticianul american ia în calcul o nuanţă deseori trecută cu vederea: aceea că formularea unei interpretări cu grad măcar mediu de complexitate este aproape întotdeauna urmarea unui imperativ: acela de a te pronunţa public (de obicei în scris) despre un text. Nimeni nu „interpretează” spontan, chiar dacă în lectură urmează inconştient anumite rutine de interpretare. Este observaţia cea mai explozivă dintr-un eseu altminteri foarte bogat în observaţii explozive. Ideea de lectură sterilă, Fish o exclude de la bun început. Singurele raporturi cu textul care contează sunt cele active, cele fecunde, productive, care conduc la conturarea (consemnabilă, adică, în general, scrisă) a unei interpretări şi la împărtăşirea acesteia. Actele de conştiinţă, revelaţiile foiletării şi alte asemenea evenimente intime nu se încadrează în domeniul său de interes.
Evident, conceptul devine imediat unul factotum. Stanley Fish explică şi detaliază prin resorturi ale adversităţii pe care, de cele mai multe ori, critica le ocultează: de ce, de pildă, există în interpretare poziţii atât de ferm opuse încât interzic posibilitatea dialogului; de ce, alteori, gânditori de mare calibru se comportă contradictoriu într-un interval restrâns; de ce cea mai mare parte a publicului activ e de fapt modelat de presupoziţii şi nu modelator de strategii de lectură. Noţiunea de comunitate interpretativă (opacă şi permeabilă simultan) lămureşte, în cadrul mental propus de autorul ei, toate aceste dileme.
Un singur punct fragil pare să aibă excursul lui Stanley Fish: ultima secvenţă din articol, în care, printr-o metaforă mai degrabă poetică, acesta încearcă să lămurească un aspect care ţine de arhitectura reţelelor de comunicare. Dat fiind faptul că, în mod evident, comunităţile interpretative sunt formate din indivizi uneori distanţaţi de zeci de mii de kilometri sau chiar de secole, cum se poate justifica aparenta omogenitate a acestor grupuri informale. Fish însuşi nu e foarte lămurit. Singura „dovadă” rezidă într-un raţionament de felul: „Fac o afirmaţie cu care ştiu că vei fi de acord numai în măsura în care eşti deja de acord cu ea”.
Dar tocmai această imperfecţiune se dovedeşte extrem de propice demersului meu: dacă, extins la scara istoriei literare, raţionamentul lui Fish eşuează în inefabil, în definirea unor grupuri locale (cum sunt cenaclurile), el este de o remarcabilă precizie. La toate nivelurile, definiţia comunităţilor interpretative poate umple conturul lăsat de absenţa unei conceptualizări satisfăcătoare a noţiunii de cenaclu.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara