Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Cât de mult îl iubim pe Julio de Elisabeta Lăsconi


Julio Cortázar face parte din acea specie rară de prozatori care devin constante în evoluţia literaturii şi a lecturii: înfruntă nepăsător schimbările de mode şi curente literare, de gust şi de valoare, succesiunea generaţiilor de cititori, trecerea timpului. Nu sunt prea mulţi cei ce aparţin acestei categorii cu prezenţa continuă în ochii criticilor şi în iubirea publicului.

Dar Cortázar intră şi într-o paradigmă a creatorilor de capodopere atât în roman cât şi în proza scurtă, William Faulkner şi Ernst Hemingway, Hermann Hesse şi Thomas Mann, Marguerite Yourcenar şi Michel Tournier, Juan Rulfo şi Gabriel García Márquez, Cinghiz Aitmatov şi Milorad Pavi? - ca să-i enumerăm pe cei deja instalaţi de câteva decenii bune în spaţiul nostru cultural, prin traduceri vechi şi noi.

În 2009, la Editura Polirom au apărut trei cărţi ale lui Julio Cortázar: două volume de povestiri - Bestiar şi Cât de mult o iubim noi pe Glenda (traduse de Tudora Şandru Mehedinţi şi Lavinia Similaru) şi romanul Cartea lui Manuel, în traducerea Laviniei Similaru. Ni se semnalează astfel un proiect urmărit consecvent de editare a scriitorului argentinian, început cu volumele de povestiri Manuscris găsit într-un buzunar şi Idolul Cicladelor şi romanul Şotron, toate în traducerea Tudorei Şandru Mehedinţi.

Cele două volume de povestiri îndeamnă la revizitarea prozei scurte, mai ales că relativ recent a apărut şi o carte de convorbiri cu Julio Cortázar, realizată de Omar Prego Gadea chiar înainte de stingerea scriitorului (Fascinaţia cuvintelor, traducere şi note de Radu Niciporuc, Editura Fabulator, 2006, colecţia "Autorii vorbesc"), cuprinzând şi un capitol "Povestirile: un joc magic" ce dezvăluie accepţiile date fantasticului, geneza celor mai cunoscute texte, momentul-cheie al lecturii lui Borges.

Cortázar mărturiseşte cum a intuit în copilărie existenţa unui univers paralel cu cel oferit de realitatea familiei şi a şcolii, şi cum se mişca, oscilând între unul şi celălalt. Ajunge la primul exerciţiu de creaţie prin jocurile solitare şi întotdeauna magice: "Erau jocuri în care îmi fabricam în grădina casei un întreg regat imaginar. Eu ştiam că era grădina, dar şi că cei mari nu ştiau de existenţa regatului.". Aici se află deja configurat, ca timp şi spaţiu, fantasticul ce-l singularizează. Altă mărturisire obligă la acceptarea unui tărâm impalpabil, din care se naşte o bună parte a povestirilor. Primul este teritoriul oniric: "Estimez că cel puţin douăzeci şi cinci la sută din povestirile mele sunt născute din coşmaruri.". Al doilea - experienţele stranii de transcendere a timpului şi a spaţiului, chiar a propriei condiţii umane. Cortázar relatează visul din care, trezit, a scris Casa ocupată, vizita făcută la Jardin des Plantes şi intensitatea ochilor aurii de axolot.

Tot în prima serie de mărturii despre formare se inserează şi rememorarea modului în care citea în copilărie: lectura era o absorbţie, un proces de abstragere din prezent ce-l transpunea într-un alt timp, cu alte obiceiuri, într-o altă geografie. Mai târziu, a căpătat şi deprinderea de a depăşi barierele spaţiului şi ale timpului, dar fără intermediar livresc, ci în situaţii de viaţă cotidiană.

A doua serie de confesiuni cuprinde observaţii tehnice despre arta povestirii, se referă la rigoarea limbajului, la construcţia geometrică şi la scriitura muzicală. Cortázar se declară "paznic al propriului limbaj", a învăţat de la Borges "uscăciunea", adică refuzul oricăror zorzoane, fie ele adjective sau enumerări. Construcţia povestirii fantastice are o formă platonică - sfera,iar muzicalitatea scriiturii implică eufonia ca desen sintactic de o mare puritate, eliminând variaţiile.

În cea de-a treia serie de confesiuni se află detalii extrem de interesante despre cele mai cunoscute povestiri, care au inovat proza fantastică (Obsesia, Noaptea cu faţa spre cer) şi mai ales despre influenţa pe care a exercitat-o asupra scrisului său pictura: De Chirico, Magritte, Antoni Taulé. Toate converg spre o pledoarie pentru proza fantastică, reluând ideea borgesiană ca fiind singura literatură cu adevărat importantă, cu alte argumente:

"Adică, până unde este fecund genul acesta de literatură, contrar opiniei materialiştilor, care îţi spun că trebuie să scrii despre realităţile tuturor zilelor şi despre destinul popoarelor. Această literatură e mult mai fecundă pentru că deschide în fiecare individ o serie de referinţe. Într-un cuvânt, şi o spun fără fără nici o vanitate, îl îmbogăţeşte pe cititor, aşa cum experienţa sa personală îl îmbogăţeşte pe scriitor."

Alegerea celor două volume de povestiri mi se pare interesantă pentru că ele se plasează în prima şi ultima etapă a creaţiei lui Cortázar: Bestiar (compus din opt povestiri) a apărut în 1951, iar Cât de mult o iubim pe Glenda, apărut în 1980, e penultimul volum de proză scurtă şi cuprinde 11 povestiri şi un Prolog (Instrucţiuni pentru a-l citi pe Cortázar) - un text excepţional de Fernando Iwasaki, scris la Sevilla în 2007, ce se poate citi ca o ficţiune critică.

Cele opt povestiri din Bestiar indică deja originalitatea prozei fantastice a autorului. Ele au devenit între timp material de analiză naratologică, exemple pentru mecanisme şi teme ale fantasticului. Chiar dacă arsenalul genului este cel cunoscut, maestrul studiat fiind E.A. Poe pe care l-a tradus, aproape de fiecare dată Cortázar inovează, recombinând sau răsturnând motive, personaje şi tehnici, încât criticii au recurs la termenul neofantastic, pentru a-l diferenţia.

Iată, spre exemplu, Casa ocupată. Există un topos al prozei fantastice - casa bântuită, un agent declanşator - "lucrul" nedefinit, invizibil şi apăsător, fiecare suficient să provoace tensiunea. Ambele sunt prezente, răsturnat şi surprinzător: locatarii casei, frate şi soră simt prezenţa stranie ce invadează încăpere după încăpere, silindu-i să plece, dar asupra lor se proiectează suspiciunea incestului; de aici impresia de percepţie alterată sau chiar distorsiunea realului.

Cealaltă este una din capodoperele prozei fantastice având tema dublului. Cortázar a ales formula jurnalului pentru a construi etapele procesului de cunoaştere a celeilalte de către Alina Reyes, cu indiciile timpului şi mai ales ale locului. şi aici se produce surpriza, nu doar prin mişcarea psihologică sugerată, ci prin inducerea altui mecanism, al telepatiei ce acaparează treptat fiinţele şi declanşează transferul de identitate.

Circe încrucişează două arhetipuri, femeia fatală din lumea modernă şi vrăjitoarea mitologică, valorificată de psihanaliză ca făptură ce declanşează fondul instinctual şi dorinţa de regresiune în animalitate, având un stimul erotic. În povestirea lui Cortázar, presiunea thanatică întunecă atmosfera, impregnând-o cu un aer de fatalitate, o apăsare care guvernează existenţele tuturor.

Două povestiri, Scrisoare către o domnişoară din Paris şi Bestiar probează măiestria lui Cortázar de a aluneca spre terifiant, printr-un efect de acumulare (iepuraşii pe care îi tot varsă din propriul trup naratorul, aflat în casa unei prietene din Buenos Aires) şi altul de sugestie vietăţilor ce împânzesc viaţa unei ferme şi a tigrului ce bântuie ameninţător. Şi, în fiecare, tehnica narativă induce o noutate, fie a formulei epistolare, fie pulverizarea epică prin dispersia atentă a detaliilor.

Volumul Cât de mult o iubim pe Glenda cuprinde povestiri mult mai complicate, cu alt tip de elaborare. Distanţa dintre primul şi ultimul Cortázar se vede, spre exemplu, punând alături Casa ocupată şi Poveste cu păianjeni migala. Tehnica sugestiei s-a rafinat, semnele misterului se strecoară în text fără să mai poată fi depistate uşor, fantasticul difuz şi insinuant are o forţă de acaparare totală.

De la prima povestire, Orientarea pisicilor, se vede stranietatea unei alunecări spre altă dimensiune, doar bănuită, ca şi corelaţia cu arta picturii. În Notă despre tema unui rege şi răzbunarea unui prinţ, jocul propus are drept cod Ofranda muzicală a lui Bach, dar rapid se produc răsuciri şi metamorfoze literare. Ele ating apogeul în povestirea care dă titlul volumului, care cere o lectură în cod cinematografic, deschizând din Prolog un evantai de jocuri intertextuale şi intratextuale.

Fantasticul are aici alte aliaje şi alte căi de insolitare. Povestirile Graffitti şi Tăieturi din ziare arată inserţia politicului, o combinaţie necunoscută şi cu impact puternic asupra cititorului. Alte texte (Poveşti pe care mi le spun eu singur sau Inelul lui Moebius) demonstrează o artă rară de a explora limitele realităţii, puterea spiritului de a stăpâni sau oferi alternative unei realităţi insuportabile.

Dacă Bestiar îl cucereşte pe cititorul care îl descoperă acum pe Cortázar şi îl recucereşte pe cunoscător, Cât de mult o iubim pe Glenda are darul de a incita pe oricare dintre ei. A citi, a înţelege, a interpreta devin provocări ce nu se pot încheia. Scriitorul argentinian, în ipostaza de creator al fantasticului, are darul de a reinventa şi a se reinventa continuu. Cere, poate chiar pretinde, să fie periodic recitit. Cu uimire şi încântare ce sporesc de fiecare dată.

Aşa că parafraza din titlu încearcă doar să avertizeze prin joc ironic condiţia de prizonieri fericiţi ai unui autor care a sedus generaţii de cititori. Iar între hispanişti, nu sunt puţini cei care întreţin un veritabil "cult Cortázar", care au descris strada şi imobilul parizian unde a locuit acesta, au descris mormântul lui. Este tot un mod de a omagia un scriitor a cărui operă încă ne rezervă surprize şi pe care o dorim şi o aşteptăm ca integrală în limba română.