Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
crucea şi dicţionarul de Mihai Zamfir

ştiam asta dintotdeauna, dar avem o nouă confirmare. Există două feluri de lingvişti: cei în sensul strict al cuvîntului (apropiaţi mai mult sau mai puţin de ştiinţele numite „exacte”) şi cei care încearcă, prin lingvistică, să treacă dincolo de ea, să aterizeze în arii surîzătoare. Lingviştii din prima categorie sunt indispensabili pentru progresul ştiinţei limbii; lingviştii din a doua categorie reuşesc uneori să facă lingvistica simpatică. Cei dintîi îşi împing disciplina înainte, ceilalţi o salvează în ochii non-lingviştilor.

Volumul recent apărut al profesorului Alexandru Niculescu (Creştinismul românesc. Studii istorico-filologice, Editura Spandugino, 2017) face parte evident din a doua categorie. El trece dincolo de zidul lingvisticii, pentru a îmbrăţişa istoria, politica, teologia, sociologia. Prin istoria limbii române aflăm din cartea lui Alexandru Niculescu o bogăţie de fapte care desenează, în filigran, istoria României şi a Europei din ultimele două milenii. Cititorul neprevenit care ia în mînă Creştinismul românesc nu bănuieşte în ce aventură se lasă antrenat.

Să spunem de la început că autorul a evadat de multe ori din cadrele specialităţii afişate. Literatura, romanistica, istoria limbii noastre i-au permis mereu depăşiri ale lingvisticii ortodoxe şi plonjări în zone infinit mai atractive. De la istoria antologică intitulată Primii noştri dramaturgi (1956), trecînd prin volumul Între filologie şi poetică (1980), pentru a termina cu ultimele volume din întinsa tetralogie Individualitatea limbii române între limbile romanice, autorul a călcat mereu cu stîngul, lărgind considerabil semnificaţia conceptelor lingvistice de bază. Ajuns la punctul cel mai înalt al carierei sale, profesorul realizează că, scăpat de orice constrîngere, se poate ocupa doar de ceea ce îi face cu adevărat plăcere. Asistăm astfel la un voiaj de-a lungul secolelor, povestit însă de un lingvist care găseşte mereu în cuvînt argumentul ultim; se deschide cîmp liber calităţii intelectuale dominante a lui Alexandru Niculescu, imaginaţia şi fantezia.

volumul de faţă s-a alcătuit din studii pe teme înrudite, compuse în ultimul deceniu şi jumătate, refăcute însă pentru a intra în această carte. Rezultatul: un soi de enciclopedie consacrată limbajului religios românesc, dar şi principalelor circumstanţe istorice care au dus la formarea acestui limbaj. Deoarece problematica religioasă însăşi a reprezentat la noi, decenii la rînd, o chestiune-tabú, lucrarea de faţă recuperează o întîrziere de mulţi ani şi umple o evidentă absenţă.

Studiile preponderent lingvistice din volum îmbină etimologia şi istoria cu istoria limbii noastre plasate în context romanic, slav şi grecesc, dar şi cu teologia. Cele mai interesante rămîn capitolele consacrate problemelor culturale generale. Micro-monografia închinată Diaconului Coresi spune un ultim cuvînt cu privire la originea şi semnificaţia primelor texte şi tipărituri româneşti; Maria – Theotókos atacă un subiect pitoresc al teologiei răsăritene: locul Fecioarei Maria între figurile tutelare ale credinţei; iar istoricul studiu consacrat greco-catolicilor transilvăneni („biserică etnică a românilor”) se transformă într-o naraţiune exemplară ce se citeşte cu interesul propriu unei proze de ficţiune. Deşi cunoaştem finalul, începe să ne preocupe şi să ne pasioneze povestirea însăşi. Faimoasa „Unire cu Roma”, despre care ştiam încă din liceu cînd învăţam despre Şcoala Ardeleană, ni se restituie în întregime cu toate implicaţiile ei dramatice.

La capătul lecturii aflăm că au avut loc pe teritoriul ţării noastre cel puţin trei valuri succesive de creştinare, că locuitorii din Moesia au fost creştini înainte de a fi români, că cea dintîi terminologie teologică de bază a precedat ocuparea Daciei de către romani, că din Constantinopol a pornit spre Nordul Dunării, în primele secole după separarea Imperiilor, un val de creştinare latină, că Dzeu e mai vechi decît Dumnezeu, că suflet, cuvînt latin, are la bază pe flatus, precum şi alte sute de fapte lingvistico-teologice care trebuiau neapărat reamintite pentru a fi cu adevărat ştiute. Ar fi greu să menţionăm măcar un sfert din faptele scoase la lumină, pentru că o adevărată enciclopedie este inepuizabilă.

Unicitatea acestei lucrări în lingvistica românească de astăzi face din cartea profesorului Alexandru Niculescu o apariţie extrem de preţioasă, care marchează o dată în exegeza interdisciplinară.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara