Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Cronică de familie de Angelo Mitchievici

Michael Haneke, laureat a două premii Palme d’Or, pentru Banda albă (2009) și Amour (2012), este unul dintre regizorii cu o capacitate impresionantă de a se reinventa de la un film la altul. Există însă printre ingredientele cinematografiei sale unul care aproape nu lipsește, cruzimea, dar o cruzime filtrată prin tot felul de texturi emoționale. Deliberată de la un capăt la altul în Funny Games (1997), ea există și acolo unde intensitatea afectelor este imensă, precum în Amour, într-o ipostază neașteptată și nu lipsește nici ultimului său film intitulat ironic Happy End. Haneke atacă cu acest film o temă complicată prin considerabila notorietate și tradiție polemică, și anume burghezia. Cal de bătaie în cultura franceză, burghezia a fost ținta predilectă a tot ceea ce se revendica prin contrast de la ea, aristocrația, arta, boema, eroismul, spiritul revoluționar etc. În anii 1980, doi regizori reușeau să confere banalului burghez, mediocrităț ii sale statuare, o dimensiune abisală, aproape metafizică: cu note de absurd – Marco Ferreri, cu La grande bouffe (1973) și cu note suprarealiste – Luis Buñel, cu Farmecul discret al burgheziei (1972). Și unul și altul revendicau nu atât un farmec al burgheziei, ci necesitatea de a reinjecta cu sens, cu conținut, o temă uzată, devorată până la os de clișee. Haneke se înscrie în această linie apropiind camera de un obiect până când el tinde să-și releve un reflex necunoscut, o dimensiune aparte care se adâncește treptat. Familia Laurent, o respectabilă familie burgheză, pentru că respectabilitatea reprezintă idealul burghez, deține o avere considerabilă bazată pe o afacere legată de construcții. De altfel, într-un clasic spirit b u r g h e z , r e g i z o r u l c o n v o a c ă î n t r e g a familie la masa cutum i a r ă , beneficiind de fastul unor interioare cu reflexe a r i s t o - cratice. Capul familiei, Georges Laurent (Jean-Louis Trintignant), stă în capul mesei, o domină ca un adevărat pater familias, iar cuvântul său nu admite contraziceri, chiar dacă vârsta l-a determinat să lase afacerea fiicei sale, Anne Laurent (Isabelle Hupert), care o conduce cu mână de fier. Cum afacerea de familie trebuie să rămână în familie, sub conducerea ei lucrează destul de neglijent fiul ei, tânărul Pierre Laurent (Franz Rogowsky), șef de șantier, sub supravegherea căruia are loc compromiterea unei lucrări. Thomas Laurent (Mathieu Kassovitz), medic, căsătorit cu Anaïs Laurent (Laura Verlinden) cu care are un copil, e divorțat de prima soție. Echilibrul familiei e tulburat de apariția fiicei din prima căsătorie a lui Thomas, Eve Laurent (Fantine Harduin), în urma unei intoxicații grave a mamei sale, intoxicație care-i va provoca moartea, fiind astfel introdusă în intimitatea familiei Laurent. Jocul tipic burghez, cel între esență și aparență, constituie și o bună resursă a comicului, dar Haneke nu exploatează astfel această resursă. Alege o direcție care e doar aparent facilă și care alimentează din plin Comedia umană a lui Balzac, sensul comediei fiind distanțat de comicul bulevardier și efectele lui. Regizorul devoalează ipocrizia, acest registru aproape inconturnabil al universului burghez, fapt predictibil, însă maniera în care o face se colorează de spiritul său regizoral. Nu surprinde că Georges este cinic și malițios, că Mathieu își înșală soția, că Pierre e incapabil de constrângerile unei vieți responsabile și se comportă ca un fiu răsfățat, jucându-se de-a stăpânul umilindu-și servitorii. Acest urât iese la suprafață catalizat de apariția în familie a lui Eve. Haneke merge mai departe, sugerând existența monstruozității, a uneia diafane ce-i drept, în personajele aparent cele mai vulnerabile, din pricina vârstei, Georges și Eve. Felul în care Haneke pătrunde în universul burghez îi conferă acestuia o dimensiune spectrală. Genericul se relevă cu mici caractere albe pe un fond negru, un ecran e desenat în fața noastră, iar decupajul e realizat de un smartphone. Pe fundal o scenă de un banal covârșitor, o femeie execută gesturile zilnice ale unei igiene corporale, numai că informațiile cu privire la acțiuni și zgomotul generat de acestea ne parvin în josul ecranului ca și cum filmul proiectat al cotidianului ar fi destinat surzilor. Scena burgheză, familială și familiară, este deopotrivă scena unei crime. Autoarea, o adolescentă de 13 ani, victima, propria ei mamă, mijloacele, pastilele antidepresive. Sigur, semnificația primei scene este recuperată ulterior în film și într-un mod oblic. Bunicul își detestă nepoata, o face să se simtă prost, dar este totodată și singurul care îi ghicește intențiile, felul de a gândi, singurul care răzbate prin apatia ei congenitală către ceva sumbru din ea, către o alienare maladivă, către un refuz al vieții pe care bătrânul în tentațiile sale suicidare îl simte din plin. Scena discuției dintre Eve și Georges e una remarcabilă. Cele două ființe se întâlnesc în ceea ce au mai intim, vălul ipocriziei cade și monstrul se poate simți la el acasă cu adevărul propriei sale alcătuiri împotriva firii. Georges îi mărturiseș te lui Eve că și-a ucis soția, nemaisuportându- i condiția de bolnavă fără șanse de vindecare, sufocând-o cu o pernă, iar Eve mărturisește că șia otrăvit un coleg, un mod oblic de a confesa uciderea mamei sale. Cei doi se simt, se înțeleg, bătrânul îi încredințează acestei nepoate în mod simbolic moștenirea familiei, o mizantropie profundă, un sentiment al impunității celui care e mai presus de orice etică, un egoism feroce și lipsa oricăror afecte. Montajul relevă disjuncția dintre toate aceste existențe, scenele de familie tipice, masa luată împreună, spre exemplu sau conversația mamă-fiu, subliniază artificialitatea și fragilitatea solidarităților familiale. În fapt, fiecare este desfăcut de celălalt, distanțat, îmbibat de propria angoasă, cu propria agendă. Relația extraconjugală a lui Thomas se consumă via facebook în mesaje private de o senzualitate dezlănțuită. Eve îl citește corect pe Thomas, aparent cel mai empatic personaj al filmului, acesta nu și-a iubit fosta soție, nu o iubește nici pe actuala soție față de care se poartă neutru, incolor, se poartă corect, excesiv de politicos față de Eve, dar fără să o iubească și probabil că nu nutrește sentimente pronunțate nici față de copilul său nou-născut. Totul este perfect compartimentat în familie, spațiile interstițiale sunt umplute de un ceremonial vetust, simplă coregrafie convențională, aproape tracasantă. Pierre încearcă să rupă acest convenționalism printr-o violență care atrage atenția asupra ipocriziei sociale, dar nu din perspectiva unei intenții nobile de a elibera în subiect un sentiment al culpabilităț ii, al compasiunii, ci din dorința de a umili și de se da în spectacol, de a juca scena la fel de veche a lui épater le bourgeois. Aceste existențe plutesc separat, complet dizlocate din întregul familiei, de aici și numeroasele scene izolate, devin relevante pentru aceste forțe centrifuge care subminează tabloul de gen. Finalul este relevant în acest sens, micul scandal aplanat la limită, continuat printr-o tentativă de sinucidere a bătrânului mizantrop, toate asezonate cu o doză de sarcasm prinsă de micul ecran al smartphon - ului cu care Eve înregistrează totul prise sur le vif.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara