Numărul curent: 32

Numerele 36, 37, 38, 39 din 2013 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Comentarii Critice:
Cronica unei nevroze de Gabriel Dimisianu


Prozator afirmat odată cu Al. Ivasiuc, G. Bălăiţă, Augustin Buzura, Norman Manea, adică la începutul anilor '70, cotat din ce în ce mai bine, pe măsură ce-i apăreau cărţile, la bursa criticii literare, Virgil Duda este azi un autor pomenit tot mai rar. În 1988 a emigrat în Israel, lăsând în urmă, publicate, un volum de povestiri şi nouă romane. Iar după 1990, când a revenit în ţară în câteva rânduri, a mai tipărit patru cărţi. Cu toate acestea, cum am spus, despre Virgil Duda se vorbeşte rar. Nu am altă explicaţie decât plecarea scriitorului din ţară. Am mai observat acest lucru: cine pleacă riscă să fie ignorat, uitat, cel puţin pentru o vreme. Şi aceasta chiar dacă produce în continuare scrieri demne de interes, care altădată ar fi creat, poate, evenimente. Retragerea autorului din viaţa literară, voită sau nevoită, nu este prielnică operei. Să vedem şi cazul altui scriitor emigrat, Alexandru Sever, căruia i-au apărut, după plecare, un mare roman, Cartea morţilor, şi, mai de curând, un substanţial, în toate chipurile, volum de eseistică: Inventarul obsesiilor circulare. Romanul l-a interesat, ce e drept, pe Valeriu Cristea, care a apucat să-i consacre un comentariu întins, dar nu şi pe alţi critici, după câte ştiu. Eseurile în schimb, cu toată materia lor incitantă, şi pe alocuri provocantă, nu au avut până acum ecouri.
Trebuie totuşi să precizez că Virgil Duda şi Alexandru Sever fac parte din categoria discreţilor, specimene rare ale faunei scriitoriceşti, de la noi şi de oriunde. Se comportă în emigraţie cum s-au comportat şi în ţară. Oameni retraşi, nemanifestaţi public decât prin cărţile lor. Alţii, în aceeaşi situaţie cu ei, au acţionat altfel. Ajunşi în străinătate au făcut mult caz de motivele care i-au obligat să plece, au vorbit de persecuţii şi de lezări morale, de neputinţa de a le mai suporta. Au dat interviuri, au scris articole în care s-au prezentat ca victime ale situaţiei din ţară, cum au şi fost, odată însă cu atâţia alţii. Unii şi-au construit, cu aplomb, o imagine de foşti opozanţi politici, în temeiul căreia s-au agitat mult, reclamând recunoaşterea meritelor şi răsplătirea lor. Au şi fost răsplătiţi, ca urmare a neobositelor demersuri, cu burse, cu premii, cu traduceri în limbi de circulaţie. Astfel încurajaţi, unii au prins să spere - şi mai speră - să dobândească Nobelul. De ce nu?
Spre deosebire de aceştia, Virgil Duda şi-a fructificat numai literar condiţia de emigrat, transpunându-şi experienţele în cărţi şi numai în ele. Una dintre acestea este Viaţă cu efect întârziat (Hasefer, 1999), un roman pe marginea căruia voi face, cu întârziere, câteva însemnări.
Cine îl cunoaşte cât de cât pe autor îşi dă seama că romanul pe care îl comentez este ridicat pe fundamente biografice. Numeroase semne indică acest fapt. Ca şi autorul eroul este de formaţie jurist şi la începutul carierei a practicat dreptul în Maramureş şi Prahova, este şi scriitor, autor al romanului Anchetatorul apatic, a emigrat în Israel cu un an înaintea căderii lui Ceauşescu, are un frate critic literar, şi el plecat, stabilit la Paris unde după 1990 îl vizitează. Aceste potriviri şi încă altele îndreptăţesc constatarea că Virgil Duda s-a proiectat în carte cu multe date ale existenţei personale. O carte care, cu toate acestea, nu este una de memorii ci un roman, adică o alcătuire narativă care prelucrează biograficul şi până la urmă îl trădează, astfel zicând. Cu toate arătatele potriviri, altceva oferă cartea decât numai o rememorare a vieţii autorului, aceasta rămânând, cum spuneam, o materie prelucrată şi un fundament, baza de susţinere a unei procedări narative care în nici un caz nu renunţă la invenţie. Intervin acele interpolări de evenimente pur fabulate, în nici o legătură cu biograficul, şocante câteodată până la incredibil. Astfel este în roman acea deconspirare a faptului că în tinereţe eroul săvârşise un omor, un omor involuntar şi comis în legitimă apărare dar un omor, o abominabilă faptă oricum am lua-o. Este adevărat că victima, un ins orbit de gelozie, îi primejduise eroului viaţa, înfigându-i în spate un cuţit, iar năpraznica lovitură cauzatoare de moarte pe care eroul i-o administrase fusese o reacţie de apărare. Astfel socotiseră şi anchetatorii care nu i-au mai deschis proces. Tenebroasa şi oribila întâmplare desigur că nu este biografică ci imaginată, trecută în contul personajului ca una din premisele îndepărtate ale angoasărilor de care va fi bântuit mai târziu. Acţionase difuz asupra psihicului său oricum fragilizat, vulnerabil.
Înainte de a fi altceva, romanul lui Virgil Duda este cronica unei nevroze, a unei destructurări psihice urmărite minuţios şi nemilos, în toată desfăşurarea ei mereu agravată, chiar de acela care îi suportă efectele, eroul-povestitor. Autoscrutarea acestuia constituie elementul de cel mai mare interes al romanului şi prin el Virgil Duda li se poate alătura, fără complexe, acelor prozatori ai noştri care au descins îndrăzneţ în spaţiile maladivităţii şi au fost preocupaţi de condiţia individului bolnav. Mă gândesc la M. Blecher, Anton Holban, Gib Mihăiescu şi, bineînţeles, la Hortensia Papadat Bengescu.
Literatura preocupată de patologic urmăreşte îndeobşte felul în care îmbolnăvirea trupului condiţionează comportamentele psihice, le modifică şi prea adesea le degradează. Răul fizic reverberează nefast, de cele mai multe ori, în plan sufletesc şi moral. Este drumul obişnuit de la cauză la efect. Neobişnuită este răsturnarea succesiunii, ca în cazul eroului cărţii lui Virgil Duda, a cărui îmbolnăvire fizică este precedată şi cauzată de îmbolnăvirea sufletească.
În cariera de nevrotic a amintitului erou există o zi de şoc, aceea în care izbucneşte în el, pe neaşteptate şi răvăşitor, răul fizic. Epic vorbind, romanul de aici porneşte, de la acest prag fixat în timp cu exactitate, parcă pentru a i se sublinia semnificaţia de zi nefast-memorabilă, deşi nu păruse din capul locului să fie astfel. "14 iunie 1991 părea să fie o zi ca oricare alta, în şiragul acela de inele ce ajung să se confunde rapid unele cu altele, alcătuind cadrul existenţei ce ţi-a fost hărăzită (...) Am intrat în baie şi, dezbrăcat până la brâu, m-am aplecat deasupra chiuvetei şi m-am apucat, înainte de orice, să-mi împrospătez obrajii cu apă rece. Deodată viscerele s-au revoltat, o irepresibilă senzaţie de vomă s-a impus, ca şi cum un şarpe otrăvitor mi-ar fi pătruns în intestine iar până să mă dezmeticesc, să accept că eu, fără niciun preaviz, am devenit victima acestei agresivităţi interioare, un alt spasm, cerebral de astă dată, de o violenţă insuportabilă, s-a declanşat. Am ţipat de durere, dar mai ales de spaimă şi m-am sprijinit cu spinarea de perete, pentru că simţeam că leşin".
Ce urmează este un lung proces dezaxator, antrenând alterarea tuturor funcţiunilor fiinţei biologice, căderea "din rău în mai rău", până la "epuizarea fără leac a forţelor vitale". Angoasările, senzaţia de ameninţare, de primejdie iminentă venind de peste tot sunt stări dublate de răul fizic, de suferinţe trupeşti care îi aruncă pe medicii consultaţi din nedumerire în nedumerire, cu atât mai mult cu cât analizele medicale nu indică nimic lămuritor, ba vorbesc mai degrabă de o sănătate normală. Şi totuşi: dureri în vintre, în membre, "insomnii totale" şi nepoftă de mâncare, usturimea ochilor, nesiguranţa mersului şi o infinită şi atotcuprinzătoare slăbiciune, sfârşeală. Sunt clipe când bietul om nici degetele nu şi le mai poate mişca şi chiar să vorbească i se pare greu, nespus de obositor. Adesea renunţă. "Cancerul nervilor", iată diagnosticul sumbru pe care eroul singur şi-l pune, la capătul unei îndelungate autoexplorări pânditoare. Iar ca salvare, alta decât sinuciderea nu găseşte. Pentru a o pune în act îi trebuiesc însă forţe, măcar atâtea câte să-i poată înlesni urcarea pe acoperişul înaltei clădiri de unde-şi propusese să se azvârle în gol. După două ratări ale încercării de suicid renunţă "încovoiat de ruşine".
Dinăuntru îi vine răul sau din afară? - iată o problemă care îl frământă pe eroul traumatizat sufleteşte al lui Virgil Duda, "veşnicul invalid psihic", în cuprinsul lungii sale mărturisiri autoscopice. Şi dinăuntru şi din afară îi vine răul, aceasta este încheierea la care ajunge, reflectând la firea sa şi la moştenirea genetică, la elementele de mediu ca şi, revăzându-şi trecutul, la experienţele mai vechi sau mai recente prin care trecuse, personale sau sociale şi chiar istorice. Toate concuraseră la a-l face să fie cum este, adică un ins confiscat de nevroză până la anularea fizică. Se gândeşte că mereu fusese prăpăstios, catastrofic, înclinat să se aştepte totdeauna la ce poate fi mai rău ("îngrijorarea, o boală specific iudaică" îi spusese un prieten), paseist ("tot ce era bun aparţinea unui anume trecut"), temător de îmbolnăviri şi năzuros ("aveam o structură de mofturos şi de răzvrătit domestic"), acestea fiind componente ale alcătuirii sale interioare ce puteau sta, neîndoielnic, la rădăcinile nevrozei care-l acaparase şi-l distrugea pas cu pas. La fel sunt de luat în seamă şi datele lumii din afară, evenimente şi împrejurări care şi ele îi hrăniseră nevroza. Am amintit episodul teribil al omorului din tinereţe. S-ar fi zis că-l uitase dar mereu îl apăsa iar la sfârşitul romanului chipul victimei-agresor îi apare într-o nălucire onirică. Tot producătoare de traume sunt însă pentru erou şi aspectele vieţii banale, răul banalizat întins în toată societatea din timpul ceauşismului. Acesta îl împinsese, într-un târziu, să emigreze, actul în urma căruia devenise un om pentru care "acasă" va fi un loc situat în altă ţară decât aceea în care se născuse şi trăise, cu bune şi rele, până în pragul senectuţii. Schimbând ce este de schimbat, am putea numi dezrădăcinare ceea ce trăieşte eroul lui Virgil Duda, o dramă a începutului de veac literar reciclată la sfârşitul acestuia.
Speranţa vindecării i-o reaprinde în suflet eroului fidela şi răbdătoarea Cora, propunându-i drept "cale de tratament" să asculte muzică, ceea ce bolnavul şi face, trecând la audiţii muzicale care, într-adevăr, par să-i mijlocească, de la un moment dat, "revenirea pe lume". Ar fi vorba, aşadar, de o rezolvare estetică (prin estetic) a complicatului caz de nevroză, dar va fi ea şi una de durată? Nu se va dovedi numai un paleativ, ca atâtea alte remedii încercate, promiţându-i salvarea spre a-l arunca apoi în şi mai rele stări? Greu de spus pentru că romanul lui Virgil Duda nu este dintre acelea care "închid" cazurile de care se ocupă. Expune o dramă şi complexul de factori care au generat-o dar o face în alţi termeni decât aceia ai poliţismului psihologic, cercetător de "urme", de "pârtii" şi aducător neapărat de "răspunsuri" în ultimul capitol al cărţii.


După 57 de ani apare la Editura Albatros, într-o nouă ediţie, romanul monumental Revoluţia al lui Dinu Nicodin, consacrat revoluţiei franceze de la 1789. Ediţia este îngrijită şi prefaţată de criticul Ion Simuţ.