Numărul curent: 36

Comentarii Critice:
Cronologia exilului literar postbelic (II) de Ion Simuţ

Exilul literar din perioada Ceauşescu înregistrează o progresie a numărului de cazuri din 1965 până în 1989 - este constatarea cea mai banală ce se poate face şi observaţia generală cea mai la îndemână. E foarte simplu să găsim acestei perioade două viteze de centrifugare culturală: acalmia relativă a intervalului 1965-1970 şi accelerarea ritmului exilării scriitorilor după 1971, odată cu enunţarea alarmantă a tezelor din iulie, care înseamnă instaurarea cultului personalităţii lui Ceauşescu şi dezvăluirea noilor metode anti-culturale ale dictaturii comuniste (masificarea culturii, festivalul naţional "Cântarea României", înteţirea cenzurii). Am încercat să culeg şi să înregistrez pe ani cazurile de exil, pentru a avea o imagine mai concretă a fenomenului. Pentru anii 1965-1970 nu există nici un caz politic răsunător. Iată lista pe ani şi pe ţări de destinaţie a scriitorilor care s-au exilat în primii ani ai regimului Ceauşescu:
1965: Aurora Cornu (Franţa); Shaul Carmel (Israel); Andrei Codrescu (pleacă, la 19 ani, cu familia în SUA, fără să fi avut în acel moment, al plecării, identitate de scriitor, în contextul emigraţiei evreieşti, care avea alte conotaţii politice şi culturale);
în 1966 şi 1967 nu am găsit nici un caz de exil;
1968: Miron Kiropol, Basarab Nicolescu (ambii în Franţa);
1969: Mioara Cremene (Franţa), Toma Pavel (Franţa; din 1970, Canada); în acest an se plasează şi debutul exilului lui Ion Ioanid, care cere şi obţine azil politic în RFG, important pentru mărturia pe care o va aduce (mai târziu) despre închisorile comuniste, la postul de radio "Europa liberă" şi ulterior în mai multe volume de memorialistică; de notat că Ion Ioanid este receptat ca un caz pur politic, iar nu ca un scriitor;
1970: Ilina Gregori (RFG).
Din 1971 încoace lumea scriitorilor se agită din ce în ce mai mult şi cazurile de exil se precipită şi se constituie în evenimente din ce în ce mai grave, care afectează imaginea, până atunci destul de favorabilă, a regimului Ceauşescu. Punctul de vârf al conflictului cu scriitorii îl reprezintă anul 1977, când se produce cutremurul Goma. Eliberată de prea multe comentarii, diagrama exilului literar după 1971 (la care am adăugat şi alte cazuri exterioare literaturii), arată astfel, în deceniul opt:
1971: Angela Croitoru (Franţa; din 1975, Elveţia), Vintilă Ivănceanu (Austria); Vera Lungu (Franţa);
1972: Ion Omescu (Franţa), Ioan Petru Culianu (tânărul de numai 22 de ani, fără a fi un nume notoriu, cere azil politic în Italia);
1973: Ilie Constantin (Franţa), Alexandru Lungu (RFG), Valeriu Oişteanu (SUA);
1974: Sorin Alexandrescu (Olanda);
1975: George Banu, Ben Corlaciu (ambii în Franţa), Matei Călinescu (SUA), Dumitru }epeneag (Franţa, după ce constituise un caz intern, legat de gruparea onirică şi, ulterior, de cazul Goma), Gabriela Melinescu (Suedia), Petru Popescu (SUA);
1976: George Astaloş (Franţa), Vera Călin (SUA), S. Damian (RFG), Eugen Luca (Israel);
1977: Paul Goma (Franţa, exilat forţat cu întreaga familie, după ce-şi dobândise prestigiul de disident prin activitatea din ţară), Virgil Tănase (Franţa), Ion Vianu (Elveţia, susţinător al disidenţei lui Paul Goma, alături de I. Negoiţescu, care solicită în 1983 azil politic în RFG), Mariana Şora (RFG), Virgil Nemoianu (SUA), Tudor Olteanu (Olanda); George Bălan (RFG), Alexandru Mirodan (Israel);
1978: Pavel Chihaia (RFG), Al. Monciu-Sudinski (Suedia); se produce marea surpriză a dezertării generalului Ion Mihai Pacepa, cu una dintre cele mai înalte funcţii în cadrul Securităţii, rămas în Germania şi plecat apoi în SUA în iulie 1978 - ceea ce determină o destabilizare a serviciilor secrete româneşti şi o profundă afectare a imaginii regimului Ceauşescu;
1979: Marin Tarangul (Franţa); Vlad Georgescu (se stabileşte în SUA, iar din 1981 în RFG; în 1983-1988, director al secţiei române a postului de radio "Europa liberă"; arestat în 1977 pentru că a trimis în străinătate manuscrisul volumului Politică şi istorie, pledoarie pentru instaurarea unei adevărate democraţii);
1980: Constantin Eretescu (SUA), Rodica Iulian şi Oana Orlea (Franţa), Constantin Dumitrescu (autorul eseului politic Cetatea totală, expulzat imediat după apariţia cărţii în Franţa, în 1980; se stabileşte în RFG), Victor Frunză (stabilit din 1980 în Danemarca, după ce în 1978 şi în 1979 "Europa liberă" difuzează scrisorile lui deschise de denunţare a cultului personalităţii).
Ultimul deceniu al dictaturii comuniste este marcat spectaculos de cel puţin două cazuri, de nuanţă diferită în modul de exercitare şi exprimare a disidenţei: Ion Caraion, exilat în 1981 în Elveţia, îşi afirmă opiniile violent anti-ceauşiste după exilare, opinii adunate în volumul Insectele tovarăşului Hitler, publicat la München în 1982; Dorin Tudoran formulează în 1984, din interior, cea mai aspră critică a comunismului ceauşist în eseul Frig sau frică - despre condiţia intelectualului român, difuzat întâi de "Europa liberă" şi publicat apoi la Paris în revista "Ethos", în timp ce autorul se afla în ţară. După chinuitoare hărţuieli ale Securităţii, interogatorii, greva foamei, memorii, Dorin Tudoran emigrează în 1985 în SUA, unde obţine azil politic. Este, după Paul Goma, cel mai important caz de disidenţă din rândul scriitorilor, disidenţă exprimată înainte de exilare.
1977 şi 1985 sunt cei doi ani de vârf al disidenţei româneşti, deopotrivă vârfuri ale exilului prin numărul de cazuri.
Reluând cronologia exilului literar postbelic, tabloul de după 1980 arată astfel, cu unele lacune inevitabile:
1981: Ion Caraion (Elveţia), Roxana Eminescu (Portugalia), Mihai Ursachi (SUA); Florin Gabrea (RFG), Constantin Stoiciu (Canada), Vladimir Tismăneanu (Venezuela; din 1982 în SUA), Mihai Spăriosu (SUA);
1982: Georgeta Horodincă şi Nicolae Tertulian (Franţa), Gelu Ionescu (Franţa; din 1983, RFG);
1983: Marcel Pop-Corniş (SUA), Al. Niculescu (Franţa), I. Negoiţescu, Emil Hurezeanu, Gh. Săsărman (toţi trei, RFG), Ileana Vrancea (Israel);
1984: Dan Cristea (Grecia; din 1985 SUA), Leon Volovici (Israel), Mihail Nasta (Belgia);
1985: Dorin Tudoran (SUA, cel mai important caz de disidenţă şi exil al ultimului deceniu ceauşist), Dumitru Radu Popa, Mircea Săndulescu, Nina Cassian, Andrei Brezianu (toţi patru, SUA), Nicolae Balotă, Alexandru Papilian (ambii, Franţa), Andrei Băleanu, Ion Constantinescu (aceştia doi, RFG), Victor Ivanovici (Grecia);
1986: Norman Manea (RFG; din 1988 SUA), Lucian Raicu, Maria Mailat (Franţa), Alexandra Târziu (SUA), Ion Taloş (RFG);
1987: Grigore Arbore (Italia), Marian Popa, Titu Popescu (ambii, RFG), Dan Culcer, Adina Kenereş, Damian Necula, Bujor Nedelcovici, Matei Vişniec (toţi, Franţa);
1988: Sonia Larian (Franţa), Petru Romoşan (tot Franţa), Romulus Zaharia (SUA), Virgil Duda (Israel);
1989: Dinu Flămând, Mihai Dinu Gheorghiu, Mircea Iorgulescu (toţi, Franţa).

O privire specială, un capitol aparte ar merita emigraţia scriitorilor germani din România, de la Wolf Aichelburg (emigrat în 1980) până la Peter Motzan (emigrat în 1990), plecaţi în Germania, aflaţi într-o situaţie ambiguă, care nu poate fi considerată nici exil (pentru că scriitorii de limbă germană se integrează în mediul natural al limbii şi culturii germane), nici întoarcere acasă (pentru că ei sunt originari din România). La fel ar fi de discutat despre plecarea multor scriitori maghiari din România, după 1989, la Budapesta şi integrarea lor (cam fără succes) în mişcarea literară de acolo, tot mai puţin interesaţi de viaţa literară de la Cluj, Târgu Mureş sau Oradea - oraşele lor de origine.
Separat ar trebui analizată emigraţia scriitorilor evrei, distingând între cei plecaţi în Occident (şi având aceeaşi soartă cu scriitorii români exilaţi) şi cei plecaţi în Israel (alcătuind acolo o grupare semnificativă a scriitorilor evrei de limbă română). Unii au plecat chiar în 1990 (Alexandru Sever, Elena Tacciu) sau după aceea.
O precizare necesară: în cazul scriitorilor germani plecaţi din România în Germania şi al scriitorilor evrei plecaţi din România în Israel, corect este să vorbim de emigrare, nu de exil.
O altă situaţie aparte, care nu poate fi definită ca exil, dar nici ca emigraţie, o reprezintă scriitorii români aflaţi în Republica Moldova, în Serbia sau în Ungaria.

Cercetând statistic exilul românesc, după ţările de destinaţie, înregistrăm următoarea ierarhie a preferinţelor: 1. în Franţa avem din 1941 până în 1989 aproximativ 60 de scriitori exilaţi; 2. în Germania, aproximativ 35 de scriitori români; 3. în USA, în jur de 30; 4. ar urma Israelul, cu cel puţin 30 de scriitori evrei de limbă română, dar am spus că e impropriu să vorbim de exil în cazul lor; 5. ar mai fi de notat Suedia cu cel puţin 10 scriitori români exilaţi; ar veni la rând, Canada, cu până la 10; Anglia, Australia, Olanda, cu până la 5. Curios e că Spania este preferată numai de primul val al exilului, de către vinovaţii participării la politica extremei drepte din România anilor '40.
Analizând pe genuri literare acest tablou al scriitorilor români exilaţi în anii 1965-1989, putem face cele mai banale reflecţii despre proporţia de dramaturgi (doi: Al. Mirodan şi Matei Vişniec), poeţi (foarte puţini şi fără şanse de a se afirma ca poeţi români sau de altă limbă în exil), prozatori (cei mai mulţi, unii capabili să-şi continue activitatea literară ca prozatori şi să se afirme ca atare în exil), critici literari rămaşi în zona publicisticii în limba română sau în altă limbă şi, în sfârşit, universitarii (plecaţi din ţară ca universitari şi rămaşi universitari şi în exil, devenind nume importante în mediul academic internaţional).
Consecinţa plecării acestor scriitori în exil a fost (spun pentru cine nu ştie sau nu-şi mai aduce aminte) retragerea cărţilor lor din biblioteci la "fondul secret" şi interdicţia de publicare a oricărei referinţe (în presa literară, în cărţile de critică) despre opera şi numele lor - ceea ce a însemnat o sărăcire continuă a imaginii literaturii române, aşa cum era ea vehiculată acasă. Din păcate, din această traumă a cenzurii nu ne-am revenit pe deplin nici astăzi, după aproape douăzeci de ani de la reîntregirea literaturii române.