Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Cronica şvăbească a Hertei Müller de Gheorghe Mocuţa

Herta Müller, Ţinuturile joase, traducere din germană şi note de Alexandru Al. Şahighian, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012.

Universul copilăriei

Universul povestirilor din Ţinuturile joase este larvar şi fără orizont şi începe cu imaginea morţii tatălui din povestirea Discurs de înmormântare, continuând cu memorabila Baie şvăbească, cu ritualul ei medieval, în care intră întâi micuţul Arni, apoi mama care îşi scoate „tăiţei gri” din jurul gâtului, apoi tata, bunicul şi bunica. În acest univers crispat şi în lucia lui austeritate, privirea copilului-narator observă comedia neagră a mizeriei şi a organizării sociale a comunităţii de şvabi din „ţinuturile joase”, o câmpie mlăştinoasă şi nesănătoasă, la începutul anilor ’70. Deschiderea spre „cotidianul searbăd şi mizer” de care vorbeşte critica, atunci când se referă la poetica întregii mişcări Aktionsgruppe Banat, e evidentă. Un univers fără alt reper şi refugiu decât trenul, televizorul şi fotografiile de pe pereţi cu amintirile deportării în Siberia şi ale războiului. Un alt refugiu era şi plecarea riscantă în Germania sau moartea. Ţinuturile joase e piesa de rezistenţă a cărţii în care descoperim satul ca aşezare seculară, prin ochii naivi-obiectivi ai fetiţei care îl vede „aşezat în ţinut ca o ladă”. Cartografierea lirică prin prisma copilului dezvoltă în conştiinţa sa semnele fricii şi ale spaimei seculare ale comunităţii, marcate de izolare, mutilare şi suferinţă.

„Satul are înspăimântător de mulţi copaci. Am foşnetul lor în cap”, îi şopteşte o voce interioară. Copacii par să capteze ca nişte catch-dreams visele şi imaginarul din minţile oamenilor care duc o viaţă rudimentară, cu reguli comunitare bine stabilite. Forţa detaliului şi concizia observaţiei se împletesc în firul conducător al naraţiunii, întrerupt de descrieri iscoditoare şi insistente care fixează în imagini mişcarea de marionete a personajelor. Povestirea debutează cu tabloul unui fals paradis:

„Florile liliachii de lângă garduri, nalba sălbatică şi fructul ei verde între dinţii de lapte ai copiilor.”

Imediat vine interdicţia bunicului- Dumnezeu: „Bunicul spunându-mi că de la nalba asta omul ajunge nătărău, nu-i voie s-o mănânci. Doar nu vrei s-ajungi tută.” Copiilor le plăcea, în schimb, să mănânce flori de salcâm „cu ţugui dulce”. Jocurile şi jucăriile sunt şi ele primitive şi au urmele unui atavism ancestral:

„Păpuşi de porumb, le împletesc cozi de pănuşi. Mătasea porumbului e reavănă şi aspră la pipăit. Ne jucăm prin hambare de-a mama şi tata, ne trântim în fân unul lângă altul şi peste altul. Între noi stau hainele noastre. Uneori dăm jos ciorapii şi paiele ne-nţeapă-n picior. (…) Zilnic facem copii – copii-ştiuleţi în coteţul de găini, copii păpuşi pe stinghia găinilor. Când vântul bate printre scânduri, le flutură hainele. Mâţişoarele le-nfăşurăm în haine de păpuşă şi le prindem cu-o sfoară de leagăn, apoi le legănăm să le prindă somnul. Cânt cântece de leagăn şi legăn pisicile până le ameţesc de tot. Iar sub haine li se zbârleşte blana. Şi li se bulbucă şi-mpăinjenesc ochii, şi din bot le curge salivă şi-o vomă brânzoasă.”

Motivul jocului erotic „de-a bărbatul şi femeia” revine ca un laitmotiv al naraţiunii, ca şi alte motive: noaptea, frica, plânsul mamei, ţicneala tatălui, blândeţea bunicilor, muncile câmpului, şerpii, câinii, muşcatele bunicii. Revenind la jocul copiilor, partenerul ei preferat e Wendel, copilul gângav şi slab de minte din vecini. Ei repetă ritualic şi imită mecanic situaţia părinţilor, perpetuând aceleaşi gesturi într-o lume fără liman şi într-o existenţă fără perspectivă:

„Ne jucăm. Eu îl ocărăsc fiindcă iar s-a îmbătat, fiindcă am rămas fără bani în casă şi vaca nu mai are fân, îi spun lui Wendel că-i un puturos, un jeg, o haimana, un beţivan, un terchea-berchea, un netrebnic, un curvar şi-un porc de câine. Aşa merge jocul. Mă înveseleşte şi-i uşor de jucat. Wendel şade şi tace. (…) Gătesc în nisip şi-mi îmbrac şi dezbrac păpuşile, le dau să mănânce cozonăcei de nisip şi supă de floare de iarbă. Orice-ar face Wendel, mereu pare că vrea s-o rupă la fugă, dar rămânencremenit în faţa mea ca un butuc.”


O realitate tulburătoare

Universul ţinuturilor joase e un spaţiu încremenit, asemenea băiatului fără vlagă, care „stă singur în arie, tăcut şi ţeapăn ca un băţ.” În final cuplul copiilor marionetă transmite jocul părinţilor care îl vor continua până la capăt, pe tărâmul erosului bântuit şi al morţii iminente. Copiii se joacă până obosesc cu pisicile bolnăvicioase sau prind fluturi în care împlântă ace. Spectacolul morţii micilor insecte dezvăluie o reglare minuţioasă a intensităţii verbelor până aproape de gradul zero al scriiturii, în spiritul perspectivei naive, infantile. Rezonanţa specială a numelui stârvului de fluture („Luder”) care „se spulberă fără să putrezească” sau zvâcnirile muştei, „tot mai uşoară de-atâta moarte” aduc elemente de realism oniric care adâncesc viziunea copiilor asupra lumii adulţilor. O viziune supravegheată de bunicul-Dumnezeu care deosebeşte vietăţile folositoare de cele dăunătoare şi „ne lăsa să ne jucăm.”

În faldurile povestirii se ascund întâmplări de sine stătătoare, cum ar fi căsătoria prematură a mamei şi suferinţa ei, dar şi de emoţia sărbătorii de Kerwei sau a tăierii porcului, scena tăierii raţelor, invazia şerpilor. Contemplarea satului dinspre câmp, care se vedea „ca o cireadă de case păscând printre coline” şi jocul distanţelor cu iluzia drumului nestatornic şi a prafului de pe faţă intră în concordanţă cu monotonia cântecelor de pasăre. Păsările nu se apropie de sat din cauza pisicilor şi a câinilor. Aceştia sunt trataţi cu cruzime (e parcă aceeaşi nepăsare, ca a ţăranului român din operele lui Zaharia Stancu şi Marin Preda) atât de bărbaţi, cât şi de femei, iar uneori stârvurile lor zac multă vreme la marginea drumului.

Proza crudă a Hertei Müller dezvăluie o sensibilitate de poet conţinută în ţesătura verbului şi în imaginaţia copilului narator:

„Mersul meu avea ceva din rufăria de pat scrobită a bunicii. Când dormeam prima noapte în ea, foşnea la cea mai mică mişcare, iar eu credeam că pielea îmi foşneşte.

Uneori stam întinsă fără să mă clintesc, dar tot mai foşnea. Şi mă temeam că-n odaie era bărbatul acela mare, osos, care-şi cumpărase casă la marginea satului, şi despre care nu ştia nimeni de unde venise, şi despre care toată lumea ştia că nu trebuie să meargă la lucru, fiindcă vânduse muzeului scheletul lui uriaş şi pentru asta primea bani lună de lună.

Bărbatul acesta a fost nopţi în şir cu mine-n odaie. Îl tot văd după perdea, sub pat, îndărătul dulapului, în soba de cahle.”

Obsesiile fetiţei înfricoşate de umbrele nopţii şi de spectrul bărbatului necunoscut care avea legătură cu moartea se amplifică în paginile următoare unde ea descoperă atingerea fluturilor prăfoşi de pe tavan sau morţii care, cum spunea bunica „dormeau” în sicrie sau bărbatul lovit de trăznet, pe câmp. Neînţelegerea fenomenului morţii continuă şi mai târziu când, ajunsă în oraş a întâlnit oameni care „se prăbuşeau pe asfalt, gemeau, se zvârcoleau şi nu aparţineau nimănui.”

Suntem într-un ţinut fără nume, cu personaje fără nume decât cele generice (mama, tata, bunicul, bunica), un sat din Câmpia Banatului în care se pare că timpul nu are, nici aici, răbdare cu oamenii. În mod ciudat au identitate copiii cu handicap: gângavul Wendel şi ghebosul Lorenz. E o lume a conformismului în care oamenii umblă bezmetici: primăvara bărbaţii „călcând ţeapăn, ca păsările mari de baltă, se-ndreaptă spre butoaiele cu vin”, în timp ce „Femeile- n halatele lor lungi adie, prizărit, peste străzi.” Secvenţa face trimitere la apa galbenă şi aspră care nu e bună nici de băut, nici de spălat, iar în secvenţa cu femeile, aluatul devine „năuc şi beat”. Se ştie că şvabii au colonizat teritorii vitrege la frontiera Imperiului Habsburgic pe care le-au asanat şi le-au transformat, printr-o bună organizare şi administrare şi prin tenacitate, în ogoare mănoase. Apa şi aluatul sunt două elemente ale acestui spaţiu care participă la plânsul materiei – în sensul bacovian – în anotimpul ploios, în consens cu omul deprimat. Autoarea Ţinuturilor joase îşi foloseşte suflul liric pentru a contura o realitate tulburătoare, cea din sufletul copilului şi pentru a recupera o lume pierdută, cu atmosfera specifică din comunităţile şvăbeşti peste care au trecut mari încercări istorice (deportarea, înrolarea în trupele germane, cooperativizarea, comunizarea). Multe propoziţii au ca subiect un personaj colectiv care se mişcă inconştient şi haotic: „mamele”, „fiicele”, „bărbaţii”, „copiii”.

Într-un stil concis şi clar, cu un verb tăios şi crud, autoarea decupează uneori scene de un realism sadic, cum ar fi aceea a morţii tatălui: doctorul care întârzie, bolnavul care „şi-a borât ficaţii”, mama care pluteşte în cameră şi respiră greu şi imaginea finală a capului devenit un dovleac golit cu o lumânare în el: „În capul scobit, deşertat al tatălui meu, lumânarea s-a tot SMINTIT PÂN CE S-A SĂVÂRŞIT.”


Discursul subversiv şi rezistenţa prin scris

Mutismul şi nevolnicia băiatului din vecini, Wendel, care o atrag pe fetiţa-narator, au (după Dicţionarul de simboluri) semnificaţia unui refuz al revelaţiei. E o atitudine care se perpetuează mereu în ţinuturile joase unde totul se depreciază şi se degradează, refuzând înălţarea, salvarea:

„În seara aceea am avut impresia că dealul pe care se găseşte satul e aşezat mai jos decât valea şi că apa freatică urcă lin şi rece în străzi. În aer pluteşte miasma a mii de vietăţi micuţe moarte, care dintotdeauna au zăcut acolo unde nimeni nu le putea vedea.”

Somnul de după-amiază pe care fetiţa nu îl suportă miroase, ca şi fustele bunicii a mac şi a moarte. „Mac şi memorie” (viziunea lui Paul Celan) versus „mac şi moarte” (viziunea Hertei Müller). Iar animalele protectoare ale acestui ţinut sunt broaştele şi bufniţele. Imaginea finală a horcăitului celor care dorm, care se confundă cu orăcăitul unor broaşte închide apocalipsa copilăriei nefericite a copilului şi una din cele mai tulburi viziuni ale vieţii trăite sub imperiul frustrării, al obsesiilor şi al fricii devastatoare:

„Apoi a venit somnul. M-am prăvălit într-o călimară enormă. Aşa beznă trebuie că era şi în Pădurea Neagră. Afară orăcăiau broscoii germani. Din Rusia, mama adusese şi ea un broscoi. Şi-am auzit broscoiul ei german orăcăind până dincolo de somnul meu.”

Celelalte scurte povestiri completează imaginea grotescă şi, uneori, sarcastică, a lumii pe care autoarea din 1982, aflată în plină utopie totalitară, o construieşte ca discurs subversiv la sistemul comunist. Un sistem care nu ţinea seamă de realitate şi dispreţuia făţiş individul şi viaţa lui interioară. Un singur exemplu din povestirea Cărarea germană şi mustaţa germană e edificator pentru conturarea siluetei omului „nou”, depersonalizat şi dezorientat al acelor vremuri:

„Un cunoscut s-a întors de curând dintr-un sat din apropiere. Vrusese să-şi vadă acolo părinţii.

- În sat crepusculul durează toată ziua, mi-a spus el. Nu-i nici zi, nici noapte. Nu există nici revărsatul zorilor, nici înserare. Crepusculul e pe feţele oamenilor.

Nu recunoscuse pe nimeni, deşi trăise mulţia ani în acest sat. Toţi aveau aceleaşi feţe gri. Umbla pe lângă aceste feţe, bâjbâind. Le saluta şi nu primea răspuns.” etc.

Povestirea Cronică sătească e scrisă în stilul unei compuneri şcolăreşti care descrie aproape mecanic universul satului, instituţiile, obiceiurile, oamenii. Acumularea informaţiilor duce la o distanţare ironică faţă de realitate şi în cele din urmă la sarcasm. Pe lângă descrierea automată a satului din anii ’70 se menţionează insistent expresii şi cuvinte care au un sens diferit în comunitatea şvăbească faţă de limbajul oficial. Se creează sau se sugerează o breşă care demască de fapt disfuncţionalitatea sistemului şi ignorarea lui în acţiunile reale. Situaţia profesorului de gimnastică e absurdă: el e directorul şcolii, profesor de muzică şi de germană, iar mai nou, prin introducerea Völkerball-ului, el preia şi orele de istorie, pentru că „jocul se potriveşte şi la predarea istoriei”. Cât priveşte persistenţa dublului limbaj, el face parte din codul comunităţii: tânăra educatoare e „crudă”, Sfatul popular e „Casa comunală” şi aşa mai departe: primarul/ judele; alcoolici/ beţivani; cei care nu beau şi nu fumează/ oameni de ispravă; miroase a parfum/ pute a parfum; Cooperativa de consum/ prăvălie; poştaş/ factor poştal; miliţianul/ curcanul; afară/ în Vest etc. Descrierea CAP –ului capătă dimensiuni urmuziene şi e aproape un denunţ al corupţiei locale (preşedintele e fratele primarului) al lipsei de organizare din cooperativa agricolă unde lucrează numai oamenii bătrâni. Stilul procesului-verbal surprinde realitatea crudă într-o lumină ironică, fapt ce a atras atenţia cenzurii. Tema imixtiunii sistemului în intimitatea fiinţei sau în sânul comunităţii, prin presiunea sarcinilor de partid, prin responsabilizare şi supraveghere apare în episodul cu miliţianul şi poştăriţa care stau de vorbă ore întregi în spatele pupitrului înalt şi povestesc. Existenţa cenuşie se împleteşte cu angoasa, intoleranţa din jur cu opresiunea şi frica, dominaţia bărbaţilor cu rezistenţa la agresiune.

După cum se vede, cronica şvăbească a Hertei Müller nu e străină de strategiile subversiunii şi ale rezistenţei prin scris. Primul ei volum, Niederungen (Ţinuturile joase), apărut în limba germană, în 1982, la Editura Kriterion, constituie chiar un cap de pod, în contextul anilor ’80 şi al mişcării Grupului de Acţiune Banat, care i-a influenţat atât pe scriitorii optzecişti, cât şi pe prozatorii interesaţi de lumile alternative, care să se opună realismului socialist.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara