Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Cît de uşor poate cădea scrisul în derizoriu! de Ovidiu Nuşfelean

Într-o vreme a crizei cărţii, sau, mă rog, a crizei de lectură (reală sau inventată?, aş zice „fantazată”, adică prinsă în tot felul de opinii/scenarii explozive), cartea îşi face loc într-un spaţiu dintre cele mai neaşteptate: penitenciarul. Dacă librăriile sau bibliotecile nu pot trimite spre cititori cum şi cîte cărţi ar dori, dacă şcolile nu-i mai pot face pe elevi să citească, atunci vin puşcăriile şi rezolvă problema. Îi îndrumă pe deţinuţi pe calea lecturii? Nici vorbă? La ce le-ar folosi deţinuţilor o asemenea îndeletnicire? I-ar face mai buni?

Deţinuţii înşişi invocă dreptul la carte. Din proprie iniţiativă, cum s-ar zice. Cer privilegii legate de scris. O armată de parlamentari, avocaţi, magistraţi, procurori nu, deoarece ei pun piedici tendinţelor de acest gen, plutonieri de toate gradele se adună în jurul penalilor şi le netezesc „drumul spre libertate” cu ajutorul cărţii.

N-ai carte, n-ai libertate! Acesta ar putea fi sloganul hoţilor de drumul mare (drumul ţării!) cînd ies din detenţie dînd cu tifla celor „neinspiraţi” rămaşi după gratii. Dar nu-i vorba de „carte” în sensul studiului, al învăţării, al iluminării prin lectură. N-au nevoie de şcoală, de şcoala dobîndită prin carte. Ei au altă „şcoală”, certificată de dosarele penale. Se apucă de scris. Şi ard etapele scrisului, aşa cum ard limitele morale atunci cînd îşi înfundă mîinile în banul public. Scrisul (de cărţi) presupune studiu, cercetare, lectură. Toate acestea îţi întemeiază un cod al scrisului, îţi dezvoltă sau valorifică o genă a scrisului. Puşcăriaşii care ies din închisoare prin „scrierea de cărţi” nu le au cu astea. Ei, cînd le vine „inspiraţia” de a se elibera cu ajutorul cărţilor, trec de la idee la editură. Cine ştie cine le susţine un asemenea salt peste norme. Ar fi multe de cercetat şi de zis. Puşcăriaşii cu cărţi „scriu” fără să scrie. E treaba lor cum o fac. E treaba juriştilor – era să zic juraţilor – să respecte legea. Iar „legea” îi pune în libertate. Şi ei scriu, împlinindu-şi speranţele. (Faptul că legea e blocată momentan nu elimină tema.) Editează cărţi şi fac şi zarvă. Scapă de puşcărie, după care tac într-ale scrisului...

Da, asta fac: abia scapă din puşcărie şi nu mai scriu. Deşi ar fi firesc ca, odată ajunşi acasă, într-un birou somptuos (banii furaţi le-ar permite să-şi amenajeze atelierul de creaţie ca un cabinet de dentist), ar trebui s-o dea pe scris şi mai tare. Aş! Nu face. Scrisul nu le mai aduce nici un folos. Şi apoi e greu. E ca o pedeapsă, de care ei au scăpat. Grea pedeapsă mai e şi scrisul. Scriitorii o ştiu. Scrisul e recluziune, stat la masa de scris, în camera inundată de cărţi. Scrisul este temniţă – la propriu şi la figurat. La propriu – pentru deţinut. La figurat – pentru scriitor. Pentru scriitor este descătuşare, la figurat, pentru deţinut – descătuşare la propriu. Pentru acesta scrisul e parfum de temniţă, aer de libertate. Sunt două moduri diferite de a privi lucrurile, dar în receptarea publică sînt foarte amestecate, chiar suprapuse. Deţinutul profită de privirea lui realistă şi, folosindu-se de carte – la propriu – scapă de temniţă. Scriitorii nu vor avea niciodată acest comportament desacralizat. Să sperăm că spre binele lor.

Scrisul se dovedeşte astfel bun la toate. Inspiră în o mie de feluri. Dar tema se învîrte acum în zona penalului. Şi, în această zonă, inventivitatea este neţărmurită. Inşi de cea mai joasă speţă (şi ce poate fi mai josnic decît un ins care îşi fură poporul?) se inventează ca autori. Cartea se scrie aproape din senin, apare în viaţa „personajelor” ca un fel de deus ex machina, rezolvînd o situaţie bătută în cuie de magistraţi. E o impostură derulată cu seninătate. Cu seninătatea otrăvită a impostorului, escrocului, şarlatanului, potlogarului, coţcarului. Impostura se vede, dar legea nu face sau nu poate să facă nimic în faţa ei. Nici scriitorii. Deşi şi ei ar avea ceva de spus aici. Puşcăriaşii îşi adună rodul inspiraţiei de după gratii într-un obiect format din foi tipărite. Acest obiect este numit generic carte. În consecinţă, cei care au transpirat în biblioteca închisorii pentru asemenea obiecte se numesc scriitori. Mass-media îi... mediatizează sub o asemenea identitate. Puşcăriaşii din închisori, scriind cărţi, devin „scriitori”. Aşa sînt percepuţi de mentalul colectiv. Chiar dacă ei nu-şi povestesc viaţa/experienţa din închisoare, cum a făcut, de exemplu, Henri Charrière în celebrul său roman autobiografic Papillon. Ne-am fi aşteptat să-i vedem (să-i citim?) pe puşcăriaşii noştri descriind metode şi fapte privind furtul banului public, ce afaceri mai fac după gratii, ce lovituri mai pun la cale după ce-şi recapătă libertatea fără să-şi schimbe năravul. Nu putem crede că se pocăiesc prin „scrierea”, efectiv publicarea, unor cărţi precum cele semnate de ei în recluziune. Dar ei nu-şi povestesc viaţa, ci scriu cărţi ştiinţifice. Aici intervine şarlatania care afectează condiţia scrisului autentic.

În discursul public apar frecvent enunţuri de genul „pedepse reduse pentru scriitorii din închisori”. Dar, dacă am înţeles bine, reducerea pedepsei în funcţie de munca prestată în puşcărie – v. scrierea de „cărţi” – se face, potrivit Legii nr. 254/2013, pentru „lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii şi inovaţii brevetate”. Nu se face referire la genul de cărţi realizate printr-o îndeletnicire scriitoricească, rezultat al fanteziei scriitoriceşti, deşi şi asemenea „lucruri” ar fi putut fi luate în considerare, în cazul că ar fi fost scrise în închisoare. Ba, mai mult, asemenea cărţi ar fi putut părea mult mai fireşti ca idee şi ca îndeletnicire. Fantezia n-ar avea nevoie de biblioteci bine organizate şi dotate ştiinţific, aşa cum te-ai aştepta şi cum penitenciarele n-au cum să ofere. Textul legii este însă clar, face trimitere la lucrări ştiinţifice şi la autori de lucrări ştiinţifice, autori care ar putea fi – în viaţa din libertate – academicieni, profesori universitari, cercetători, laboranţi, ingineri, tehnicieni, inventatori şi nu mai ştiu ce. Numai scriitori nu.

Şi atunci de unde legătura între carte, scris şi scriitor? Ignoranţă, reaintenţ ie, scenarii derutante? Toate şi mai multe. De ce să vorbim de scriitori şi nu de oameni de ştiinţă din închisori? Ar suna prea ruşinos? Nu scriitorii fac referate (poate lucrări în sine) care certifică o asemenea preocupare. Nu scriitorii, ci o seamă de ... „specialişti”. Susţinuţi de o întreagă lume, care devine ocultă în cele din urmă. Iar dacă spun asemenea lucruri, nu înseamnă că vreau să descriu o ceartă dintre scriitori şi, să zicem, oameni de ştiinţă. Nici vorbă. Numai că scriitorii au fost amestecaţi în această afacere fără voia lor.

În aparenţă o situaţie banală, exotică într-un fel, folosirea în toată această poveste a unor termeni precum scris (şi nu, poate, „elaborare”), carte sau scriitor, termeni desacralizaţi acum în mod grotesc, folosirea deci a acestor termeni înseamnă cea mai mare terfelire a imaginii cărţii, a actului scrisului, a scriitorului ca atare. Ar mai fi de înţeles, poate chiar într-adevăr benefic, dacă toată povestea aceasta a reducerii pedepsei puşcăriaşilor ar fi legată de lectură. Dovedeşti că citeşti o carte, o carte... serioasă, şi ţi se mai taie două-trei zile din pedeapsă. Ar fi o soluţie adecvată ţelurilor educării celor de după gratii. Se pare că, de exemplu, în Brazilia există aşa ceva. Însă, în situaţiile de la noi, cum poţi să-i spui unui impostor, care se caţără într-o funcţie publică urmărind să fure banul public, cum să-i spui acestuia – agramat, incult, hoţ-şpăgar – că „scrie”, că scrie o „carte” şi că este „scriitor”? Realitatea scrisului îşi pierde orice măsură, este aruncată într-o cruntă alienare.

Scrisul devine astfel – în ochii lumii – un act derizoriu. Dincolo de crizele proprii prin care trece continuu. Scriitorii nu iau act de această situaţie gravă. Nu iau atitudine împotriva ei. O privesc poate amuzaţi. Poate cu o anumită superioritate. O superioritate naivă, vinovată. Ba, mai mult, în vremea asta iscă – unii – certuri pe tema privilegiilor scriitoriceşti, aruncînd şi mai mult în derizoriu imaginea breslei şi a scrisului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara