Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Cât Orient cuprinde Europa? de Rodica Binder

Există situații în care acul unei busole nu mai indică nordul. Poate exista însă și o busolă al cărei ac să indice din capul locului, numai răsăritul? Răspunsul îl dă magnificul roman al scriitorului francez Mattias Enard, intitulat simplu: Busola. Cartea – răsplătită cu premiul Goncourt în 2015, cu Premiul pentru Înțelegere Europeană la Leipzig, decernat autorului în această primăvară, cu Premiul italian Gregor von Rezzori ( atribuit în urmă cu un an lui Mircea Cărtărescu pentru romanul Corpul din trilogia Orbitor), –a fost rapid și strălucit tradusă în germană, sub titlul Kompass.
Interesant este că, spre deosebire de Franța, unde câțiva cronicari literari au exprimat și rezerve față de romanul lui Mattias Enard, imputându-i autorului un exces de erudiție, în Germania aprecierile au fost aproape unanim entuziaste. Busola este o operă clasică a secolului XXI, o mostră de literatură universală, sună calificativul dat de Gerd Scobel, unul din cei mai influenți jurnaliști germani, titularul unor emisiuni proprii la postul internațional de televiziune 3 sat. În paginile revistei Die Zeit, Ijoma Mangold, și el o autoritate în mass media culturală germană, acordă romanului statutul de capodoperă literară a cărei miză este cosmopolitismul umÎanist.
Sub impactul unei actualități dominate de crize, de instabilități și conflicte politice, de migrații necontrolate, de recrudescența fanatismului religios islamic și de primejdia unui terorism globalizat, există și tentația de a recepta romanul Busola ca un reminder, un memento, ce reactualizează relațiile dintre Orient și Occident, mult mai fertile și profunde de-a lungul istoriei, decât părem dispuși să credem azi. Este un punct de vedere susținut în roman de o profundă cunoaștere a materiei, de reflecții memorabile și input-uri enciclopedice ca și de declarațiile publice ale autorului. Concomitent însă, este și dovada capacității contextului extra-literar, socio-politic și economic, de a modula percepția operei: uneori, istoria amplifică cumplit sensul unei opere, îl multiplică, îl decuplează, afirmă eroul Busolei.
În prelungirea acestui efect colateral asupra receptării textului unui roman, Busola lui Mattias Enard a putut trece și drept o posibilă replică pozitivă dată cărții lui Michel Houellebecq, Supunerea sau distopiei lui Boualem Sansal, intitulată 2084, relația cu epocalul roman al lui Orwell 1984 fiind programatică, potrivit mărturisirilor făcute de scriitorul algerian de limbă franceză. Tot un oriental, Omar El Akkad, stabilit în Canada apoi în Statele Unite, jurnalist de calibru greu, este autorul unui roman al momentului, copleșitor, elogios întâmpinat de critică, tradus aproape instantaneu și În germană, intitulat American War. Este cronica fictivă, atroce, a unei catastrofe ecologice, a unui război civil american în viitorul nu foarte îndepărtat, în 2075. O lume pe dos, în care prosperitatea și progresul se mută în ...Orient. În planul actualității literare imediate, raportul de forțe este vădit în defavoarea optimiștilor, a adepților principiului speranței.

Dincolo de arcanele tezismului
Incontestabil, romanul Busola este cartea momentului, fără ca autorul ei să fi făcut concesii flagrante tendenționismului și tezismului. Totuși, admite într-un interviu acordat postului german de radio și tv WDR 3, romanul nu este lipsit de o dublă intenție politică: până în ce punct avem nevoie unii de ceilalți, spre a evolua, până în ce punct are nevoie Europa de estul și sudul zonei mediteraneene, spre a se construi pe sine, spre a-și înnoi concepțiile și modifica modul de viață, în ce măsură , la rândul lor, societățile din această regiune se modifică sub influența Europei. A doua intenție a romanului a fost, declară autorul, de a dezvălui marea diversitate a culturilor, istoriei, limbilor vorbite, a relațiilor cu Europa, în țările pe care le numim azi islamice.Toate acestea, spre a putea percepe în amploare și profunzime influențele, dincolo de violențe.
Pare a ține de domeniul miracolului faptul că, în pofida stringenței pe care actualitatea politică o imprimă temei romanului, autarhia estetică și literară a textului nu are de suferit.

În labirintul insomniei
Enard este depozitarul unei erudiții fabuloase, pusă în slujba narațiunii cu un instinct sigur al compoziției. Relația fundamentală între cele două puncte cardinale ale culturii și civilizației – Orientul și Occidentul – este canavaua pe care, între prezent și trecut, cu mii de noduri și fire, autorul țese în arabescuri, prin reflecții, conexiuni neașteptate, digresiuni savante, confidențe intime, fundalul fascinant pe care se profilează o poveste de dragoste neîmplinită: între eroul romanului orientalistul și muzicologul austriac Franz Ritter (personajul-narator) și frumoasa, docta, hiperinteligenta și seducătoarea orientalistă evreică Sarah, specializată în literatură, care, în anumite împrejurări, preia rolul de ghid într-o nouă aventură inițiatică, conducându-l sau rătăcindu-l cu bună știință pe prietenul ei în labirintul miracolelor și ororilor Orientului. La jumătatea romanului, îi dăruie acestuia busola al cărei ac indică doar Estul. Acest moment cheie aparține, ca mai toate întîmplările relatate în roman, unui trecut ireversibil pe care Franz Ritter și-l rememorează de-a lungul unei nopți de insomnie. Rețeta nu este nouă, ea fusese deja folosită de Nerval în nuvela sa poetică Sylvie.
Franz Ritter trăiește la Viena, într-un apartament confortabil dar cu pereți subțiri. Este convins că muzica oferă un frumos refugiu din calea imperfecțiunii lumii și a degradării noastre. Înspăimântat de diagnosticul pus de medicul său unei maladii nenumite ale cărei simptome nici nu sunt descrise, agasat de zgomotele orașului și de cele ale vecinilor, nu își mai găsește somnul. Se cuibărește în amintiri, sub plapuma unei erudiții asimilate până în ultimii pori, se lasă legănat de acordurile celebrelor „berceuse“ compuse de Brahms, Mozart, Schumann, Chopin și tutti quanti învăluit, la modul propriu și figurat, cum menționează fraza de început a romanului, într-un nor de opium. Discul cu înregistrarea piesei Orient- Occident, o compoziție a estonianului Arvo Pärt, despre care redactase mai demult un articol însoțit de o notă de subsol malițioasă, are de astă dată un efect nostalgic asupra eroului. Reascultând-o, simte dorul spiritual al occidentalilor de acea muzică simplă, cu sunet de clopot, venită dintr-un Orient în care mai dăinuie relația ce unește omul cu cerul, un Orient apropiat de Occident prin credința creștină. Efortul de a adormi în acordurile muzicale rămâne la fel de lipsit de rezultat ca strădania de a o da uitării pe Sarah. Din nefericire, cuprins de teama de boală, de spital și de moarte, Franz Ritter știe că tocmai în aceste împrejurări ar avea mai mare nevoie ca oricând de vechea lui prietenă și iubită, pe care o cunoscuse la un colocviu la castelul Hainfeld, fosta reședință a lui Joseph von Hammer Purgstall, care trece drept fondatorul orientalismului european. Numai că Sarah, cea cu care străbătuse în expediții științifice și colocvii academice Orientul Apropiat și Mijlociu, se află mai departe de el ca niciodată, pierdută în Orient ca toate personajele pe care le studiase.
Întâmplarea face ca în fatidica zi în care medicul îi comunicase descurajantul diagnostic, Franz Ritter să găsească în cutia poștală un plic voluminos, expediat de Sarah din Sarawak (sic!) undeva în nord-vestul insulei Borneo, conținând un bizar și sinistru articol despre vinul morților, o formă de endocanibalism practicată de un trib din jungla Malaeziei. Studiul este însoțit de o scrisoare neobișnuit de rece. Franz Ritter își reamintește că prietena sa era convinsă că nu există hazard, că totul se leagă...
Impresia este că aceluiași credo i se conformează și compoziția romanului. În vreme ce capitolele cărții înregistrează cu acuratețea unui proces verbal durata nopții nedormite, de la 23:10 până la 6 dimineața, discursul romanesc, puternic intertextualizat, dezvoltă o dinamică proprie în care rememorarea trecutului se produce după un tipar proustian.
Din ceea ce la prima vedere ar putea trece drept o fugă de idei, sau un stream of consciousness, se coagulează pe parcurs un episod cheie, un leit motiv, cum este cel al busolei. Obiectul, având o puternică încărcătură simbolică, apare în mai multe variante: de la busola pe care călătorii o găsesc în hotelurile din țările musulmane, la căpătâi, spre a putea să se roage spre Mecca, de la busola lui René Guénon, convertit la islam, până la busola lui Beethoven, evocată pe larg, la mijlocul romanului, sfârșind cu magica busolă ce indică mereu răsăritul în finalul cărții.

Busola magică
Pe la orele 3: 45 Franz Ritter crede că are halucinații auditive, i se pare a auzi sonata Les Adieux de Beethoven, doar că la radio se transmite sonata Opus 111 a aceluiași compozitor. În copilărie voia să devină ceasornicar, să continue o tradiție a familiei. Consideră muzica un timp domesticit, reproductibil, perfect, care să nu devieze nici măcar cu o microsecundă. Într-un monolog imaginar, îi impută lui Thomas Mann, al cărui roman Doctor Faustus este prin excelență romanuldespre muzică, faptul de a nu fi fost fost niciodată poet. Revine la Beethoven, își imaginează chinurile pricinuite de surzenia de care compozitorul a suferit, are în fața ochilor aparatele acustice expuse în casa memorială de la Bonn. Într-una din vitrine se află o busolă de care, foarte probabil, ca și de bastonul așezat alături, compozitorul s-a slujit în lungile plimbări pe care avea obiceiul să le facă în împrejurimile Vienei. După moartea sa, obiectul și-a schimbat succesiv proprietarii. Printre ei s-a numărat și scriitorul Stefan Zweig, care a mai posedat și biroul lui Beethoven, la care și-a scris majoritatea cărților, dar pe care l-a vândut, împreună cu manuscrisele, prietenului său elvețian Hans Conrad Bodmer, înainte de a părăsi Europa. În colecția acestui fetișist beethovenian, vizitată și de Thomas Mann, se afla și busola lui Beethoven. Pe care Franz Ritter o descrie apoi amănunțit. Discursul, ce pare a fi fost extras din paginile unui ghid muzeal, ia brusc o cotitură surprinzătoare. Aflăm că muzicologul orientalist posedă și el busola lui Beethoven, de fapt o replică a acesteia, al cărei ac indică invariabil Estul. Încercările repetate de a localiza din propriul apartament cu ajutorul miraculosului gadget, obiectivele cunoscute ale Vienei, Votivkirche de exemplu, rămân lipsite de rezultat, spre hazul, în hohotele de râs ale prietenei sale Sarah, cea care i-a dăruit lui Franz năstrușnica busolă. După ce îi explică amicului derutat secretul mecanic al instrumentului, îi reproșează lipsa de imaginație și de poezie încredințându-l că posedă acum una din puținele busole care indică orientul, busola Iluminației, un artefact suhrawardian. Evident, muzicologul știe cine a fost Suhrawardi: filozoful persan, fondator al teosofiei orientale, moștenitor al filozofiei lui Platon, Plotin, Avicenna, Zoroastru, promotor musulman al iluminismului, decapitat în secolul al XIII-lea la Aleppo de Saladin. Înspre finalul capitolului despre magica busolă, Franz Ritter își dă seama că important este să nu piardă direcția est. Cu alte cuvinte, să nu se lase debusolat. Din fericire autorul romanului ține destul de bine direcția în hățișul luxuriantde trimiteri savante și povestiri, întâmplări, personaje, detalii și anecdote. În treacăt măcar, se cere amintit că dacă în romanul Busola acul indică Orientul mediteranean, arab, islamic cu precădere, în alte două romane, Zona (Zone) și Alcool și nostalgie (L’alcool et la Nostalgie), Matthias Enard se orientează spre sud-estul Europei, respectiv spre estul eurasiatic al fostului imperiu sovietic.

Care Orient?
În nici una din scrierile sale epice, relația dintre Orient și Occident – o temă recurentă – nu a fost atât de larg desfășurată, de profund și intens personalizată ca în romanul Busola. Viena, unde trăiește eroul cărții, este poarta spre Orient, una din cărțile preferate ale muzicologului este Dunărea de Claudio Magris, autor căruia Sarah îi reproșează un austrocentrism al geografiei culturale, negarea aproape absolută a identității Balcanilor, Bulgariei, Moldovei, României, faptul că de Îndată ce părăsește Budapesta parcă nu ar mai avea nimic de povestit, ca și cum Europa de Sud-Est ar fi mai puțin interesantă. Franz Ritter în schimb este convins că Orientul a revoluționat muzica europeană, într-atât încât asupra ei suflă un vânt al exotismului, al alterității. Mozart, Beethoven, Schubert, Liszt, Berlioz, Bizet, Rimsky-Korsakov, Debussy, Bartok, Hindemith, pe scurt, sute de mari compozitori europeni, se folosesc de ceea ce le parvine de la celălalt, pentru a-și modifica sinele ( citat este în context și Enescu, un caz interesant, un oriental care revine în Orient).
Reflecțiile muzicologului insomniac rămân mereu vioaie și incitante, intens personalizate, astfel încât în pofida prea plinului de informații și cunoaștere, divagațiile nocturne nu eșuează pe țărmurile dizertațiilor doctorale. Dacă totuși narațiunea aruncă ancora în acest teritoriu, popasul este pe cât de scurt pe atât de revelator. Sarah ar fi cea care, într-un articol despre Destinul cosmopolit al obiectelor magice, demonstrează felul în care percepția occidentului asupra orientului, modifică imaginea acestuia din urmă asupra lui însuși. De unde concluzia că Orientul și Occidentul sunt inseparabile. Și ce crede Franz Ritter aducându-și aminte la orele 2:20 în toiul nopții, despre demonstrația prietenei sale? Pur și simplu că ea ar putea sluji unei proiecții politice asupra cosmopolitismului fiind acesta singurul punct de vedere asupra chestiunii.
Indubitabil, Orientul este un concept cultural stratificat. Pentru excentrica Lucie Delarue-Mardrus, citată în roman, orientalii nu au nici un simț al Orientului, pe care occidentalii în schimb îl posedă. Ceea ce nu exclude totuși existența unui Orient al orientalilor,un fel de vis și reverie biblică și coranică pe de o parte, iar pe de alta, o tensiune între a ști și a putea. Din perspectivă occidentală, percepția Orientului este încă și mai stratificată . Fostele puteri coloniale, Franța și Marea Britanie, păstrează o dulce iluzie a acestui spațiu. Germanii în schimb, nutresc himere biblice și arheologice, iar spaniolii, himerele Andalusiei musulmane, olandezii tânjesc după mirodenii având nostalgia marilor călătorii pe mare. Literații orientaliști, strălucit reprezantați de Sarah în roman, se pasionează nu numai pentru poeții orientali ci și pentru toți scriitorii europeni influențați de aceștia.
Dar mai există un Orient prim, cel descoperit la fața locului de orientaliști, precum Hammer Purgstall, despre care se mai poate afla că, intrat în conflict cu autoritățile de la Viena, a poposit și la Iași, în 1806, în calitate de consul general. Există apoi un Orient secund, al lui Goethe și Hugo, care fără să fi călătorit în țările orientale, fără să fi cunoscut limbile vorbite în acele ținuturi, s-au folosit de scrierile adevăraților călători, cunoscători și inițiați începând cu, cine altul, decât tot Hammer Purgstall. Și mai există un al treilea Orient, cel al compozitorilor Berlioz și Wagner, care s-au folosit de operele indirecte ale unui Goethe, Hugo. După ce își propune să aprofundeze subiectul, digresiunile muzicologului orientalist și insomniac continuă, prin pomenirea periplurilor orientale ale lui Franz Liszt, care a concertat și la Istanbul și la Galați. Repetatele descinderi, contacte și investigații în Orientul real, în compania altor orientaliști și firește, a seducătoarei Sarah, sunt marcate de popasuri reflexive, în care schimburile de idei și controversele experților au loc fie în biblioteci, fie sub cerul liber, în deșert, fie în mijlocul anticelor ruine. În atari împrejurări, deși inițiați, orientaliștii rămân totuși simpli călători, susceptibili de a se transforma în contact cu alteritatea, dar incapabili de a face experiența ei profundă.

Între alteritate și identitate
În romanul lui Mattias Enard, relația Orient- Occident este dublată de binomul alteritate-identitate. În timp ce Franz Ritter rămâne în apartamentul său confortabil, la Viena, chinuit de insomnie, de boală și de lătratul câinelui din vecini, Sarah s-a reconstruit, fugind mereu tot mai spre răsărit, cufundându-se tot mai profund în sine, înaintând într-o aventură spirituală și științifică, care i-a permis să scape de propria nefericire. Ea a ajuns în acelOrient al Orientului, cu cuvintele lui Fernando Pessoa, practic aventura ei a atins un punct de fugă de unde reîntoarcerea în occident devine posibilă, grație unei reînnoiri interioare.
Matthias Enard însuși este un orientalist împătimit (a studiat la Paris persana și araba) un promotor plin de fervoare al dialogului între Occidentul european și creștin și Orientul arab și musulman. El se situează în prelungirea unei tradiții având reprezentanți geniali, de la care se și revendică cu ingeniozitate în textul romanului, bunăoară, în cuprinsul scrisorii pe care Sarah o trimite de la Weimar, amicului ei, la Viena. Semnatara emite câteva judecăți și impresii, identice cu cele susținute de Enard însuși, după cum se va vedea și în discursul de mulțumire rostit la Leipzig, la luarea în primire a Premiului European.
Iată însă ce scrie Sarah.Cea mai surprinzătoare este relația Weimarului cu Orientul, trecând desigur, prin Goethe, dar și prin Herder, Schiller și India, sau prin Wieland și al său Djinnistan.(...) Dar bănuiesc că tu știi toate acestea, eu în schimb, nu. Versantul oriental al clasicismului german. O dată în plus, ne dăm seama în ce măsură Europa este o construcție cosmopolită. Herder, Wieland, Schiller, Goethe, Rudolf Steiner, Nietzsche...Ai impresia că este de ajuns să ridici o piatră la Weimar pentru ca să iasă la iveală o legătură cu un est îndepărtat. Dar să rămânem în Europa. Distrugerile nu sunt niciodată prea îndepărtate. Lagărul de concentrare de la Buchenwald se află la doar câțiva kilometri de aici, se pare că vizitarea lui este cumplită.Nu am curajul să merg acolo. Sarah are însă și o altă surpriză, una foarte plăcută,pentru prietenul ei: îi trimite alături de coperta originală a Divanului Est Vest a lui Goethe, coperta traducerii arabe a cărții, al cărei titlu sună însă altfel: Divanul oriental al unui scriitor occidental. Felul în care autoarea scrisorii comentează această diferență de traducere spune aproape totul despre modul în care funcționează relația dintre cele două culturi:Dinspre partea arabă, lucrurile stau altfel, nu mai este vorba de amestec, de fuzionare a unuia cu celălalt ci de un obiect oriental despărțit de autorul său. În încheierea epistolei, Sarah formulează o axiomă ce fundamentează subiacent, întreg romanul lui Enard, asumată explicit, programatic și public de scriitor, în repetate ocazii: Există întotdeauna un celălalt în noi. Ceea ce, în paranteză fie spus, nu este foarte departe de rimbaldiana formulă Je est un autre.
La orele 6:00, la capătul nopții nedormite, în zori, Franz Ritter primește un mesaj electronic de la Sarah din îndepărtatul Sarawak. A ajuns acolo după un popas în India, unde s-a convertit la budism, după o oprire în Java, unde a întâlnit umbra lui Rimbaud. De la capătul Orientului, din perspectivă europocentristă, îi dezvăluie cum a ajuns să redacteze tulburătorul articol despre vinul morților, îi mărturisește că s-a gândit intens la timpul petrecut împreună la Damasc, la Teheran, la Alepo, la Palmira, la timpul care trece...Schimbul epistolar între cei doi se accelerează, ultima scrisoare a îndepărtatei iubite este un amestec de amintiri nostalgice, de citate celebre, de mărturisiri tandre și, cum se putea altfel, de reflecții cu valoare de aforism, ca de pildă că viața ar fi o lungă meditație asupra morții. Urmează în cele din urmă îndemnul dat de maestrul ei din Darjeeling, de a pleca, de a porni din nou la drum: Lumea are nevoie de diversitate, de mixitate, de diaspora. Prin urmare, scrie Sarah , Europa nu mai este continentul meu, mă pot deci reÎntoarce, pot participa la rețelele care se întretaie în ea, o pot explora în calitate de străină, pot contribui, pot dărui la rândul meu ceva, pot pune în lumină harul diversității.

Europa – forța unui mit
Să fi uitat oare comentatorii politici ai zilei nu numai cine a fost Europa ci și ce înseamnă ea? Fără a fi singurul, Matthias Enard are această impresie. Autorul s-a simțit chemat, în deja pomenitul său discurs de mulțumire rostit la Leipzig, să evoce mitul fondator al continentului nostru, răpirea de către Zeus, preschimbat în taur, a frumoasei principese Europa, fiica regelui fenician Agenor, fiul zeului Poseidon.
Numai că, cedând deopotrivă imperativelor momentului, pătimașei sale slăbiciuni pentru valorile Orientului, voinței de a duce mai departe, cu ajutorul unei copleșitoare erudiții și a incontestabilului său talent literar, influența acestuia asupra culturii apusene, Matthias Enard decodifică programatic la comanda actualității, unele metafore ale anticei legende, pline de învățăminte și pentru oamenii secolului XXI. Depusă de mai marele zeilor pe insula Creta, la nord de tărâmul ei natal, frumoasa și inocenta Europa, o autentică orientală, ar fi fost nu doar o imigrantă ilegală, ci și o simplă pradă de război iar Zeus un colonizator viclean. Ca și în legendă, și în realitate, destinul Europei, istoria ei rămân de-a pururi legate de spațiul mediteranean. Cât despre Sarpedon, fiul prințesei feniciene, el a luptat de partea troienilor, a Orientului, specifică autorul fără a omite să-și exprime imediat după aceea și regretul că noi cei de azi, uităm prea adesea că spațiul mediteranean, cultural și lingvistic, constituie un topos deosebit de vital și important al istoriei noastre.
Consecințele acestei amnezii ar fi un anume exclusivism identitar, aroganță, autocondamnarea la însingurare care, laolaltă, fac fără voie ca Europa să semene cu o fortăreață. Or, este exact ceea ce nu are voie să se întâmple , culturii universaliste, literaturii revenindu-le un rol cvasi-taumaturgic în prevenirea ba chiar în curmarea acestei evoluții nedorite. Deloc întâmplător Neue Zürcher Zeitung, titra analiza romanului Busola Literatura împotriva răului. Iar criticul literar șef al săptămânalului Die Zeit în ampla recenzie consacrată cărții, intitulată exclamativ Totul este cosmopolit! îi atribuie acesteia rolul de antidot la mișcarea identitară, convinsă de existența unor identități originare la care popoarele, spre a se salva, trebuie să se reîntoarcă. Dimpotrivă, Enard povestește cum identitățile noastre au fost dintotdeauna rezultatul unor schimburi și amestecuri.

Mirajul cosmopolitismului
Matthias Enard nu enunță nicidecum explicit ideea că literatura ar putea fi un antidot la relele omenirii. Discursul său, care se lasă citit și ca un manifest sau, cel puțin ca o pledoarie în favoarea deschiderii și cosmopolitismului, întocmai ca proaspătul său roman, este însă purtătorul acestui ideal. Scriitorul francez nu face un secret, în discursul rostit la Leipzig, din intenția care a stat la originea romanului și declară că a încercat din nou să arunce puțină lumină asupra componentei orientale a istoriei culturii europene.
Se referă la un erotism al cunoașterii, exemplele le are la îndemână , le scoate din mânecă cu aceeași dezinvoltură și naturalețe ca în paginile romanului. Le alege pentru moment pe cele mai spectaculoase, rezervându-i doar cititorului cărții deliciul de a fi captat și inițiat într-o vastă și nebănuită rețea de interferențe și influențe. Enard excelează în depistarea cu precădere a markerilor orientali în cultura Apusului, comparându-i cu niște fire de apă ce irigă întreg solul culturii europene. Prin analogie, Europa cea răpită de pe plaja Sidonului ar fi celălalt, în noi. Binomul identitate – alteritate îi slujește din nou autorului pentru a risipi himerele unei purități culturale ori ale închiderii acesteia în propria carapace, dar și pentru a vira discursul spre tragedia actuală a Orientului Apropiat, la care europenii asistă cel mai adesea pasiv. Deloc întâmplător, romanul Busola le este dedicat și sirienilor. Scriind sub semnul singurei virtuți ascunsă printre toate relele în Cutia Pandorei, speranța, autorul face în finalul discursului o mărturisire ce trădează de fapt profesiunea sa de credință: În Busola am încercat din nou să arunc puțină lumină asupra componentei orientale a istoriei culturii europene.
Nu doar premiile literare confirmă reușita acestei încercări ci și organizarea unui colocviu internațional la Universitatea Humboldt din Berlin, la finele lunii septembrie, consacrat operei lui Matthias Enard, mai exact, potrivit notei de presă, analizei modalităților narative prin care autorul reușește să transforme erudiția în roman. Procedeele nu sunt noi, e suficient să ne amintim de romanele lui Umberto Eco, intrat demult și glorios în arena criticii universitare. Acum, autorul Busolei se poate bucura de același privilegiu.
Nu mai puțin importantă este perfecta armonizare a celui mai proaspăt roman al lui Matthias Enard, firește tot sub impactul actualității, cu emergența explozivă pe piața de carte în Apus, în Germania cu precădere, a scrierilor unor autori originari din Orientul Apropiat și Mijlociu,care au făcut experiența exodului, a migrației, a pierderii definitive a unui acasă și care tematizează în scrierile lor de ultimă oră aceste drame și traume.
Dacă în ultimele decenii ale secolului XX scriitorii refugiați din țările fostului bloc comunist dețineau monopolul literaturii exilului, acum el le revine unor autori care, refugiați din Orient în Europa, respectiv în Germania, scriu încă în engleză, arabă, turcă, gruzină. Romanele, povestirile, poemele lor, impun un nou canon literar opina binecunoscutul critic literar Volker Weidermann într-o foarte documentată și partizană trecere în revistă a acestui fenomen în revista Der Spiegel. Refugiații, prigoniții, pribegii sunt cei care și azi creează o nouă cultură, vitală, puternică. Siguri de sine, ei sunt purtătorii unei noi tradiții culturale: cultura migrației. Peremptoria teză a criticului german pare confirmată, în paginile romanului Busola,de exclamația atotștiutoarei Sarah, ajunsă la capătul Orientului: Totul este cosmopolit, totul se leagă!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara