Numărul curent: 50

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Polemici:
Criticilor mei de Marta Petreu

Respectând calendarul sebastianesc al anului 1934 – scriitorul a redactat Cum am devenit huligan în noiembrie-decembrie 1934 –, am aşteptat şi eu să se facă toamnă târzie, ba chiar iarnă, pentru a citi cronicile la cartea mea Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (Iaşi, Ed. Polirom, 2009) şi pentru a răspunde.

Să mergem la Patriarhie!

Cartea a beneficiat de multe comentarii, de la cele normale (numeroşi comentatori, fără să se abţină de la observaţii critice ori de la formularea unor interesante sugestii pentru interpretarea unor secvenţe, au prezentat-o în întregul ei) la cele total contestatoare (mergînd pînă la acuzaţia de „fraudă istorico-literară” şi „malpraxis critic”). Îmi pare rău că, în loc să discut sugestiile pertinente şi utile, de care cartea mea ar putea beneficia la o probabilă a doua ediţie, trebuie acum să mă ocup numai de comentatorii şi de comentariile care mi-au contestat însăşi îndreptăţirea de-a o scrie.
Cîţiva comentatori mi-au negat chiar dreptul de a pune în discuţie articolele politice ale lui Sebastian.
Astfel, dna Ioana Pârvulescu declară despre volumul meu: „mi-e greu să cred că l-ai publicat”; pentru d-sa, a pune în discuţie aspectele neconvenabile din operele unor scriitori care au murit – argumentul este construit cu trimitere la Z. Ornea, dar pentru autoare are valoare de principiu general, fiind cu atît mai valabil pentru Sebastian – este un fapt în sine reprobabil: „acuzi o sumă de oameni dintre care unii, ca Z. Ornea, nu se mai pot apăra”; apoi, în variante diferite, sugerează că Sebastian, mort fiind, nu se mai poate apăra, iar cînd s-ar putea, nu-l las eu: „nu-i dai niciodată cuvîntul şlui Sebastianţ să se apere”.
După dl Daniel Cristea-Enache, Sebastian nu mai poate fi obiectul unor studii care îi răscolesc trecutul, deoarece, în calitate de autor al Jurnalului, a devenit model moral: „Efectul Sebastian, despre care s-a vorbit, depăşeşte spectrul ideologic şi condiţionările de culoar(e) ale acestuia. Ca şi la Steinhardt, ca şi la Sîrbu, este un efect scriitoricesc şi uman extrem de puternic şi de profund, atingînd sensibilităţi ale unui tînăr de azi ştînăr pe care dl C. Stănescu l-a identificat, într-o revistă a presei, ca fiind însuşi dl Cristea-Enacheţ şi ale unui om dintotdeauna”. Rezultă că, pentru a nu tulbura aceste „sensibilităţi”, cercetarea carierei lui Sebastian la Cuvîntul trebuie să îngheţe.
E o opinie pe care o susţine, cu nuanţe suplimentare – celebritatea „pe două continente” a Jurnalului sebastianesc –, şi dl Vasile Popovici. Pentru el, cartea mea este „o răfuială inoportună cu trecutul”: „În felul acesta, Marta Petreu dă cu tifla tuturor celor care, pe două continente, făcuseră din Mihail Sebastian mielul sacrificat din anii antisemitismului românesc şi împărţiseră lumea în Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran (răii), pe de o parte, şi, pe de alta, Mihail Sebastian şi – se înţelege – toţi cei care făcuseră din el, după publicarea Jurnalului, un argument şi un stindard (bunii)”.
Însumînd, rezultă că istoriografia literară, istoriografia ideilor sau pur şi simplu istoriografia (a lumii? numai a României?) trebuie să respecte următoarele principii: „Despre trecut şi despre morţi, numai de bine!”, pentru că nu se mai pot apăra; „Despre modelele morale”, chiar dacă statuate pe baza unor informaţii incomplete, „nici o întrebare!”.

*
Cartea mea este contestată încă de la titlu. Dl Iovănel acuză: „Tendinţa începe de la titlu (instalarea într-un vocabular teologico-metafizic – vezi «diavol»...)”. Dl Cristea-Enache afirmă ritos că: „titlul cărţii e inadecvat”, îndoindu-se – deşi cartea are aproape 900 de note şi 21 de pagini de bibliografie – că ar avea vreo acoperire documentară: „Prindem metafora, dar e greu de crezut că ea a apărut în urma unei cercetări de arhivă, şi că nu e o găselniţă publicitară”. Drept care conchide: „Suntem deci invitaţi să pătrundem în sfera de aplicaţie a studiului ştiinţific pe o cale mai potrivită basmelor şi prozelor fantastice, care lucrează cu Ucigă-l toaca introducîn­du-l lejer şi scoţîndu-l la fel de neproble­matic din scenă”.
Un alt comentator se laudă: „Am căutat în biblioteci cartea în care Marta Petreu a descris procesul (penal? biblic?) potrivit căruia Nae Ionescu a fost dovedit drept diavol printr-o sentinţă definitivă şi irevocabilă. N-am găsit-o”.
Dna Pârvulescu, la rîndul său, face din problema diavolului un laitmotiv al serialului ei: „Recunosc că formularea m-a lăsat perplexă şi n-o mai puteam crede posibilă în ziua de azi: «au depus mărturie că era diavolul» ţine de un Ev Mediu în care se făceau procese de vrăjitorie”; „Titlul tău, Diavolul şi..., este cel care a generat titlul meu. {i, pînă la urmă, Marta, despre care diavol vorbim? Despre cel al Inchiziţiei?”
Trebuie să recunosc: aceste comentarii, în care sînt tratată ca şi cum n-aş mai fi scris niciodată despre cultura românească, despre Nae Ionescu şi generaţia ’27, ci aş fi la primele încercări literare, m-au mirat. Nici nu ştiu care dintre comentatorii mei m-a mirat mai tare. Dl Iovănel, care are puterea de a scula morţii din moarte pentru a-i face directori de editură? Dl Cristea-Enache, care, pe baza Jurnalului, şi-a făcut un model moral din Sebastian, dar n-a băgat de seamă că modelul său l-a descris, nu o singură dată, pe Nae Ionescu prin atribute diabolice, ba chiar l-a numit „diavol”? Sau dna Pârvulescu, care declară „Trăiesc de multă vreme în interbelic”, dar nu ştie că exact interbelicii (şi cei din generaţia următoare) l-au numit pe Nae Ionescu diavol sau l-au descris prin epitete din sfera demonicului/satanicului/lucifericului? Cum se face că aceşti critici, care mă acuză la tot cuvîntul de fraudă literară, comit frauda de a se preface că nu văd, pentru Nae-ca-diavol, nici indicaţia bibliografică pe care o dau pe coperta cărţii, nici indicaţiile bibliografice pe care le dau în text, în note şi în bibliografia finală?
Am pomenit-o în textul meu pe Maruca Cantacuzino-Enescu, ale cărei pagini despre Nae-ca-diavol au apărut cu mulţi ani în urmă în Apostrof, şi care acum, de cînd i-au apărut memoriile în volum, poate fi citită în orice bibliotecă. Dnii Iovănel şi Cristea-Enache n-au vrut să vadă această indicaţie bibliografică. Dna Pârvulescu a văzut-o, dar numai ca să se scandalizeze: „Cum să înţeleg «inclusiv una dintre iubitele lui»? Aş spune că mărturiile iubitelor sunt dintre cele mai subiective, nu dintre cele mai obiective, tu ce crezi?”, mă ia la rost, ca tovarăşa educatoare pe vremuri la grădiniţă, dna Pârvulescu. Recunosc că eu, socotind că iubirea este fapta umană cea mai înaltă şi mai gravă, cred în mărturiile celor care iubesc; mai mult: pentru mine, iubirea explică aproape totul şi scuză aproape orice. Aici se află, probabil, diferenţa esenţială între mine şi unii comentatori ai cărţii mele: eu cred că iubirea dintre Nae Ionescu şi Sebastian este scuza cea mai bună a lui Sebastian. Foarte probabil, chiar absolvirea lui.
Deci, unii comentatori nu iau act nici de opinia lui Sebastian însuşi, nici de părerea Marucăi Cantacuzino despre Nae-ca-diavol. Dar celelalte trimiteri ale mele, la Vulcănescu şi la Miron Cristea, patriarhul României? De ce nu sînt luate în seamă? Te pomeneşti că dl Cristea-Enache, care ştie totul despre Cel de Sus, ba chiar îi translează lui Dumnezeu propriile sale păreri („aşa cum nu ne plac nici nouă, nu-i vor plăcea prea mult nici lui Dumnezeu”; vorbea despre poemele mele), nu vrea să-l creadă nici pe inferiorul său ierarhic, patriarhul Miron Cristea.
Ceva mai tare mă mir de dl Iovănel, care mă acuză pe mine de „vocabular teologico-metafizic”, deşi dumnealui, în „Cronologia” pe care a alcătuit-o pentru romanul Cronică de familie de Petru Dumitriu (recent reeditat de Jurnalul naţional), l-a înviat pe A. Toma – mort în1954 – şi i-a încredinţat, începînd cu decembrie 1958, funcţia de director la E.S.P.L.A.(v. volumul întîi al Cronicii de familie, p. 9): „1958. ş...ţ În decembrie, Petru Dumitriu este înlocuit la conducerea ESPLA de A. Toma”. Dacă dl Iovănel ar fi citit Cronică de familie, ar fi avut ocazia să-l întîlnească pe Nae Ionescu în postură de diavol: mediată de sinteza prozastică a lui Petru Dumitriu, întîlnirea dlui Iovănel cu Nae Ionescu ar fi făcut măcar cît învierea lui A. Toma.
Să vedem şi nemulţumirile dnei Pârvulescu legate de problema diavolului:
Am scris, la pagina 184 a cărţii mele: „pentru Sebastian, un plagiat făcut de Nae însemna totuşi destul de puţin, el avînd convingerea că «e ceva demonic în Nae – şi nu pot crede că omul ăsta poate fi anulat printr-o critică universitară»; nota 18: Sebastian, Jurnal, 14 mart. 1936, p. 46”. Am scris, la pagina 186: „Degeaba i-l descriau alţii – «Vianu, ş...ţ, Ralea, Papillian, Pippide, Eugen Ionescu» (nota 27: Sebastian, Jurnal, 31 mai 1941, p. 339) – în termeni negativi: „un stîlp de cafenea, un bărbier, un farsor, un «şef» (nota 28: Ibidem)”: la o asemenea provocare ucenicul răspunde ambiguu, dar sincer, numindu-l pe Nae «diavolul»”. „Chiar dacă Sebastian s-a amuzat, în mediile intelectuale ostile lui Nae Ionescu, să declare că «pentru mine Nae Ionescu era diavolul» (nota 30: Sebastian, Jurnal, 31 mai 1941,
p. 339)...”.
Dna Pârvulescu trece cu vederea primul fragment, cel de la pagina 184; trece cu vederea cele două fragmente de la pagina 186, cu cele trei note ale lor cu tot; dar, ca să aibă sămînţă de polemică, comentează... coperta a IV-a a cărţii mele, uneori rezumatul: „Pe coperta a IV-a a cărţii ş...ţ. În primul rînd îl faci pe Sebastian ucenic al diavolului – demonizăm, demonizăm! În al doilea rînd, spui că Sebastian «a sfîrşit prin a declara» că Nae Ionescu «era diavolul». Iată deja un joc al manierismului logic, te las pe tine, care eşti specialistă, să-i spui pe nume. Să mergem la sursă, deşi e ocultată. Sebastian notează în jurnalul lui, la data de 31 mai 1941: «Joi seara reuniune la Vianu, cu Ralea, Papillian, Pippide, Eugen Ionescu. Lungă discuţie despre Nae Ionescu, care pentru Ralea şi Vianu nu era decît un stîlp de cafenea, un bărbier, un farsor, un ’şef’. M-am amuzat să le spun că pentru mine Nae Ionescu era diavolul». Las pe fiecare să judece diferenţa dintre «a sfîrşit prin a declara» şi «m-am amuzat să le spun». Plus contextul afirmaţiei, opoziţia între bărbier şi diavol. (Nu vreau să intru în toată literatura cu diavoli pe care o are în spate această declaraţie, dintre care măcar Goethe n-ar trebui ignorat. Dar să trecem).”
Bineînţeles, eu am scris prezentarea de pe coperta cărţii. Dar copertă cu note de subsol n-am mai văzut. „...sursa... e ocultată”, clamează dna Pîrvulescu şi, încîntată că a descoperit ceva de care să se lege, n-a mai avut vreme să se uite şi-n carte. Unde ar fi dat, cum se vede mai sus, şi de sursă: de trei ori (notele 27, 28, 30) pe o singură pagină!, şi de „bărbier”, şi de „amuzamentul” lui Sebastian, şi de o bibliografie pentru Nae-ca-diavol; şi, în plus, de o bibliografie universală contemporană şi extrem-contemporană, iar nu de la începutul secolului al XIX-lea, pentru extrema dreaptă europeană văzută sub specia diavolului.
Dna Pârvulescu, care „trăieşte de multă vreme în interbelic”,nu ştie că, exact atunci, Miron Cristea l-a pus pe Dimitrie Belizarie să-l picteze pe Nae Ionescu drept diavol în tinda Catedralei Patriarhiei; aşa că Nae Ionescu apare în frescă „sub forma unui diavol suplu, cu gingii roşii, cu mâna dreaptă pe braţul unei tinere femei, cu stânga indicînd unui ucenic drumul spre flăcările iadului”.
În lista celor care, din ignoranţă, suficienţă ori rea-voinţă, mi-au prezentat în mod falsificat cartea, trebuie să-l adaug pe dl Paul Cernat. Acesta, deşi recunoaşte că problema diavolului este „documentată” şi local, şi universal, nu suflă o vorbă că-n cartea mea se găsesc toate „documentele”. Dl Cernat se face pur şi simplu că nu le vede şi că ar lucra pe cunoştinţe pe care numai el le-ar avea, iar eu, ba. Asta, ca să aibă spor mai mare când exclamă: „suspect”. Deoarece dl Cernat chiar cunoaşte o parte, cea avangardistă, a interbelicului românesc, nu pot să spun decît un lucru: păcat!

*
Neştiinţa tuturor o fi scuzabilă, dar faptul că-mi falsifică afirmaţiile, că nu-mi văd notele de subsol şi bibliografia, nu. Ignoranţa lor o fi scuzabilă, dar tupeul cu care mă acuză pe mine de ignoranţă, de falsificare şi de rele intenţii, ba. Dacă lor nu le place să citească în întregime cărţile pe care le contestă, atunci să meargă, totuşi, pînă la Patriarhie.


Nu eu am scris articolele lui Sebastian din Cuvîntul

După ce, instituind tabuuri în cer­­­cetarea istoriografică, se scandalizează de existenţa cărţii mele şi de titlul ei, contestatarii cărţii mele neagă, prin aceleaşi metode şi cu aceeaşi pricepere, chiar faptele descrise, chiar faptul că Sebastian a fost cel puţin \n epoca \n care a colaborat la „Cuvântul“ un antidemocrat de extremă dreaptă. Deşi un „scandal” precedent, cel din jurul lui Eliade şi-al lui Norman Manea, ar fi trebuit să îndemne la o anumită precauţie, căci timpul lucrează de data asta, sper, în favoarea adevărului, iar nu – ca în timpul socialismului real românesc – a ocultării lui, cartea mea a fost primită cu indignare şi etichetată drept un „fals strident”. Nu vreau să convertesc pe nimeni; dorinţa unor comentatori literari de a-l conserva pe Sebastian drept icoană la care se închină este dreptul lor privat. Dar este o dorinţă care îi descalifică din start ca istorici ai literaturii şi ai ideilor.
Într-o cultură structural estetică, cum este cea românească, observ încă o dată că orice lectură şi orice cercetare de istoria ideilor politice (cu excepţia cercetării socialismului românesc real) provoacă valuri de mînie. Este semnificativ în acest sens că dl Cristea-Enache protestează, confuz, că l-aş „judeca pe M. Sebastian ca pe un ideolog”, iar dl Popovici declară că lecturile „cu lupă ideologică” sînt „o răfuială inoportună cu trecutul”, un „imens delir interpretativ”. Mai merită oare, în aceste condiţii, să le amintesc pasionalilor mei contestatari că şi atunci cînd s-a scris despre Sebastian ca democrat (etern!), tot lectură ideologică era?
Discutarea extremei drepte româneşti şi a genezei ei irită deci la culme, ca şi cum subiectul ar atinge abisuri de sensibilitate care mie îmi scapă. ({i alt subiect gingaş, geneza extremei stîngi româneşti şi manifestările ei intelectuale interbelice, este trecut semnificativ sub tăcere.) Nu mă îndoiesc că e mult mai plăcut să vorbeşti despre Sebastian ca scriitor decît ca ziarist politic ori că e mult mai simpatic să-i începi publicistica din 1934, iar nu din 1927.
Cum spuneam, unii contestatari ai cărţii mele neagă vehement chiar concluzia, adică însuşi faptul că Sebastian a fost un antidemocrat de extremă dreaptă. Înţeleg că unii dintre comentatorii cărţii mele nu acceptă decît o extremă dreaptă românească pură din punct de vedere etnic, negîndu-le evreilor dreptul de a greşi la dreapta şi că, în consecinţă, îi neagă şi lui Sebastian, ca evreu, dreptul fundamental de a greşi, în circumstanţele istorice date, ca oricare alt tînăr din generaţia sa. Mă abţin să mă întreb ce se ascunde sub acest reducţionism. (La fel, mă abţin să mă întreb ce carte intrapsihică a recenzat dl Dan C. Mihăilescu la ProTv cînd a afirmat că eu l-aş fi descris pe Sebastian drept „admirator ş...ţ chiar al regimului hitlerist. Era un ş...ţ prohitlerist care a justificat violenţa în viaţa politică românească”. Deşi pretindea că prezintă cartea mea, cu siguranţă nu despre ea vorbea: căci eu, în Diavolul şi ucenicul său..., am scris clar că Sebastian a fost antihitlerist.)
Contestatarii cărţii mele cred deci că extrema dreaptă românească a fost, din start, pură din punct de vedere etnic şi că, în principiu, un evreu nu a putut greşi drumul politic decît la extrema stîngă, nu şi la extrema dreaptă. Înţeleg iluzia lor logică (dar a înţelege nu înseamnă a aproba, cum crede, printr-o penibilă confuzie, unul dintre contestatarii mei). {i nu o accept. Realitatea istorică, mai tare şi mai diversă decît orice raţionament de cabinet, nu încape în nici o logică. Aşa cum în Italia – pentru a da un singur exemplu comparativ – au existat în prima perioadă a fascismului evrei fascişti, şi în România au existat, în prima fază a extremismului de dreapta, evrei de extremă dreaptă, unii dintre ei fascişti. Agendele lui Lovinescu sînt instructive din acest punct de vedere. Ne place sau nu, la începuturi, extrema dreaptă pur şi simplu nu a fost, etnic vorbind, pură. {i este interesant de văzut cum a ajuns un tînăr scriitor român, evreu de origine, în „cazanul” ei, cu „smoală” mai întîi neantisemită, apoi cu „smoală antisemită”.

*
Două tipuri de erori (sau, mai curînd: de răstălmăciri) au făcut contestatarii cărţii mele în mod constant: ei au confundat extrema dreaptă fie cu legionarismul, fie cu antisemitismul.
Astfel, dl Iovănel scrie curajos că „extrema dreaptă se suprapune aproape perfect peste şsic!ţ doctrina legionară”. Ei bine, e fals: dl Iovănel confundă genul cu una dintre speciile lui. {i nu e cazul nici să se indigneze că eu folosesc conceptul de extremă dreaptă – „Este de neînţeles, în termeni ştiinţifici, de ce Marta Petreu preferă eticheta generică de «extrema dreaptă» unei etichete mai specifice” –, nici să-mi socotească limbajul o „trivială confuzie”. Căci sintagma extremă dreaptă provine de la un autor pe care, după cum îl apără de mine, s-ar zice că dl Iovănel îl are la degetul mic: de la Mihail Sebastian însuşi. Deci e de aşteptat ca dl Iovănel să-şi redirecţioneze urgent tirul pamfletar în direcţia potrivită, înspre Sebastian însuşi. (Pseudo-obiecţia dlui Iovănel dovedeşte şi ce neîntemeiată este acuzaţia insistentă a contestatarilor mei că l-aş fi decontextualizat pe Sebastian. Dimpotrivă, în realitate am contextualizat pînă şi limbajul în care l-am descris, folosind limbajul lui, al generaţiei lui şi al epocii lor.)
Afirmînd, pe bază pur logică, dar fără legătură cu faptele, că Sebastian nu a putut fi de extremă dreaptă în anii cînd Nae Ionescu nu era antisemit, dl Popovici confundă, la rîndul lui, extrema dreaptă cu antisemitismul. Adică încurcă două realităţi şi două concepte care pot să se intersecteze, dar nu se suprapun. În cazul lui Nae Ionescu, la început au fost prezente elemente extremiste (teoria revoluţiei, ideea colectivistă, ideea conducătorului absolut, aspiraţia totalitară, ideea de dictatură, proiectul eliminării pluripartidismului şi al instaurării unipartidismului), iar antisemitismul (care, principial, poate să fie prezent sau poate să lipsească din amalgamul extremei drepte) lui Nae Ionescu a fost, aşa cum am arătat detaliat în carte, o reacţie tîrzie şi conjuncturală, după ce „s-a certat cu regele”. Extremismul prin imitaţie al lui Sebastian a funcţionat în aceste cadre, nu îl cele imaginate, pe bază logică, de dl Popovici.
La fel raţionează şi dna Pârvulescu, de pildă, cînd scrie că, la ziarul Cuvîntul, „Proporţia evreilor exclude deci posibilitatea ca ziarul să fi fost, pînă la acea dată, antisemit şi de extremă dreaptă”. După cum s-a văzut din biografia lui Sebastian, care a rămas la Cuvîntul şi în toamna anului 1933, cînd ziarul a devenit virulent antisemit (şi nu a fost singurul evreu rămas în redacţie...), antisemitismul manifest nu a fost o piedică pentru rămînerea evreilor în redacţia unui ziar.
*
Confuzia pe care o comit contestatarii cărţii mele, cea între extrema dreaptă şi antisemitism, precum şi dorinţa lor de a-l scoate pe Sebastian basma curată, ba chiar democrat etern, i-a făcut de-a dreptul duioşi cu mussolinismul. Prefăcîndu-se că eu n-aş fi spus în cartea mea că Sebastian a admirat mussolinismul mai blînd din prima perioadă, adică acela contemporan propriului său entuziasm pentru „conducătorii absoluţi”, contestatarii cărţii mele îmi dau lecţii despre bunătatea mussolinismului: acesta ar fost bun pentru că n-a fost (pînă în 1938) antisemit! Aşa raţionează dna Pârvulescu, care, pe motiv că Mussolini nu era iniţial antisemit, îi scuză lui Sebastian articolele profasciste: „Are ş...ţ cîteva, destul de ambigue, mai degrabă de partea lui Mussolini (care nu era deloc antisemit, pe-atunci!)”. Dnei Pârvulescu îi este probabil greu să înţeleagă că nu antisemitismul indică apartenenţa unui om la extrema dreaptă (căci există: extremă dreaptă fără antisemitism, antisemitism fără extremă dreaptă, precum şi interferenţa lor), ci teoria revoluţiei, a puterii, natura dictaturii, problema partidelor politice etc. Iar dacă a nu fi antisemit este o calitate preţioasă, în schimb, a fi pentru dictatură şi pentru conducătorii absoluţi, nu. Iar acestea erau criteriile democraţilor din perioada interbelică. (Pentru că, iată, azi, în România, pentru cîţiva comentatori literari, a simpatiza dictatura şi conducătorii absoluţi e un fapt neutru, chiar stimabil, care ţine, împreună cu alte excese, de „farmecul tinereţii”, după cum ne aminteşte dl Cristea-Enache.) Dna Pârvulescu şi ceilalţi exegeţi care-mi contestă cartea au uitat că fascismul italian a fost, şi înainte de 1938, cînd şi-a asumat antisemitismul, o dictatură naţionalistă cu tendinţe totalitare, care a acaparat statul în folosul partidului unic, un colectivism dirijat de „conducătorul absolut”, iar nu o democraţie pluripartidă. La fel, dna Pârvulescu şi ceilalţi contestatari ai cărţii mele uită că simpatia lui Sebastian pentru dictatură şi pentru conducătorii absoluţi este, chiar conform criteriilor din perioada interbelică, o manifestare antidemocratică.
Aceeaşi eroare tendenţioasă o face şi dl Cernat: „Să nu uităm apoi că, în acel moment, nici Mussolini, nici Franco nu erau antisemiţi, iar lista intelectualilor evrei simpatizanţi ai lui Mussolini (în frunte cu Freud) e apreciabilă”. Dar: absenţa antisemitismului la Mussolini anulează oare caracterul antidemocratic al dictaturii lui şi face din simpatia lui Sebastian pentru Mussolini un fapt demn de aplaudat?
Un alt contestatar al cărţii mele (nu merită să îi dau numele) crede pur şi simplu că textele lui Sebastian despre Mussolini sînt o dovadă de „consecvenţă democratică, antidictatorială” din partea autorului, consecvenţă democratică pe care eu, răuvoitoare cum sînt, i-o falsific. Chiar aşa! În 1930, cînd, de la Paris, recomanda pentru România, în siajul lui Nae Ionescu, dictatura de masă şi statul corporativ şi sindicalist, Sebastian se prăpădea, nu-i aşa, de dragul şi de dorul democraţiei. Cum lungul comentariu al acestui contestatar al cărţii mele este în întregime de acelaşi nivel, falsificînd tot ce scriu, nu este cazul să-mi mai bat capul cu manipulările lui grosolane şi cu insultele lui agramate. „Sîntem pe lume pentru a fi insultaţi”, obişnuia să spună un prieten de-al meu.
Cam la fel aduce lucrurile din condei şi dl Iovănel: nereuşind să numere dincolo de trei, mă acuză de fals: „Cînd scrie, exclusiv pe baza celor 2-3 menţionări ale lui Mussolini, că «Sebastian a scris, din 1929 pînă în 1933, articole de justificare istorică a fascismului italian, Marta Petreu produce un fals strident”, spune dumnealui. N-o să mă apuc acum, de dragul lui, nici să număr de cîte ori l-a pomenit pur şi simplu Sebastian pe Mussolini în toată publicistica sa, nici să clasez ocurenţele în admirative-critice, politice-culturale etc. (în carte, am menţionat articole de tot felul, nu numai cele admirative). Nu o să număr nici cîte articole despre Mussolini am citat în carte – multe, în orice caz –, dar o să dau şase „menţionări” unde Sebastian justifică fascismul, ba chiar îl recomandă pentru România; citatele vor fi înşirate cronologic, din 1929 pînă în 1933.

1. Sebastian, „Reflexii nepolitice la o temă politică”, 3 oct. 1929. şItalia esteţ „O ţară care ţine de un om – este un înfricoşetor punct de posibilităţi şi taine”; „În fond, iubesc aceste situaţii de stabilitate nesigură. E ceva de orgoliu uman în spectacolul unui ins, care peste cadre şi impulsuri contrare, peste realităţi sau intenţii multiple, menţine o singură intenţie, care are privilegiul de a fi a sa. ş...ţ Organizarea ţării îl exprimă pe el, mecanica politică îl reprezintă şi formalităţile îl ascultă”; „Dar tocmai în această concentrare, în această supunere totală sub o mînă şi sub o minte, în această încordare sufletească de fiecare ceas stă îndemnul şi orgoliul faptei.”

2. Sebastian, „Povestea vorbii”, 27 oct. 1929. „Ceea ce admir de aceea în istoria tînără a Italiei este tocmai procesul brusc de încadrare pe care l-a trăit. Revoluţia fascistă a trecut linii şi hotare, a diferenţiat şi a stabilit raportări de viaţă distincte pentru oameni distincţi. Evident, o asemenea ordonare colectivă şi salutară nu e fără riscuri şi injustiţii. Dar cînd însăşi resursele de viaţă ale unui popor sînt în joc, aceste riscuri şi aceste nedreptăţi sunt neglijabile.”

3. Sebastian, „O dictatură a intelectualilor?”, 13 mai 1930. „Dar dacă statul se reduce la acest rol de coordonare a funcţiunilor sociale, atunci el exclude orice altă dictatură decît aceea a categoriilor sociale înseşi, a categoriilor şi organismelor de viaţă colectivă. «O dictatură a maselor», formula pe care a definit-o aici domnul Nae Ionescu, devine singura posibilă. Ea duce către specializarea activităţilor, către gruparea caracterelor distincte, către valorificarea manifestărilor locale, către constituirea unor corpuri sociale definite, cu rosturi şi străduinţi deosebite. «Statul corporativ şi sindicalist», termen curent în drept public şi economie politică, poate constitui formula unei dictaturi a maselor, deşi nu este cea mai exactă expresie a sa.”
Notă: Articolul a fost trimis de Sebastian de la Paris. {i nu mai este un articol jurnalistic de opinie, ci unul doctrinar (chiar dacă ocazional – în sensul goethean al cuvîntului) de opinie. Statul corporativ şi dictatura de masă pe care le preconizează pentru România sînt în mod evident de inspiraţie mussoliniană.

4. Sebastian, „Păsările zboară spre Capri...”, 24 dec. 1932. Pentru că Mussolini, citind o carte despre insula Capri, a impus în regim de urgenţă o lege de protejare a păsărilor de pe insulă, Sebastian exclamă: „Toată istoria asta pentru că un om, un poet, le-a iubit şi pentru că alt om, care era dictator, a înţeles. În ziua în care se va judeca opera fascismului, această mică poveste va cîntări cred greu în registrul justificărilor. Cu atîta lucru, se poate scuza nu numai un regim, dar o istorie” (v. modul cum am comentat acest articol, Diavolul şi ucenicul său..., p. 73 şi 86).

5. Sebastian, „Enciclopedia italiană”, 6 mai 1933. Salutînd publicarea volumelor monumentalei Enciclopedii italiene, conchide: „Mi se pare că nu are nimeni dreptul să judece justificarea fascismului italian, înainte de a fi răsfoit aceste volume”; „Întrebarea este dacă o asemenea operă nu ajunge pentru a legitima un regim”.

6. Sebastian, „Puterea de a fi ridicol”, 21 iun. 1933. Comentînd o expoziţie avangardistă de pălării, organizată de Marinetti sub patronajul guvernului italian, conchide: „Un regim care suportă fantezia, un regim care îşi permite mari copilării, mari neseriozităţi, un regim care înfruntă cu atîta ingenuitate ridicolul, este un regim cu ascunse resorturi de viaţă, tînăr, liber, inegal poate, dar capabil de nebunii creatoare. ş...ţ E prea mult «spirit critic» în alcătuirea lumii vechi, lume care încă nu cunoaşte salvatoarea putere de a fi ridicol”. Notă: Pentru comentariul complet, v. volumul meu, p. 86-87.
*
Mă tem că trebuie să repet plicticoasa operaţiune a citării şi numărării şi pentru a le arăta dlor Iovănel şi Cernat că Sebastian a pledat într-adevăr pentru numerus clausus – ei mă acuză, din nou!, că aş face o „fraudă”, apoi că aş „delira” în legătură cu spiritul antiluminist al lui Sebastian. Numerus clausus înseamnă număr închis, număr limitat, şi se referă la propunerea/cerinţa/proiectul interbelic de limitare a numărului de studenţi, propunere care a venit de la extrema dreaptă. Iar Sebastian, care a scris numeroase articole pe tema sistemului de învăţămînt, întîi şi-ntîi a criticat gratuitatea democratică a învăţămîntului, pentru că favorizează accesul nelimitat în licee şi universităţi:
Sebastian, „Pentru d. decan al Facultăţei juridice”, 28 sept. 1929. „Pînă la un punct nenorocirea învăţămîntului nostru secundar şi superior, cauza socială a supraproducţiei de intelectuali a fost gratuitatea şcoalei: această stupidă democraţie didactică ne-a dus la dezorganizarea lumii şcolare; la catastrofa bacalaureatului, la nivelul de barbară ignoranţă pe care – fără excepţie – orice şcoală îl desemnează”.
Apoi Sebastian a cerut – în mod repetat, în formulări variate, de la cele persuasive la unele explicite –, pentru toată populaţia universitară a României ceea ce extrema noastră dreaptă cerea pentru evrei: limitarea numărului de studenţi. Adică: număr închis, numerus clausus. După el, „Nimeni nu mai poate contesta necesitatea de a se bara drumul spre universitate”.
Dacă la această recomandare explicită adăugăm ridiculizarea faptului că „oamenii noştri politici s-au bucurat de asaltul dat şcolilor înalte”, căci ei judecă „pe criterii de «progres», «cultură democrată», «luminare a maselor»”, atunci vedem nu numai cum pleda pentru numerus clausus, ci şi ce mare „democrat” era. {i nu e vorba despre un singur articol, „50% mai puţini studenţi” (29 iul. 1932), din care am citat mai sus, ci despre un mod de a gîndi, v. articole: „Pentru studenţii respinşi”, 18 oct. 1931; „Selecţia studenţilor”, 26 ian. 1932; „Un amendament «generos»”, 7 apr. 1932; „Selecţia fiscală la şcoală”, 13 oct. 1932 ş. a.
Sînt aceste idei ale lui Sebastian dovezi ale democratismului său? Sau, ca să introduc în tablou şi una dintre scuzele importante de care a beneficiat Sebastian în cartea mea, şi pe care comentatorii s-au făcut că n-o văd: sînt aceste idei şi altele asemenea, pe care Sebastian le-a împrumutat de la Nae Ionescu, dovezi ale gîndirii lui democrate?

*

Ca să-l scoată pe Sebastian nu extremist moderat de dreapta, cum îl consider eu, ci curat democrat – tot propunea el, în paralel cu Nichifor Crainic, alt „democrat” de vază, corporatismul şi dictatura mussoliniană de masă pentru România –, aceşti comentatori (şi alţii; căci revistele şi-au deschis generos paginile, cîteva şi-au dezlegat chiar şi nebunul de serviciu pentru a-mi întîmpina cartea cu injuriile de rigoare) nu s-au dat în lături de la cele mai alambicate raţionamente. Unii – dl Andrei Cornea, de exemplu, care s-a rătăcit întîmplător în aceste teritorii neprielnice – susţin că România interbelică nu ar fi fost, „după standardele de astăzi”, un stat de structură democratică, aşa că Sebastian nu ar fi avut cum să fie antidemocrat. Răspund sec că, pentru a-l descrie pe Sebastian, nu e deloc nevoie de... „standardele de azi”, reclamate de dl Cornea, ci de cele de-atunci. Iar România de atunci a avut structura unei democraţii. Alţii – dna Pârvulescu, de pildă – mi-au reproşat că îl judec după normele de azi (ba chiar după criteriile „corectitudinii politice”, zice, de-a dreptul amuzant, dl Popovici), nu după cele din timpul lui. Le răspund că Sebastian n-a fost un scriitor ştiinţifico-fantastic, ci un ziarist care a descris şi a criticat lumea contemporană lui. L-am considerat un antidemocrat nu numai pentru că a criticat, dinspre dreapta, partidele de centru, nu numai pentru că a adus o puzderie de obiecţii realităţii democrate contemporane lui, pe care a diagnosticat-o în „criză de sistem”, ci şi pentru că soluţia lui a constat în revoluţie, dictatură, conducător absolut, „încadrare” etc.
Nu eu am scris articolele din Cuvîntul în care Sebastian a criticat lumea contemporană lui pe motiv că este un „stat democrat”, supradimensionat, „artificial” şi „exterior” realităţii „organice” a ţării, o „lume veche”, burgheză, coruptă (era!) etc. Eu doar le-am citat. Nu eu am pledat, pătrunsă de „neastîmpărul revoluţionar” al acelor ani, pentru dispariţia lumii vechi printr-o revoluţie, ci Sebastian. Nu eu am visat, alături de Nae Ionescu, lumea nouă, ci Sebastian. Totul, chiar totul, este o poveste de atunci. Neliniştea revoluţionară şi complementara ostilitate faţă de lumea veche, a democraţiei care „lichidează”, sînt de atunci şi sînt ale lui Sebastian. {i nu numai în articolele politice, ci şi în De două mii de ani, ba chiar şi în Cum am devenit huligan avem – dacă nu închidem ochii! – şi antidemocratismul lui Sebastian, şi elementul extremist-revoluţionar.
La fel, contestatarii cărţii îmi reproşează, în canon, că l-aş fi scos pe Sebastian din context: „Contextualizarea veritabilă lipseşte”, reclamă repetat dl Cristea-Enache. A-l descrie pe Sebastian la Cuvîntul, deci acolo unde s-a aflat şi unde a stat pînă la dispariţia ziarului, a marca evenimentele istorice şi a proba, pe două coloane, influenţa covîrşitoare a lui Nae Ionescu asupra lui înseamnă, pentru dl Cristea-Enache, a „goli” epoca de conţinut. Interesant: cînd Sebastian a fost lăudat ca model de luciditate democrată, nimeni nu s-a plîns de absenţa contextului – care într-adevăr lipsea, după cum lipsea şi o halcă mare din biografia lui, anii 1927-1933. Acum, cînd eu i-am descris traiectoria de la început, cu conţinutul publicisticii cu tot, arătînd şi cum trec ideile de la Nae Ionescu la Sebastian; acum, cînd l-am chiar pus în contextul lui, în „casa” lui şi-n timpul lui, descriindu-i publicistica începînd cu începutul, iar nu cu mijlocul, contestatarii cărţii mele reclamă absenţa contextului.
Nici obiecţia dnei Pârvulescu, că „Ar fi fost deci firesc să prezinţi Cuvîntul”, nu este adecvată, din moment ce eu nu am făgăduit o carte de istoria presei ori de istoria ziarului Cuvîntul; iar un „articol şal lui Sebastianţ cu titlul Familia «Cuvântului»”, pe care chipurile l-ar fi găsit dna Pârvulescu în Cuvîntul, şi pe care eu l-aş fi răstălmăcit, aş vrea să îl citesc şi eu, dacă există. Dar nu există: a fost inventat la minut de dna Pârvulescu.
Apoi, pentru că vor să îl scoată pe Sebastian neapărat democrat, nu mă mir că aceşti comentatori pun mînă de la mînă să-l spele de articolele lui din ultimele 45 de zile ale Cuvîntului (noiembrie-decembrie 1933). „Omul cu revolverul”, în care Sebastian este empatic cu pistolarul, justificîndu-i evoluţia („«Omul cu revolverul» a tras astfel, cu egală pasiune, sub trei guverne. ş...ţ Sub guvernul Duca însfîrşit, sub care, dacă lucrurile merg mai departe cu aceeaşi vervă, omul nostru va fi silit să-şi schimbe pistolul cu o mitralieră, spre a se numi de aici încolo «omul cu mitralieră»”; „Dumneata, necăjitul meu prieten şi cititor, înjuri. El trage. // Dar amîndoi pentru acelaşi năduf”), ajunge, pentru dl Cernat, o simplă ironie contra „militarismului” şsic!ţ, iar pentru dl Cornea, un articol de citit prin „antifrază”. La fel, articolul „Cu sînge sau nu, tot una e” devine, în interpretarea dlui Cristea-Enache, un „text absolut benign, civilizat, «cuminte» şi cu minte”, iar în aceea a dlui C. Stănescu, un text „maiorescian în logică şi-n execuţie”. Dacă s-a ajuns să fie considerate drept „absolut benigne” şi „maioresciene” articole care spun din titlu că tot una e dacă a curs sau nu sîngele alegătorilor, cred că ar putea fi satisfăcută, în sfîrşit, fie şi postum, pretenţia lui Sebastian: să fie premiat pentru ele.

*
În legătură cu stagiul lui Sebastian la Cuvîntul, unii contestatari ai cărţii mele s-au apucat de făcut calcule matematice şi raţionamente logice. Degeaba le-aş spune eu că, dacă e vorba de fapte, faptele contează, iar dacă e vorba de biografie, contează biografia, iar nu logica. Nu m-ar crede. Aşa că să-i vedem ce buni logicieni şi matematicieni sînt, şi să confruntăm concluziile lor cu realitatea.
Dl Popovici se înverşunează să demonstreze că formularea: „În cartea mea, mă ocup amănunţit de cei şapte ani ai lui Sebastian în «casa Cuvîntului»: de cei şapte ani de-acasă, altfel spus...” (p. 5), ar conţine o eroare, o exagerare, fiind de fapt un fals. Lucrînd pe o bază pur logică şi matematică, dl Popovici mă ia peste picior, că „Mai întîi cei «şapte ani» de la Cuvîntul (1927-1934), care sună aşa de frumos: cei şapte ani de-acasă” nu ar fi şapte, ci mai puţini, patru, ba chiar şi mai puţini, apoi trage ager concluzia: „Ce mai rămîne din cei şapte ani cît Sebastian ar fi cochetat cu extrema dreaptă? Nimic”.
Se cuvine să fac o precizare: eu am vorbit despre şapte ani la Cuvîntul, dar nu despre şapte ani de extremism politic. Extremismul politic l-am calculat după texte... Asta strică un pic, dar numai un pic, logica dlui Popovici.
Acum însă îl contrazic pe dl Popovici de-a binelea: Mihail Sebastian însuşi a vorbit despre cei şapte ani ai săi de la Cuvîntul; şi tot el a creat sintagma „casa Cuvîntului”. Eu... n-am făcut altceva decît să îl parafrazez. Iată probele:
Mihail Sebastian: „În şapte ani de gazetărie, am ocupat un loc bun de observaţie în această lume de idealişti, pentru a nu primi astăzi cu un surîs, subita lor criză etică. Pe cei mai mulţi, i-am văzut trecînd prin faţa biroului meu de la «Cuvîntul», care pentru a-mi cere un articol, care pentru a-mi plasa o notă, care pentru a solicita o critică amicală, fiecare cu un năduf, cu o rugăminte, cu o intervenţie”; „noi, care ne aflam în casa Cuvîntului”.
Iar eu mă întreb dacă mai trebuie să îi spun dlui Popovici în ce direcţie să îşi îndrepte pamfletul.
În rest, dl Popovici, care ştie totul despre Sebastian, ar trebui să ia act că, în privinţa biografiei acestuia – ca în privinţa biografiei oricărui alt ins – logica este neputincioasă. Cînd dl Popovici afirmă că Sebastian a stat în Franţa un an şi opt luni, greşeşte: conform documentelor existente pînă acum, putem calcula că Sebastian a stat în Franţa atîta cît am scris eu, „cam un an şi jumătate”; cînd vor ieşi la lumină şi alte documente, care vor permite rectificarea aproximaţiei, eu sau altcineva care se va ocupa atunci de Sebastian voi/va face rectificarea.
Dl Popovici afirmă şi că, în perioada lui franceză, Sebastian „trimite la Cuvîntul doar comentarii culturale”. E fals: „O dictatură a intelectualilor?”, din care am citat mai sus, e din perioada franceză, din mai 1930, şi e chiar un text cu pretenţii doctrinare. „Democrat” etern cum a fost, Sebastian a pledat în acest text pentru o nimica toată – pentru dictatura maselor şi statul corporatist. Ca Nae Ionescu. Drept urmare, concluzia categorică a dlui Popovici, că Sebastian ar fi scris, în viaţa lui, un singur text politic compromiţător – „singurul text compromiţător (din 1928)” – o fi logică („recurgem la cea mai elementară logică”), cum s-a lăudat comentatorul, dar, din moment ce eu tocmai i-am mai indicat unul, este falsă.
Obsesia contestatarilor cărţii mele, de a număra articolele sebastianeşti „compromiţătoare” (e formula lor, nu a mea: eu am considerat articolele normale pentru timpul şi locul în care s-a aflat Sebastian, dar lumea nu vrea să priceapă cuvîntul „normal”), mi-a amintit calculele asemănătoare, făcute de „apărătorii” lui Eliade, pe vremea cînd se dezbătea, furtunos, „cazul Eliade”. (De fapt, „scandalul Norman Manea”, care, să ne amintim, a ajuns la rezolvare după vreo 7-10 ani, chiar dacă mai există şi azi „apărători” ai lui Eliade care neagă evidenţa. Prin analogie, cred că şi „cazul Sebastian” va ajunge la rezolvare cam tot aşa, în 5-10 ani, chiar dacă unii comentatori nu vor accepta niciodată evidenţa.) Acum se procedează la fel; iar dacă dl Popovici găseşte un singur articol (i-am mai indicat unul, să-i fie cu soţ!), dna Pârvulescu află „poate, vreo cinci articole discutabile”, dl Cristea-Enache, „vreo cinci-şase”.
Eu nu le-am numărat (şi mi-ar fi greu, dar nu imposibil, s-o fac), pentru că sînt foarte multe. Mi s-a părut mai onest şi mai interesant să stabilesc – exact aşa cum am făcut pentru Cioran şi pentru Eliade – perioada cît Sebastian a utilizat, în scris, în texte de opinie, nu de informaţie, idei de extremă dreaptă; şi-apoi să arăt (exact cum am arătat pentru Cioran şi pentru Eliade) momentul cînd începe să se desprindă de aceste idei, apoi acela cînd în bagajul lui ideatic nu mai putem găsi nici o idee antidemocratică de dreapta. Am considerat că acest fel de a proceda este mai profitabil şi mai just pentru autorul şi opera în discuţie, fie că e vorba de Cioran, de Eliade sau de Sebastian.
Este interesant că nimeni nu vrea să vadă că şi în cazul lui Cioran, şi în acela al lui Eliade, şi în cel de faţă, am folosit aceeaşi metodă: am arătat ce am găsit „compromiţător”, aducîndu-i autorului în discuţie cea mai gravă obiecţie care rezultă din texte; iar în pasul următor am căutat toate elementele care îl puteau dezvinovăţi sau care îi puteau atenua eroarea, mergînd, cînd informaţiile mi-au permis, pînă la stabilirea datei cînd autorul în discuţie s-a lepădat complet – şi exterior, prin ce scrie, şi interior, prin convingerile pe care şi le declară în eventuale documente private ori în public, înregistrate fiind de martori – de orice iluzii dictatorial-revoluţionare şi de orice trăsături ale doctrinei extremiste de dreapta. E interesant, în cazul lui Sebastian, că nici unul dintre contestatarii cărţii mele nu a vrut să vadă felul în care îi urmăresc dezmeticirea din utopia de dreapta, purificarea de reziduurile ei, mergînd pînă la lepădarea totală. Şi ar fi de meditat la următoarea problemă: de ce acceptă aceşti comentatori numai un Sebastian perfect, în loc să-l admire pe cel real, trecut prin încercările biografiei şi ale epocii?

*
Aşa cum am spus mai sus, una dintre acuzaţiile frecvente ale acestor contestatari este că falsific informaţiile. Să luăm încă un exemplu: să vedem cum mă acuză aceşti comentatori abuzivi pentru formularea mea, exactă şi adevărată, că Sebastian a fost coleg „de ziar” cu Vasile Marin şi cu Zelea Codreanu.

Dl Iovănel mă acuză de „denaturarea contextului”: „«Sebastian a fost coleg de ziar cu Vasile Marin şi Corneliu Zelea Codreanu», scrie Marta Petreu (p. 228) – pentru unicul motiv că Zelea Codreanu publicase o scrisoare de protest în «Cuvîntul»!”

Dna Pârvulescu: „Însă tu falsifici realitatea şi spui (p. 228) că Sebastian uită, în jurnal, «că a fost coleg» cu Zelea Codreanu. Nu, Marta, n-a fost coleg!”, exlamă comentatoarea, apoi explică: în redacţie a intrat Vasile Marin, apoi citează ce a spus Z. Ornea despre neplecarea nimănui din redacţia Cuvîntului (citasem şi eu explicaţia, nu-i vorbă, dar dna Pârvulescu se face că n-o vede).

Dl. Cernat: „deşi Marta Petreu recunoaşte că Sebastian «n-a fost legionar», prin nu ştiu ce «manierism logic» ajunge să considere că prezenţa ocazională a lui Codreanu şsic!ţ în paginile Cuvântului l-ar transforma, automat, în «coleg de ziar cu Sebastian»”; apoi, cu năravul său de-a repovesti ce-am povestit o dată eu, dar de-a părea că-mi suflă la lecţie, dl Cernat dă, la rîndul lui, explicaţia lui Ornea pentru rămînerea lui Sebastian la Cuvîntul.
Un altul, care jură nu numai pe democraţia neclintită a lui Sebastian, ci şi pe faptul că eu aş încerca să-l descriu pe Sebastian drept filocomunist!, aşa că falsifică de zor tot ce-i pică sub ochi, scrie: „M. Petreu îi reproşează frontal evreului M. Sebastian că a fost coleg de redacţie cu conducătorul Gărzii de Fier...” etc.
Dl Cristea-Enache: „...dacă Mihail Sebastian ar fi fost atît de oportunist şi de «cot la cot cu articolele lui Zelea Codreanu» (!), cum îl prezintă, cu o orbire inexplicabilă, autoarea eseului”.
Eu am scris în carte în mod repetat că Sebastian a fost coleg de ziar cu Zelea Codreanu, dar niciodată că ar fi fost coleg de redacţie cu Zelea Codreanu. Dacă doi oameni scriu şi semnează cîte un text pe aceeaşi pagină, sînt numiţi colegi de pagină. Cum Sebastian era pe pagina întîi, Zelea Codreanu, pe a treia (iar eu am precizat pînă şi acest detaliu!), şi amîndoi în acelaşi număr din Cuvîntului, i-am numit, exact şi adevărat, colegi de ziar. Nu e nici un fals în exactitatea mea. Falsul este la dna Pârvulescu, care lasă pe dinafară „de ziar”, cum îl lasă pe dinafară din citatul meu şi pe Vasile Marin. Falsul este la comentatorul care scrie că l-aş fi numit pe Sebastian coleg „de redacţie” cu Zelea Codreanu. Falsul este la dl Cristea-Enache, care taie citatul cum îi convine, dar pune semnul exclamării în paranteză, ca să sugereze un abuz al meu. Luată integral – „cot la cot cu articolele lui Zelea Codreanu şi Vasile Marin” –, afirmaţia mea este corectă. Abilitatea cu care dl Cristea-Enache falsifică e remarcabilă şi compensează oarecum felul greoi în care se mişcă într-o epocă pe care n-o cunoaşte (spre deosebire de dl Cernat, care o ştie dinspre stînga).
În concluzie: Sebastian a fost coleg de redacţie cu Vasile Marin şi coleg de ziar cu Corneliu Zelea Codreanu. În loc să se indigneze contra mea, contestatarii mei ar trebui să fie indignaţi de lipsa de reacţie a lui Sebastian. Dacă el ar fi fost aşa cum îl înfrumuseţează contestatarii mei, ar fi părăsit şi redacţia, şi ziarul Cuvîntul, şi anume în ziua în care s-a trezit coleg de redacţie cu Vasile Marin; sau măcar atunci cînd s-a trezit coleg de ziar cu Zelea Codreanu.
În paranteză, să spun totuşi că dl Cernat, care are un comentariu mai echilibrat despre cartea mea, are şi năravul suspect de a mi-o rezuma fără să spună că mi-o rezumă, ci ca şi cum ar fi propria lui ştiinţă; o fi, poate, propria sa ştiinţă în materie, dar, din moment ce nu a pus-o pe hîrtie înaintea mea, ar fi totuşi cazul să-şi avertizeze cititorii că nu tot ce glăsuieşte cu aer doct îi şi aparţine; mai ales că, între pasajele de rezumat, ori de cîte ori i se năzare şi ori de cîte ori n-a reţinut ca lumea ce a citit, mi-o penalizează voios. Să dau măcar două exemple, din zecile posibile. Dl Cernat se întreabă retoric în legătură cu anticartezianismul lui Sebastian: „e oare ăsta un păcat?”, sugerînd astfel că eu i-aş imputa lui Sebastian atitudinea anticarteziană. Or, dimpotrivă, eu am explicat tendinţa anticarteziană a epocii în întregul ei, vezi paginile 16, 25-26, inclusiv nota 21 de la p. 26, 236. Sau, dl Cernat remarcă: „A-i scoate pe nas faptul că, şi în timpul terorii legionare, era îngrijorat pentru foştii săi prieteni ignoră faptul că, pentru Sebastian, prietenia, iubirea şi alte valori umane, «simple, fireşti» trec înaintea oricărei ideologii”. Asta-i culmea! Am vorbit de-a lungul întregii cărţi despre iubirile lui Sebastian – iar acum vine dl Cernat să îmi explice că Sebastian era prietenos şi iubitor!
Mi se pare potrivit să spun şi că, în scandalul artificial creat în jurul cărţii mele, cînd revistele s-au luat la întrecere care publică mai multe pagini de hulă, au apărut şi neînţelegeri de tot hazul. La grămadă, n-a mai contat dacă recenzentul a citit sau nu cartea, dacă are sau nu competenţa de-a o comenta – important a fost să scrie: lung şi contra. Aşa se face că au apărut comentarii ilizibile, care mă pun la zid pentru că... l-aş fi numit pe Sebastian coleg cu Ion Moţa. Deoarece în cartea mea numele „Ion Moţa” nu apare nicăieri, mă întreb ce volum şi al cui, că al meu n-are cum fi, comentează în revista 22 nevinovatul domn Florin Müller, şi cu imaculata sa ignoranţă.
Şi fiindcă veni din nou vorba de dl Iovănel: las la o parte că nu a priceput nimic din onoarea care îi era făcută lui Sebastian de a fi publicat pe pagina întîi, alături de rege şi de Nae, cu ocazia celei de-a treia aniversări a Restauraţiei, în 1933, an în care regele împlinea o vîrstă rotundă, iar presa îl sărbătorea fără reţinere. Dar că nu a văzut diferenţa dintre paginile întîi obişnuite ale Cuvîntului şi pagina întîi a ediţiei festive, din 9 iunie 1933, asta nu mai este o problemă de ideologie, ci, vorba lui Aristotel, una „de om orb”.

(va urma)