Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Cît de viu este încă Noul Roman? de Rodica Binder


ConsultÎnd caietul-program al celei de-a doua ediţii a festivalului literar lit. cologne desfăşurat în această primăvară la Köln, am descoperit printre autorii invitaţi şi numele lui Alain Robbe-Grillet, vitalul şi venerabilul papă - cum i se spune aici în Germania - al Noului Roman Francez. Într-un prim moment, am fost cuprinsă de emoţie. Din perspectivă jurnalistică, emoţia (vecină cu orgoliul) era comparabilă cu cea pe care o încearcă un vînător atunci cînd ştie că se întîlneşte cu ocazia de a obţine o pradă rară. Acest neastîmpăr era însă dublat şi de conştiinţa expunerii la un risc major: Alain Robbe-Grillet trece drept un interlocutor foarte dificil, agresiv şi provocator, în ochii căruia ziariştii par a nu fi cea mai îndrăgită specie... Am "reluat" deci informaţiile despre autor şi Noul Roman, dar mai ales, am citit atent ultima carte a lui Robbe-Grillet La Reprise. Înarmată şi cu dosarul de presă pus la dispoziţie de Institutul Francez din Köln, avertizată încă o dată asupra "firii dificile a maestrului", mulţumită şi neliniştită în acelaşi timp de asigurările organizatorilor că Robbe-Grillet nu a acceptat în ziua stabilită nici un alt interviu decît cel pe care mă pregăteam să-l obţin, am pornit "la luptă". Ca şi restul invitaţilor la festivalul literar din metropola renană, Alain Robbe-Grillet a fost găzduit la luxosul hotel Hyatt. Interviul fusese programat la orele 11 dimineaţa şi urma să se desfăşoare în salonul unui "apartament" special. Am sosit mai devreme şi am fost invitată să iau loc în somptuosul hol al hotelului, un spaţiu imens, aidoma unui acvariu. Privind prin pereţii de sticlă spre Rin, am zărit silueta "maestrului". Alain Robbe-Grillet se plimba calm, cu mîinile la spate, pe mal. Drept, deloc înalt de statură, nu-şi arăta nici de departe - şi cu atît mai puţin de-aproape, cum îmi va fi dat imediat să constat - cei 80 de ani. Consultîndu-şi ceasul, s-a îndreptat brusc spre intrarea hotelului. Nu foarte prietenos, mi-a întins mîna şi după prezentările de rigoare a remarcat "uşorul" meu accent românesc. Încă înainte de a începe dialogul, zărind dosarul de presă, mi-a cerut permisiunea să-l consulte şi a descoperit pe loc o inadvertenţă: reproducerea fotografică a unei pagini manuscrise, indicată ca fiind "ultima pagină" din Proiect pentru o revoluţie la New-York. Imaginea permitea desluşirea datei la care manuscrisul fusese încheiat: 3 iunie 1978. Or, lucrarea propriu-zisă văzuse lumina tiparului deja din 1970! Descoperirea acestei erori, însoţită de un zîmbet sarcastic, m-a plasat în ochii ilustrului meu interlocutor, cel puţin la începutul dialogului nostru, care avea să dureze o oră, pe poziţiile nu prea avantajoase ale unei "specii dinainte clasate"...



Rodica Binder: Domnule Alain Robbe-Grillet, ultimul dumneavoastră roman La Reprise trece drept un eveniment pe scena literară franceză şi, iată, şi pe cea germană, unde interesul faţă de această carte este aproape dublu: "acţiunea" se petrece la Berlin, în anul 1949, o capitală distrusă care poate fi şi simbol al "deconstrucţiei şi reconstrucţiei". Titlul romanului are mai multe sensuri în franceză. Opinia mea, şi nu numai a mea, este că Noul Roman nu a murit, că cel mult se poate vorbi de fostul Nou Roman. Care este părerea dumneavoastră?
Alain Robbe-Grillet: Părerea mea este că romanul nu poate fi decît "nou". Dacă nu este "nou" nu poate exista. Singurii scriitori care au dăinuit în istoria literaturii sunt cei care au înnoit literatura, la fel cum singurii pictori care dăinuie sunt cei care au reînnoit pictura, acelaşi lucru se poate spune şi despre muzicienii care au făcut ca muzica să evolueze. Se vorbeşte încă, în Franţa mai ales, despre "roman" ca şi cum ar exista o formă ce ar trebui respectată pe vecie. Forma balzaciană, dacă vreţi... Or, forma balzaciană nu acoperă decît o foarte scurtă perioadă din istoria romanului. (Surîs sardonic) Fiindcă, înainte de Balzac, Diderot a fost un scriitor mult mai revoluţionar! Şi apoi Flaubert a creat "Noul Roman" în raport cu Balzac; la fel Dostoievski. Aşa încît istoria romanului în occident este istoria revoluţiei permanente care a schimbat în fiecare moment, "romanul". (Demonstraţia este însoţită de un rîs atoateştiutor) Numai că acum prin Noul Roman (tonul devine dintr-odată serios) se înţelege o perioadă de reînnoire efectuată de scriitorii pe care i-am reunit la Les Editions de Minuit în anii, '50, '60, '70 etc. Dar mulţi alţi scriitori francezi ar putea aparţine acestei mişcări, scriitori care nu au fost incluşi în această listă. Mă gîndesc la Raymond Queneau, de pildă. El este din punctul meu de vedere un "nou romancier" (iarăşi acelaşi surîs).

R.B.: Da, este foarte adevărat, dar "Noul Roman" ca atare a intrat în istoria literaturii ca un curent autonom...
A.R-G.:...în sociologia literaturii!

R.B.: ...de altfel Raymond Queneau a fost foarte sensibil la "stilul Noului Roman". Se mai vorbeşte însă şi despre "noua filozofie", "noua şcoală de istorie" etc. Se încearcă aşadar aflarea unui epitet pentru anumite curente şi mişcări cu scopul unei orientări mai uşoare în spaţiul culturii... Totuşi Noul Roman se distinge prin cîteva trăsături care sunt definitorii pentru cititorul avizat şi familiarizat cu literatura. Aceste trăsături au fost considerate, de către unii critici, ca fiind "datate" istoric. Romanul La Reprise cel puţin prin titlul său, neagă această opinie şi reia unele teme.
A.R.-G.: Neagă care opinie?

R.B.: Neagă opinia că Noul Roman ar constitui o etapă încheiată, bine dstinctă în istoria literaturii...
A.R.-G.: (Replică brusc, vădit nemulţumit): Deloc. Este oricum o părere complet idioată. Trei pătrimi din ceea ce se scrie în ziare sunt prostii. Jurnalismul nu este făcut pentru a scrie lucruri inteligente ci este făcut pentru a trezi interesul publicului şi a-i face eventual poftă să se uite la cărţi... dar nu trebuie să ne aşteptăm din partea jurnalismului să facă tratate de literatură (rîsul sardonic reapare, însoţit de tactica de a simula o "neînţelegere" a opiniei interlocutorului).

R.B.: Fireşte că nu, dar iată, chiar François Nourrissier de la Academia Franceză, a exprimat în presă acest punct de vedere asupra Noului Roman, iar eu nu am făcut decît să reiau această opinie!
A.R.-G.: Întocmai, întocmai! François Nourrissier mi-este un bun prieten dar nu cred că Academia Franceză ar avea vreo importanţă în istoria literaturii! (rîs puternic, aproape batjocoritor)

R.B.: Să revenim la romanul dumneavoastră...
A.R.-G. (intervine din nou brusc, agresiv dar vădit incitat): Daţi-mi voie să reiau eu unele idei. Aceşti scriitori ai Noului Roman, cei incluşi în listă, cei pe care i-am grupat la Editions de Minuit, Duras, Simon, Beckett... Pinget etc., ei s-au reînnoit în permanenţă, aşa încît dacă urmăriţi spre exemplu propria mea traiectorie, au existat vădite schimbări, unele chiar foarte radicale şi în repetate rînduri. Între La Jalousie şi Dans le Labyrinthe nu există decît o distanţă de doi ani 1957-1959. Şi totuşi, sunt două cărţi foarte diferite ca structură, nu aparţin nicidecum aceluiaşi tip de povestire! Şi pe urmă, între Dans le Labyrinthe şi Projet pour une Révolution à New-York există din nou o diferenţă considerabilă. Între Projet pour une Révolution şi Topologie du ciné-fantôme - acelaşi lucru! Şi apoi, cele trei volume pe care le-am denumit Romanesques şi care sunt de asemenea romane, constituie şi ele cu totul altceva. Şi La Reprise este altceva. Aceasta înseamnă că Noul Roman a fost mereu "nou" şi că el continuă.

R.B.: Foarte bine. FIindcă ceea ce urmăream era exact negarea ideii că noul roman ar fi "decedat" şi că...

A.R.-G.: dar nu este o idee, este o prostie, pur şi simplu! că Noul Roman a murit, s-a afirmat (începe să rîdă) încă din anul 1953, cînd mi-am publicat prima carte. În 1955, cînd a început să se vorbească de Noul Roman, ziarele au anunţat deîndată că el a murit - publicaţii ca "Le Figaro Litteraire", "Les Nouvelles Litteraires", "Arts", publicaţii care de altfel şi-au dat ele duhul destul de rapid (rîde). Ele anunţau aşadar deja de la finele anilor '50 că Noul Roman a murit. Şi o mulţime de oameni au aflat de existenţa Noului Roman, citind prin ziare că el ar fi murit! (rîs copios) iar dacă a murit, trebuia să fi existat!

R.B.: Cei care citesc însă romanele dumneavoastră îşi dau seama că tocmai această reconstrucţie pornind de la negaţia a ceva existent, de la o distrugere, este creatoare. Aţi continuat aşadar să creaţi respectînd o anumită ritmicitate - între romanele dumneavoastră există aproape în mod constant o distanţă de doi ani... /.../ Vreau să vă rog să vă desemnaţi strămoşii literari! Dacă bunăoară, credeţi că există unele filiaţii suprarealiste în cărţile dumneavoastră...
A.R.-G. (preia nerăbdător "ideea"): Există o influenţă suprarealistă dar suprarealismul nu s-a arătat prea interesat faţă de roman în general...

R.B.: Nu, şi totuşi nu cumva credeţi că suprarealismul este o atitudine faţă de existenţă, faţă de lume, mai degrabă decît un curent literar, un stil?
A.R.-G.: Definiţia pe care André Bréton a dat-o suprarealismului - îl citez pe Bréton - este următoarea -: suprarealismul este un automatism psihic pur care-şi propune să reprezinte, fie în scris, fie într-o altă manieră, funcţionarea reală a gîndirii înafara oricărei preocupări de ordine politică sau morală... ceva de acest fel. Există termeni care nu sunt întru totul exacţi - acest fapt nu are importanţă acum. Dar în orice caz, neg complet din punctul meu de vedere automatismul psihic pur. Tot ceea ce Bréton denumea scriitură automată etc. nu mă interesează absolut deloc. Deci din acest punct de vedere resping complet suprarealismul. Este adevărat că suprarealismul a fost o mişcare importantă în istoria gândirii. Dar eu nu m-aş considera ca un fiu al suprarealismului.

R.B.: Ca cititor, la lectura unei cărţi avem libertatea de a face unele investiţii de sens şi în acest spirit m-am referit la o filiaţie suprarealistă...
A.R.-G.: Desigur, dar atunci există prezenţe mult mai frapante decît cea suprarealistă. E prezenţa lui Kirkegaad, este cea a lui Kafka care este mult mai puternică în ultima mea carte...

R.B.: Fireşte. Cît despre Kirkegaard el este citat chiar în motto-ul romanului La Reprise. Dar fiindcă vorbeam de unele filiaţii şi reverberaţii suprarealiste...
A.R.-G.: Da, dar mai degrabă atunci de unele filiaţii fenomenologice. Cred că Husserl a deţinut un rol mult mai important decît suprarealismul...

R.B.: Aş dori să ştiu dacă prin notele pe care le adăugaţi în cuprinsul romanului...
A.R.-G.: ...nu adaug note, ele există, romanul este scris prin aceste note...

R.B.: ...evident, e vorba de "false note" care urmăresc poate şi să se amuze pe seama cititorului, nu neapărat cu maliţiozitate, să-l facă să se îndoiască, să resimtă unele incertitudini... să se rătăcească în labirintul structurii narative. Toate acestea şi încă multe altele m-au făcut să mă gîndesc şi la Borges...

A.R.-G. (vădit satisfăcut): Aşa este! Iată o influenţă pe care o accept întru totul... (regretînd parcă această adeziune spontană şi deplină la opinia celuilalt, adaugă) numai că Borges nu a scris niciodată romane (reapare rîsul uşor dispreţuitor).

R.B.: Nu a scris romane iar eu mă refer doar la o anumită structură mentală...
A.R.-G.: De altfel - ştiţi, eram bun prieten cu Borges, - lui nu i-au plăcut deloc romanele mele.

R.B.: Am să citez din nou una din aşa-zisele "prostii" care s-au spus pe marginea romanului dumneavoastră: acţiunea din La Reprise se petrece în Berlinul imediat postbelic, distrus de război, fapt care în plan simbolic ar putea corespunde alternanţei deconstrucţie-reconstrucţie. Romanul este însă şi o autobiografie fictivă - sunt de părere criticii literari.
A.R.-G.: Este o autobiografie care nu este totdeauna fictivă. Tema "dublului" este pur autobiografică. Numai că, ştiţi, romanele mele au fost întotdeauna autobiografice. Singurul roman care trece drept neutru, rece, lipsit de autor, este La Jalousie. Or, el este în întregime autobiografic. E o întîmplare pe care am trăit-o, eu sunt unul dintre cele trei personaje, am locuit în acea casă... etc. Deci tot ceea ce scrii este mai mult sau mai puţin autobiografic şi în mod particular, mai toţi autorii Noului Roman şi-au alimentat operele cu biografia lor. În cazul lui Claude Simon, acest lucru este evident, în cel al Margueritei Duras, la fel, nu-i aşa, şi chiar în cazul lui Pinget situaţia e aceeaşi.

R.B.: Credeţi cumva că elementul autobiografic poate constitui firul Ariadnei într-un posibil labirint de semnificaţii foarte bine elaborate foarte riguros stratificate?
A.R.-G.: Nu. (pauză, eu aştept unele precizări dar hotărît, autorul adaugă) Am spus nu.
R.B.: Şi de ce nu?

A.R.-G.: Fiindcă dacă îl consideraţi firul Ariadnei, este vorba de un singur fir: de "firul". Or, în realitate autobiografia este doar unul din firele posibile... şi încă unul rupt în fiecare clipă.

R.B.: Dar...
A.R.-G.: Ceea ce este deranjant, este că dumneavoastră încercaţi uneori să instauraţi un sens, sensul. Nu există niciodată un singur sens al unei cărţi... Există sensuri posibile. Ceea ce înseamnă că romanul ca şi lumea reală are un fel de permeabilitate faţă de sensuri. Dar nu are niciodată un sens. Există semnificaţii multiple care traversează cartea în direcţii diferite, la fel cum se întîmplă şi în viaţă. Aveţi dreptul să urmaţi firul autobiografic dar eu pretind că există o mulţime de alte fire... poate mai importante.

R.B.: Poate că nu m-am exprimat foarte limpede...
A.R.-G.: Ba da, aţi spus "firul"!

R.B.: Romanul conţine însă şi pasaje teoretice, literar vorbind, cu funcţia de catalizatori ai sensurilor multiple.
A.R.-G.: Pot spune da fiindcă aţi afirmat şi unele; (rîde) dacă aţi fi afirmat mai ales nu voi putea spune niciodată da, oricare ar fi acel fir, fiindcă nu poate exista unul care să prevaleze asupra celorlalte. Exceptînd faptul că cititorul - da, el are dreptul de a instaura un fir dominant...

R.B.: La capătul interviului nostru, sau poate nu, fiindcă nu mai îndrăznesc să mai fac afirmaţii categorice, definitive...
A.R.-G. (rîde): Vă va fi greu fiindcă aveţi forţa de a spune lucruri definitive, se poate că deţineţi cheile de interpretare...

R.B.: Nu deţin nici o cheie, nu am decît nostalgiile unui ex-filolog, am citit cu plăcere şi interes romanul dumneavoastră. A fost o mare bucurie că pot citi din nou după atîta vreme un roman bun. Se scriu azi multe romane, dar prea puţine cu adevărat bune. Dacă priviţi scena literară actuală, pe care evoluează o generaţie relativ tînără de autori, ce impresie vă lasă spectacolul?
A.R.-G.: Nu este vorba de scriitori răi ci pur şi simplu lipsiţi de ambiţie. Această nouă generaţie de autori, chiar la Éditions de Minuit, cu excepţia cîtorva ieşiţi din comun, sunt autori care se citesc cu plăcere dar care nu deranjează pe nimeni. Echinoz - scrie bine, da, scrie bine...

R.B.: Patrick Mondiano...
A.R.-G. (Cu un ton blînd, conciliant): Da, Patrick Mondiano, este bun... Sunt cu toţii scriitori buni, există mulţi dintre aceştia, dar epoca, epoca stă sub semnul unei anumite replieri, a unei anumite modestii... Noul Roman poate fi acuzat de orice, numai de modestie nu (rîde). De altfel idealul Noului Roman, a reface lumea, a fost destul de orgolios! Scriitorii de azi nu mai nutresc dorinţa de a schimba lumea, de a o recrea. Ei sunt întrucîtva reflexul atmosferei epocii noastre, ei dispun de o anume uşurinţă ceea ce explică şi de ce au ei mai mulţi cititori decît am avut noi, la vîrsta lor.

R.B.: O facilitate, o anumită frivolitate...
A.R.-G.: Da, şi frivolitate. În scrierile lor există multe poveşti despre cupluri: un bărbat şi o femeie care se înţeleg bine sau nu se înţeleg, care se despart, nu-i aşa? Poate că ei nici nu sunt vinovaţi, poate că epoca nu este favorabilă creării unei lumi noi. Poate că sfîrşitul celui de-al doilea război mondial a fost tocmai o epocă foarte favorabilă pentru "constructori". Lumea se afla în mod evident în ruină; era prin urmare necesar ca să înceapă construirea unei lumi noi. Pe cînd acum - există un fel de somnolenţă într-o lume mai accesibilă, mai uşoară. Viaţa este mult mai uşoară pentru ei decît a fost pentru noi.

R.B.: După 11 septembrie mai ales, intelectualii s-au numărat printre primii care au luat o atitudine. Ce credeţi că ar putea schimba un scriitor, un intelectual în lume?
A.R.-G.: Poate schimba literatura, este singurul lucru care-i stă în putere, dar aceasta înseamnă deja foarte mult. Dacă scriitorii pot schimba literatura, pictorii-pictura, muzicienii-muzica, în cele din urmă ei schimbă lumea.

R.B.: Întrevedeţi în evoluţiile actuale urmele acestor schimbări fie ele şi foarte discrete?
A.R.-G.: Bineînţeles. Există o modificare foarte clară: aceea că Noul Roman şi-a creat propriii săi cititori. Iată, public acest roman şi dintr-odată zeci de mii de tineri, tineri cu adevărat (constat acest lucru în librăriile prin care trec, în universităţi etc. la Berlin) sunt pe deplin familiarizaţi cu acest tip de literatură. Pe cînd ani de-a rîndul, deşi am ajuns celebru destul de repede, cărţile mele nu beneficiau deloc de cititori. La Jalousie a fost vîndută în 400 de exemplare într-un an. Era o enormitate - folosesc termenul ca expresie a micimii. Ultimul roman s-a vîndut în 40 de mii de exemplare, într-o lună-două sau trei. Noul Roman a reuşit aşadar să schimbe cititorii. Marguerite Duras nu avea la început deloc cititori. Trecea drept ilizibilă. Acum, graţie în bună parte şi romanului L'Amant, dar mai ales ansamblului operei sale, ea are mulţi cititori. Ceea ce se poate reproşa tinerei generaţii despre care vorbiţi este că ei scriu pentru un public care există deja. Or, Noul Roman scria pentru un public care încă nu exista şi pe care cărţile însele trebuiau să-l formeze. Şi aceasta era foarte important. Căci în însăşi concepţia editorială, exista - mă refer la Éditions de Minuit, la epoca respectivă, - exista o voinţă de a impune cărţi pe care piaţa le refuza. Samuel Beckett a fost refuzat de toţi editorii francezi, englezi, irlandezi, americani. Şi opera sa era deja aproape completă... cînd a început publicarea ei la Éditions de Minuit. Existau unii editori de acest fel, în Franţa dar şi în Germania cum era de pildă bătrînul Fischer. Un ziarist l-a întrebat pe Fischer ce însemna pentru el meseria de editor. Asta se petrecea în anii '20. Şi după ce s-a gîndit a dat următorul răspuns: să publice cărţi pe care publicul nu le dorea. Ceea ce este minunat, nu-i aşa? Pe cînd acum, există un fel de supunere faţă de imperativele pieţii. Există chiar scriitori la care ţin mult, Paul Auster de pildă. Poate că el este cel mai mare scriitor american în viaţă. Poate. Dar el este pe cale de a încerca să "placă". Pe cînd Nabokov, dimpotrivă, a încercat contrariul. Nu ştiu dacă azi mai există un scriitor de talia lui Nabokov!

R.B.: Credeţi în forţa scandalului? Chiar filozofii au luat în discuţie recent, acest fenomen. În plan literar, mă refer la autori ca Houellbecq, Angot, Millet...
A.R.-G.: Scandalul pe care ei îl provoacă nu este un scandal literar. Houellbecq de pildă produce un scandal sociologic. Literar vorbind, forma romanelor sale este realmente cea mai plată posibilă: La Platforme! (acesta fiind titlul ultimului roman al incriminatului autor). Şi procedează astfel în mod deliberat. Nu-l interesează deloc să facă un scandal literar. Face un scandal mediatic, din cauza turismului sexual. Este acuzat de practicarea şi încurajarea turismului sexual. Ar fi putut fi subiectul unei mari cărţi dar atunci scandalul ar fi trebuit să fie literar (reapare rîsul sardonic).

R.B.: Revenind deci la literatură, preferaţi să fiţi citit de mai multe ori de un număr restrîns de cititori sau o singură dată de un public numeros - parafrazez un enunţ al lui Valéry...
A.R.-G.: Valéry nu a fost romancier şi prin eseurile şi poemele sale el nu putea spera să atingă numărul de cititori de care a avut parte Nabokov cu romanul Lolita. Dar este posibil că însuşi faptul că eroina acestui roman avea treisprezece ani să fi fost scandalos şi să fi ajutat la vînzarea şi la succesul cărţii. Numai că romanul lui Nabokov este orice altceva decît aceasta, mai exact este şi aceasta, în acelaşi timp, dar există un scandal al formei literare care este uluitor în Lolita. Şi apoi în ultimele cărţi a existat un fel de violenţă literară la Nabokov. Întîmplarea face ca el să fi îndrăgit fetiţele, ca şi mine de altfel, dar nu este cîtuşi de puţin suficient să iubeşti fetiţele pentru a fi un mare scriitor (rîde amuzat).

R.B.: Evident, scandalul moral sau sociologic - în cartea dumneavoastră există în cea de-a patra şi a cincea zi, pasaje de acest fel - nu are esenţialmente vorbind de-a face cu calitatea literară propriu-zisă a cărţii...
A.R.-G. (Intervine brusc): ...în fiecare din romanele mele există astfel de secvenţe!

R.B.: Evident, dar vorbeam de romanul La Reprise care este oricum şi o reluare!!! Aţi afirmat odată că Marx şi Freud sunt cei care marchează cele două forţe - cea politică şi cea sexuală cele două pulsiuni care v-au determinat să scrieţi...
A.R.-G.: Am afirmat aceasta pentru a provoca rîsul. Marx şi Freud erau cei doi jandarmi, cum îi poreclise Roland Barthes. La un moment dar a afirmat chiar "cei trei jandarmi: Marx, Freud şi Saussure...(rîde cu poftă).

R.B.: Şi credeţi că lucrurile stau întocmai?
A.R.-G.: Nu înţeleg...

R.B.: Doar aţi făcut afirmaţii în acest sens...
A.R.-G.: Da, adică marxiştii, psihanaliştii sunt persoane care au încercat să instaureze un fel de ordine opresivă. Dar adevăraţii scriitori au luat totdeauna o anumită distanţă faţă de această opresiune.

R.B.: Să revenim la succesul ultimului dumneavoastră roman chiar în rîndul cititorilor tineri. Cum vi-l explicaţi??
A.R.-G.: Ei sunt copiii noştri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara