Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Cruzimea istoriei de Solomon Marcus

Savantul "delator"

Mă îndreptam cu trenul spre Bacău, unde între 8 şi 10 septembrie urma să se desfăşoare ICMI 2, "Second Gheorghe Vrânceanu International Conference of Mathematics and Informatics". A devenit un obicei tot mai frecvent ca manifestări ştiinţifice internaţionale în Romania să nu mai fie organizate în Capitală, ci în alte localităţi. Numele Conferinţei menţionate onora un mare savant, o personalitate proeminentă a lumii universitare româneşti, interbelice şi postbelice, şi o mândrie a judeţului Bacău; Gheorghe Vrânceanu s-a născut în satul Valea Hogii, actualmente în acest judeţ (altădată, aparţinea judeţului Vaslui).

Aveam cu mine România literară nr. 35, ca lectură în timpul călătoriei. Descopăr cu încântare noi subtilităţi, marca Şerban Foarţă (stimulat inteligent de Ioana Pârvulescu), pe marginea "Jocului secund" barbian (după ce, într-un număr anterior, luam cunoştinţă, prin intermediul lui Gheorghe Grigurcu, despre marea artă a aceluiaşi Foarţă în realizarea versiunii româneşti a câtorva poezii celebre privind micile feline).

Parcurg în continuare revista şi găsesc alte două pagini despre Ion Barbu, dar în cu totul alt registru: prezenţa sa în arhiva operaţională a Securităţii. Citesc şi nu-mi vine a crede: "Referinţa de la fila 5, semnată G. Vrânceanu, la 11 noiembrie 1949, relevă un cu totul alt mod de delaţiune, elogiul personalităţii savantului matematician şi inovatorului, dând, pe această cale, informaţii preţioase Securităţii: (...)".


Pe cine omagiem?

Faptul că în 1940 Ion Barbu aderase la mişcarea legionară nu era o informaţie pe care Securitatea s-o afle de la Gheorghe Vrânceanu, ci un fapt bine cunoscut de toată lumea. Noutatea era numai explicaţia acestei adeziuni. Matematicianul-poet credea că regimul legionar i-ar fi putut înlesni dobândirea titlului de profesor universitar (revendicare perfect legitimă, ca urmare a staturii sale ştiinţifice excepţionale). Gestul din 1940 al lui Ion Barbu este fără îndoială condamnabil, dar cei care l-au cunoscut mai bine ştiu că motivaţia adeziunii sale la mişcarea legionară nu era una politică, ci psihologică, aceea indicată de Vrânceanu (care, în Memoriile sale nepublicate, explică pe larg întreaga situaţie). Ion Barbu era un mare naiv, aşa cum îi stă bine unui matematician-poet. Revelatorie în această privinţă este mirarea sa la aflarea faptului că un vagabond adăpostit în sala de curs nu cunoştea noţiunea de grup: "Oricum, este o noţiune elementară!" Dar, după cum vom vedea mai jos, situaţia sa se complică în urma celor dezvăluite abia în anul 2000, lucruri despre care nici Vrânceanu probabil nu avea cunoştinţă. Vrânceanu a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Ion Barbu, între ei a existat o relaţie reciprocă de admiraţie şi afecţiune. Este o blasfemie a-l numi pe cel dintâi delator al celui de al doilea. Gândul că mă îndreptam spre o întâlnire care, pentru unii, greşit informaţi, se desfăşura sub semnul unui delator în slujba Securităţii comuniste, mă revolta.


O viaţă cât o operă

Am refăcut în minte traseul vieţii extraordinare a acestui om. Provenind dintr-o familie de ţărani cu o instrucţie rudimentară, Vrânceanu a uimit pe profesorii săi prin talentul său matematic şi a ajuns să fie recunoscut drept cel mai important geometru al Romaniei. Spiritul democratic îl avea parcă în sânge. în anii premergători celui de Al Doilea Război Mondial, a combătut energic ascensiunea extremei drepte în universităţile româneşti, având curajul, în plin regim legionar, de a-i da afară din sala de curs pe studenţii de extremă dreaptă care manifestau acolo. El a fost iniţiatorul Apelului universitarilor către Mareşal, pentru oprirea ostilităţilor din Est şi ruperea coaliţiei cu Germania nazistă. Tot el s-a luptat, în anii imediat următori războiului, alături de Stoilow, Rosetti şi alţi universitari, pentru a-i proteja pe colegii lor mai mult sau mai puţin vulnerabili (Barbu, Onicescu, Valcovici) în ceea ce s-a numit atunci "procesul de defascizare", iar mai târziu, când a cunoscut adevărata faţă a regimului comunist, a rezistat oricărei încercări de a-l transforma în membru de partid (în 1945-1946, era încă membru al Partidului Naţional Liberal); a reuşit să ajute pe mulţi colegi, în special pe cei tineri, arma sa fiind bunul simţ şi dulcele său grai moldovenesc.


De la Securitatea legionară la cea comunistă

Este bine ştiut, dar nu totdeauna luat în consideraţie, faptul că istoria nu se poate scrie în alb şi negru. Cazul lui Ion Barbu este semnificativ în această privinţă. Aşa cum s-a putut afla din documentele publicate în volumul al doilea (p. 230-238 şi p. 1174-1176) din ediţia îngrijită de M. Coloşenco a Operelor lui Ion Barbu, publicată în anul 2000 la Editura "Univers Enciclopedic", regimul legionar instalat în octombrie 1940 a emis un decret-lege de purificare a funcţionarilor publici, pe baza căruia s-a creat o "Comisie pentru verificarea situaţiei cadrelor didactice din învăţământul superior". La această Comisie, Ion Barbu a depus un denunţ împotriva lui Stoilow, Ghika, Miron Nicolescu, Valcovici, figuri de primă mărime ale ştiinţei şi învăţământului. Li se reproşa că sunt sub influenţa "masoneriei liberale internaţionale". De observat analogia cu măsurile luate de regimul comunist la sfârşitul anilor '40 şi începutul anilor '50. Din fericire, regimul legionar a fost de prea scurtă durată pentru a pune în aplicare cele preconizate, a venit apoi războiul, astfel că nici denunţul lui Ion Barbu nu a mai putut avea vreun efect. Am discutat pe larg acest document în întâlnirea extremelor (Ed. Paralela 45, 2005, p. 122-128), dar tot acolo am furnizat şi alte documente, care dezvăluie şi o alta faţă a lui Ion Barbu, care a întreţinut, cu Stoilow, în vara 1942, o corespondenţă zilnică pe tema fundamentelor matematicii şi care, după război, nu a ratat nicio ocazie de a-şi exprima admiraţia faţă de acesta. Este greu de construit o imagine coerentă a unei personalităţi atât de surprinzătoare. Probabil că istoria noastră culturală va prefera, o vreme, de a eluda unele episoade ale acestei vieţi ieşite din comun.


Stoilow, "călău demolator al Academiei Romane"

Nu este acesta un caz izolat de falsificare gravă a istoriei contemporane. într-un şir de articole publicate în România literară (nr. 45 din 2004, numerele 1, 2 şi 12 din 2005), am discutat pe larg despre acţiunea întreprinsă de matematicienii Stoilow şi Vrânceanu în anii '40 şi '50 ai secolului trecut. Iată însă că unii autori recidivează în deformarea grosolană a evenimentelor din perioada respectivă.

Am în faţă volumul Experimentul Piteşti. Actele comunicărilor prezentate la Simpozionul PERT'05, 23-25 Septembrie 2005. Opresiunea culturii tradiţionale române în timpul dictaturii comuniste (editor prof. univ. Ilie Popa), Fundaţia Culturală Memoria. Filiala Argeş, Piteşti, 2006. La pagina 230, articolul lui Aristide Ionescu "Devalorizarea Academiei Române în perioada comunistă" se referă la "primii călăi demolatori ai Academiei Române şi prin aceasta ai culturii române". Primul pe listă, Simion Stoilow, cu referire la articolul acestuia "Necesităţile reeducării", din ziarul "România liberă", 2 septembrie 1944. Am citit acest articol atunci când, împreună cu colega mea, Cabiria Andreian Cazacu, lucram la volumul "Simion Stoilow" (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983). Stoilow insista asupra necesităţii de anihilare a îndelungatei influenţe a extremei drepte fasciste. încă din a doua parte a anilor '30 ai secolului trecut, viaţa universitară românească a fost puternic marcată de ascensiunea extremei drepte. Ziarele vremii dau seama despre agresivitatea acesteia. Matematicieni ca Simion Stoilow, Gheorghe Vrânceanu, Alexandru Myller au luat încă de atunci o atitudine fermă împotriva acestei agresiuni. Articolele lui Stoilow şi ale colegilor săi din perioada postbelică se situau în imediata continuare a atitudinii lor antebelice.


Defascizarea, un deziderat credibil la 23 august 1944

În condiţiile pe care le-am schiţat mai sus, sloganul luptei împotriva fascismului, adoptat de Partidul Comunist la 23 august 1944 era unul credibil. Acest slogan nu era atunci numai al comuniştilor, ci şi al lumii democratice occidentale, se vorbea despre victoria Aliaţilor (URSS, Statele Unite şi Marea Britanie). Lupta contra fascismului se confunda cu lupta pentru democraţie şi libertate. Am trăit cu intensitate şi cu dramatism a doua jumătate a anilor '30 şi anii '40 ai secolului trecut, iar modul în care noile generaţii au tendinţa de a confunda lectura lor de azi a acelei perioade cu percepţia ei directă de către cei ca mine, care au suportat-o, mi se pare îngri­jorătoare. Desigur, ulterior sloganul antifascist a fost deturnat, în numele său s-au comis abuzuri grave, în urma cărora au pierit zeci de mii de oameni, printre ei reprezentanţi de frunte ai democraţiei interbelice şi ai intelectualităţii româneşti. Despre toate acestea dă seama Memorialul victimelor comunismului, de la Sighet. Am avut privilegiul de a fi fost invitat la ediţia din iulie 2009 a sa şi sunt recunoscător Anei Blandiana pentru a-mi fi dat posibilitatea de a mă afla în faţa câtorva sute de elevi şi de profesori care doreau să înţeleagă istoria zbuciumată a României în secolul al XX-lea. întrebarea-cheie pe care am lansat-o: Aveam noi, cei care am trăit în mod conştient ziua de 23 august 1944, o imagine clară a ceea ce avea să urmeze? Sau mai degrabă pluteam într-o stare de accentuată dezorientare? Este greu să-i convingi pe cei tineri că nu claritatea, ci confuzia era starea care ne stăpânea. Când scapi de o nenorocire, trăieşti cu intensitate această eliberare şi rămâne puţin loc pentru preocuparea de un alt viitor decât cel apropiat. Am fost aplaudat pentru aceste cuvinte, dar şi colegul care m-a contrazis, pretinzând că la 23 august 1944 perspectiva instaurării unei noi dictaturi era foarte clară, fusese la fel de puternic aplaudat. într-un sistem educaţional cum este cel care persistă în învăţământul românesc, în care spiritul critic nu prea este stimulat, aplauzele pot fi înşelătoare, deruta din spatele lor nu poate fi exclusă.


O toamnă memorabilă

Toamna anului 1944 şi anul 1945 îmi stăruie puternic în amintire. Imaginea miilor de tineri întorşi de pe front şi care asaltau porţile universităţilor, dorinţa lor de a începe o viaţă nouă, setea lor de cultură şi de instruire m-au marcat atât de puternic, încât acum, dacă este să aleg momentele cele mai luminoase ale vieţii mele, momentul 1944-1945 se impune ca unul privilegiat. A fost o adevărată dimineaţă a unei vieţi noi. Am cunoscut atunci mulţi tineri, fericiţi că-şi pot relua studiile. Unii erau restanţieri la câte un examen dinainte de război şi veneau acum să se prezinte din nou, pentru a obţine un calificativ de trecere. Căzuseră, de exemplu, în 1941, la teza de Mecanică, la prof. Valcovici, şi veneau în 1945, s-o dea din nou, pentru a fi admişi la oral. Regula era atunci că te puteai prezenta la un examen de mai multe ori, unii îl treceau abia la a patra sau a cincea prezentare. Acum, aflăm că elanul nostru de atunci a fost unul greşit, trebuia să ne dăm seama că intrăm într-o nouă dictatură, mai teribilă decât cea anterioară. Dar prezentul nostru de atunci nu prea se recunoaşte în trecutul care ni se propune azi. Acum, asociem data de 23 august 1944 cu instaurarea comunismului şi-atâta tot. Este o ultrasimplificare, o caricatură a istoriei reale.


De la falsificare la grotesc nu e decât un pas

În acelaşi articol al lui Aristide Ionescu (p. 225-226) se afirmă că acţiunea de suprimare a Academiei Române şi de înlocuire a ei cu Academia R.P.R. a fost realizată de 20 de persoane: Parhon, Andrei Rădulescu, Sadoveanu, Traian Săvulescu, Iorgu Iordan, Dimitrie Pompeiu, Danielopolu etc. şi de 12 străini, printre care matematicienii Sierpinski, Montel şi Bompiani şi fizicianul Werner Heisenberg. Vor fi aflat vreodată aceşti mari savanţi de grozăvia care li se atribuia? Toate aceste nume au fost preluate din componenţa noii Academii înfiinţate în 1948. Acum e uşor să spui: aceşti savanţi au păcătuit acceptând să facă parte din noua Academie; mai mult, au păcătuit acceptând să dialogheze cu puterea comunistă. Dar noi, cei care atunci făceam primii paşi în ştiinţă, ce ne-am fi făcut dacă nu-i aveam ca profesori şi formatori pe cei pe care i-am avut, deci dacă ei ar fi refuzat compromisul, adică dialogul cu noua putere? în locul lor am fi avut ca profesori nişte simpli activişti de partid şi de unde ar mai fi apărut atâţia care fac cinste azi ştiinţei şi culturii româneşti?

În acelaşi articol al lui Aristide Ionescu (p. 229), Pompeiu, care la pagina 225 era pe o listă neagră, se află acum pe lista victimelor ocupaţiei sovietice. Roller, la care referinţa este în mod repetat negativă (cum era şi cazul), apare, în articolul lui Zicu Ionescu (p. 198) pe lista de "titani ai culturii române, interzişi total sau parţial, de scrierile cărora câteva generaţii au fost văduvite". Ce să mai înţeleagă cititorul din toate astea? Grotescul situaţiei culminează cu informaţia de pe coperta interioară: volumul la care ne-am referit a fost finanţat de matematicianul Corneliu Constantinescu, profesor la o mare universitate din Elveţia, unul dintre cei mai importanţi discipoli ai lui Stoilow, care se recunoaşte în această ipostază şi poartă Maestrului său recunoştinţă şi afecţiune. Stoilow l-a scos pe viitorul său discipol din închisoarea politică în care se afla şi devenise un model pentru acesta din urmă. Dar l-a putut scoate din închisoare tocmai pentru că acceptase dialogul cu puterea. Când l-am întrebat pe profesorul din Elveţia dacă a citit cartea pe care a finanţat-o, acesta mi-a răspuns, printr-un mesaj e-mail, din 18 noiembrie 2007, că a acceptat finanţarea într-un moment în care cartea se afla numai în stadiul de proiect, nu putea bănui că va conţine asemenea grozăvii. Compromisurile intrau în regula jocului cu puterea. Unii au dus aceste compromisuri peste limita admisă, dar acest verdict trebuie diferenţiat de la caz la caz, nicio judecată globală nu clarifică lucrurile.


Cruzimea istoriei

Institutul de Matematică al Academiei Române, unul dintre cele mai performante institute de cercetare matematică, la nivel mondial, poartă numele lui Stoilow, pe care alţii îl consideră gropar al culturii române. Dar ce ar rămâne din cultura română fără oameni ca Stoilow şi Vrânceanu? Putem înţelege starea de revoltă a acelora care află că, în timp ce ei erau în închisori dintre cele mai teribile, alţii intrau în Academia iniţiată de comunişti, după ce aceştia din urmă demolaseră Academia anterioară. Dar la o chibzuinţă ulterioară, şi ei ar trebui să înţeleagă lucrurile nu numai prin frustrările de care au avut ei parte.

Cele relatate mai sus nu-s decât o componentă a unui tablou mult mai amplu, al unei lumi care se deformează până la caricatură, sub acţiunea escaladării proceselor de comunicare. Din acest tablou nu lipsesc nici acei tineri pentru care Stalin a fost portarul nu ştiu cărei echipe de fotbal şi să nu ne mirăm dacă şi Ceauşescu va fi perceput drept un fost jucător de la Steaua, Dinamo, sau Rapid.

În aceste condiţii, ce destin mai are memoria colectivă a omenirii?


P.S. în articolul meu din Rl nr. 36, dezacordul gramatical de la p. 3, ultimul rând din coloana a doua, nu-mi aparţine.