Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Criticul şi editorul, prieteni ai scriitorului de Radu Aldulescu

Am recitit în vremea din urmă, după treizeci de ani sau mai mulţi, cîteva romane precum Groapa, Principele, Galeria cu viţă sălbatică, Vînătoarea regală, Moromeţii, Îngerul a strigat... Peste fericirea produsă de lectură, în tandem cu identificarea canonului valoric al marii literaturi şi al romanului modern, i-am fericit pe criticii care au avut şansa să se formeze citind şi scriind în premieră despre cărţile unor Eugen Barbu, Marin Preda, Constantin Ţoiu, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Leonid Dimov şi alţii asemenea lor.

Primul scriitor viu pe care s-a întîmplat să-l cunosc, mi se pare că-n jurul vîrstei de treizeci şi trei de ani, a fost un astfel de critic. Nu-i voi pomeni numele, în primul rînd pentru că la vremea respectivă îl admiram necondiţionat în virtutea comentariilor şi recenziilor lui din revistele literare ale vremii, pe care le vedeam ca o prelungire firească a lecturilor mele. Exerciţiul sau funcţia critică veneau în continuarea exerciţiului sau funcţiei poetice sau romaneşti, cam tot aşa cum alergarea, ca expresie supremă a exerciţiului atletic, vine în continuarea mersului ca o prelungire a lui. Dacă nu cumva ordinea-i inversă, mersul decurgînd din alergare. S-ar părea că primii paşi ai copilului sînt de alergare, imprimaţi de căutarea echilibrului biped. Oricum mersul şi alergarea se condiţionează reciproc, ca funcţii ale aceluiaşi organism, o relaţie asemănătoare existînd sau trebuind să existe între literatură şi critică.
După ruptura socio-politicoculturală din decembrie ‘89, majoritatea fericiţilor critici din categoria invocată mai sus şi-au suspendat activitatea pe termen nelimitat. Fenomenul se pretează desigur la tot felul de explicaţii, dar prefer să rezum metaforizînd, spunînd că le-au scăpat printre degete acele obiecte ale muncii în care-şi investiseră ani buni dintr-o viaţă de om. Fapt e că vagile tentative de resuscitare a instituţiei agonizînde a criticii din următorii zece ani s-au derulat pe fondul unei abundenţe şi diversităţi editoriale fără precedent. Pe lîngă partea bună, luminoasă a abundenţei de literatură în regim de libertate, inevitabil a avut loc emisia unui viguros haos al valorilor care continuă să prolifereze pînă-n zilele noastre.
Apăruse pe atunci, în primii ani după revoluţie, un tînăr critic, D. S. Boerescu, al generaţiei literare numită nouăzecistă, cuprinzînd scriitori care au debutat în anii aceia şi printre care mă prenumăr. Mi se pare sugestiv şi simptomatic felul cum acel tînăr critic a dispărut după cîţiva ani definitiv din decorul literar, optînd la un moment dat pentru o funcţie într-un trust de presă ce presupunea şi şefia unei reviste de orientare pornografică. Un domeniu vădindu-se de viitor în tumultul acelor vremuri în schimbare, iar alegerea lui a fost mai tranşantă decît a altor colegi de breaslă critică din generaţii mai vechi, care într-un fel sau altul au procedat totuşi asemănător. Probabil că cel mai greu şi mai rău a fost pentru cei care din pricina vîrstei sau din alte motive nu s-au putut rupe cu totul de domeniu. Aceştia au trebuit să-şi caute şi să-şi inventeze noi obiecte ale muncii critice, conformîndu-se haosului valoric în plină expansiune. Şi acum alergarea decurgea din mers, dar mersul devenise şchiopătat şi părea să nu mai aibă mult pînă să ajungă un mers în patru labe sau tîrîş. Rămînînd credincios îndeletnicirii sale dintîi, criticul pe care-l cunoscusem şi-l admirasem în tinereţe începuse să prospere, devenind, totodată, de nerecunoscut, transformîndu-se într-un avocat al mediocrilor şi impostorilor de toată mîna. Pînă într-atît de total năucitoare mi se părea acea transformare, încît mă întrebam dacă nu cumva aşa fusese de fapt dintotdeauna, iar eu, în naivitatea mea de proaspăt pătruns într-un domeniu asupra căruia îmi făceam nişte iluzii, nu fusesem în stare să-l văd.
Mi se pare că prin 2002 sau 2003 a început să apară o nouă generaţie de critici, formîndu-se din mers pe lîngă revistele literare. Şi pe ei i-am fericit la momentul respectiv şi încă o bună bucată de vreme după aceea, admirîndu-le strădania de a pune ordine în haosul valoric. De bună voie însă, ori de nevoie au început şi ei să-şi inventeze nişte obiecte ale muncii critice făcînd parte dintr-un sistem tot mai închis, în care este falsificat şi pervertit în fel şi chip canonul valoric al marii literaturi pomenit la început. Pînă la schimbarea canonului presimţită-preconizată- invocată de domnul Nicolae Manolescu la un recent colocviu al criticilor tineri, eu unul, să mă ierte Dumnezeu, nu văd altceva decît o continuă pervertire-masacrare a canonului existent, la care participă deopotrivă critica şi scriitorimea autohtonă. Treptat unii, majoritatea din capul locului, criticii tineri s-au integrat totuşi sistemului cu mai mult aplomb decît scriitorii. Un sistem care subzistă mai ales prin protejarea, cultivarea, elogierea chiar a orgoliilor unor mediocrităţi. Aceste mediocrităţi fac la o adică legea în sistem. În cel politic şi-n cel cultural deopotrivă, în mod paradoxal mai tranşant decît în vremea cruntei dictaturi, cînd în pofida cenzurii ideologice criticii aveau la-ndemînă nişte obiecte ale muncii adecvate.
Concomitent cu apariţia noii generaţii de critic, în avans chiar, au apărut şi editorii care au întrevăzut potenţialul scriitorilor români contemporani şi s-au priceput să-l exploateze. Este vorba, în primul rînd, de un potenţial financiar, obţinut nu doar pe spinarea autorilor care publică din banii proprii, ci şi pe a autorilor de pe urma cărora se pot obţine subvenţii de la stat sau de la sponsori particulari. Pe lîngă bani nu-s de neglijat nici beneficiile de imagine şi funcţiile decurgînd din intrarea în cultură prin editarea de literatură română originală. Este binecunoscut cazul acelui editor de la începutul anilor nouăzeci, care a intrat în cultură înfiinţînd o colecţie de debuturi în proză şi eseu, ajungînd astfel în intimităţile puterii politice şi picînd pe postul de director al Televiziunii. Cum, necum, scriitorii editaţi de el atunci au pus umărul la ascensiunea şi parvenirea... N-aş vrea să văd nimic oneros în acest gen de simbioză, dar cred că-i foarte important de amintit: cuvîntul de ordine al editorului vizavi de scriitorul român este că acesta nu se vinde, iar tot ceea ce face el în contul respectivului, face din pură iubire dezinteresată pentru literatură. Mi s-a sugerat în fel şi chip ideea, de către editorii cu care am avut de-a face.
Stau şi mă întreb ca prostul: de ce atunci autorul, scriitorul român continuă să scrie şi să publice? S-ar părea că asta-i altă poveste. Şi totuşi cele două poveşti care aparent se bat cap în cap, decurg una din alta, ca funcţii ale aceluiaşi organism, precum mersul şi alergarea. Citînd un om la fel de implicat ca şi mine în aceste poveşti cu izuri duhnitoare-aromatice, pe Adrian Alui Gheorghe, am putea răspunde: „Scriitorul român scrie şi publică pentru posteritate”. N-ar fi însă întru totul adevărat, fiindcă scriitorul român mai scrie şi pentru prietenii lui de suflet, criticul şi editorul.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara