Numărul curent: 50

Semn De Carte:
Critica pură de Gheorghe Grigurcu

Nicolae Manolescu ne mărturiseşte că şi-a început cariera cu o mare rezervă faţă de istoria literară. După cum bine ne amintim cu toţii, la începutul anilor '60 marxismul apăsa asupra acesteia, ca şi de altminteri asupra oricărei forme de expresie literară, precum "o lespede de mormînt". Discursul istorico-literar, înfeudat accepţiei primitive a istoricismului cunoscute sub numele de sociologism vulgar, trebuia să ilustreze neapărat determinismul ideologic, acea concepţie dogmatică potrivit căreia istoria ar avea un curs anumit, revelat de "marii dascăli" ai marxism-leninismului. Pretinsa "necesitate" dădea istoriei o turnură finalistă, previzibilă. Mesianismul laic al doctrinei inducea ideea că evenimentele ei s-ar îndrepta spre un scop inconturnabil, chiar dacă drumul urmat spre împlinirea lui era plin de injustiţii şi de crime: "Idee pe care o consideram inacceptabilă. L-am citit mult mai tîrziu pe Popper, care identifica în relaţia dintre cauzalitate şi finalitate în istorie eroarea capitală a marxismului, definindu-l, în Căutarea neterminată, drept o profeţie istorică îmbinată cu un apel implicit la următorul comandament moral: contribuţie la realizarea inevitabilului. Aceasta este chiar Ťidioţenia periculoasăť (...) a unui curs necesar al istoriei care justifică toate ororile". O astfel de interpretare abuzivă a istoriei e respinsă de tînărul autor în numele unei critici literare care ia distanţă (pe cît permitea contextul) faţă de ideologie, a unei critici bizuite pe valori, care-şi propune a promova autonomia esteticului, refăcînd relaţia vitală cu perioada interbelică. O asemenea opţiune implica şi o reacţie împotriva "excesului documentarist provenit din lipsa interpretării şi a judecăţii", de facto subsumat adesea, la rîndu-i, tendenţiozităţii oficiale şi, în consecinţă, cultiva o deschidere spre libertatea asigurată de eseu. Pătată de ideologizare şi propagandă, perspectiva istorică părea a se descalifica în sine. Era ca o saturaţie produsă de un fel de mîncare oferit invariabil multă vreme şi încă într-o variantă indigestă. Recunoscîndu-şi o "aversiune faţă de istoricism", N. Manolescu îşi intitula, degajat, un eseu din 1968, Metamorfozele poeziei, sub impulsul nevoii de schimbare, care presupunea înlăturarea "falselor legităţi introduse de marxism în istoria literaturii". Aventura critică şi eseistică era aşadar efectul unei aprehensiuni faţă de istoria literară resimţită ca o capcană: "Neputinţa aceasta de a scăpa din strînsoarea unui concept determinist şi mesianic de istorie ne-a făcut pe unii dintre noi bănuitori faţă de disciplina ca atare a istoriei literare, în pofida faptului că mari critici dinainte scriseseră cîte una, nu numai Iorga, dar şi Lovinescu şi Călinescu. Nu vreau să vorbesc în numele tuturor, dar oare de ce atîţia dintre criticii merituoşi ai generaţiilor postbelice au publicat panorame sau metamorfoze şi nu istorii literare? Dincolo de mode şi timp, explicaţia stă cu certitudine într-o rezervă de natură morală faţă de fatala ideologizare a oricărei tratări istorice a literaturii". E vorba de o atitudine naturală în faţa unui fals care, prin extensia şi nocivitatea sa, a ajuns a umbri "originalul". Se cuvine a mai releva atracţia compensatoare pe care a încercat-o tînărul critic pentru structuralism, teorie ce suspenda diacronia lunecată în impostură, ca şi lipsa d-sale de interes faţă de psihanaliză în care întîlnea un alt soi de determinism, "acelaşi grăunte de necesitate ineluctabilă pe care-l conţine perspectiva marxistă asupra societăţii şi a literaturii".
Treptat, conştiinţa lui Nicolae Manolescu se destinde. Odată cu evoluţia împrejurărilor politico-sociale ca şi a propriei activităţi care simte nevoia unei aşezări pe temeiuri organice, a unei integrări, criticul îşi depăşeşte vechea "aversiune" faţă de istoria literară pînă-n punctul în care începe el însuşi a elabora o scriere de acest fel, pe care o doreşte drept "un spaţiu al imaginaţiei şi al ludicului". Dincolo de "liniarul determinism", ochii i se deschid "spre splendida libertate a spiritului uman de a lua cele mai neaşteptate, mai vii şi mai originale forme, într-o ştafetă infinită şi adesea aleatorie, în care prezentul nu e decît miradorul din care privim marele spectacol". Intempestiv elan romantic, dar şi explicaţia acestuia, înfrîngerea tiparului procustian, chiar acolo unde se părea că s-a înstăpînit definitiv. Şi ceva mai mult decît atît, o revanşă a criticului care, fără o vocaţie istoricistă ca atare, vrea să ia în posesie planul istoriei, să-l reformeze, să-l organizeze, să-l utilizeze într-un mod specific. O ambiţioasă subversiune pe care o pregăteşte asigurîndu-şi alibiul unor înaintaşi ale căror consideraţii sînt excavate uneori dintr-o cvasiuitare. Astfel apar amintite primele noastre istorii literare, totodată şi istorii ale limbii: Aron Densusianu, 1885, I. Nădejde, 1886, Al. Philippide, 1888, în care conceptul de istorie literară cunoaşte "o evoluţie interesantă, nu lipsită de surprize". Şovăitor, difuz, avînd în genere ca obiect viaţa culturală în întregul ei, acesta beneficiază şi de scînteierea cîte unei intuiţii premonitoare: "O precizare a lui Aron Densusianu este cu desăvîrşire izolată în acest context: ŤDacă am zis că istoria literaturii române este în fond istoria culturii şi a deşteptării noastre, de aici nu urmează că ne putem dispensa de a aplica asupra producţiilor noastre literare măsura severă a criticeiť. Atît de necruţător cu precursorul său, mai cu seamă din pricina capitolului despre Eminescu din Istorie, G. Călinescu n-a băgat de seamă că Aron Densusianu a legat, cu cincizeci de ani înaintea Principiilor de estetică, istoria de critică literară!" Principii la care, după declinul proletcultismului, critica românească revine "ca la o biblie". în fond, ele ratifică absorbţia istoriei literare tradiţionale de către critică. Critica devine cuvîntul de ordine al istoriei în chestiune.
E interesant să urmărim declaraţiile lui Nicolae Manolescu în legătură cu Istoria critică a literaturii române la care lucrează şi din care a apărut primul volum. D-sa se revendică acum de la concepţia lui E. Lovinescu referitoare la mutaţia valorilor estetice, faţă de care, iniţial, se arătase incredul: "Preferam să cred valorile absolute. Astăzi înţeleg că Lovinescu avea dreptate". Prin modificarea codului estetic, dar şi a celui etic, religios etc., operele ni se înfăţişează într-o lumină nouă, nu o dată defavorabilă, circumstanţă ce le elimină din canon. Devenite obiect de cercetare academică, ele nu mai pot fi citite "cu plăcere". în treacăt fie spus, în alt loc, criticul se arată mai concesiv. Menţionînd deosebirea pe care Roland Barthes o face între o "lecture de plaisir" şi una "de jouissance", recunoaşte că şi în cazul cărţilor "depăşite", ce nu mai corespund nemijlocitei noastre sensibilităţi, "plăcerea se păstrează. Doar că ea trece prin cunoaştere". Oricum, regimul emoţional al contactului cu creaţiile trecutului e pus sub semnul întrebării. Să admitem şi noi că e nu de puţine ori diminuat. Ce e de făcut? N. Manolescu acordă o parte largă în Istoria sa "istoriei receptării critice". Şi nu doar dintr-un scrupul "de onestitate", prin consemnarea meritelor unor predecesori, ci şi dintr-un motiv formulat, fără ocol, astfel: "mai cu seamă în cazul unor opere de care ne despart secole, lectura ori relectura textelor oferă mai puţine satisfacţii istoricului decît aceea a comentariilor critice, concomitente ori succesive". Textura de opinii emise asupra operelor i se pare criticului nostru a fi înzestrată cu "o miraculoasă actualitate", întrucît ea s-ar dovedi mai rezistentă la schimbările climatului temporal decît însuşi textul lor. Sau abrupt-concluziv: "Critica, sub toate formele ei, are o posteritate mai lungă şi mai sigură decît arta". Punct de vedere care poate stîrni cu mare uşurinţă riposte, dar prin chiar această circumstanţă fertil. E o speculaţie foarte îndrăzneaţă, cu valoare strict personală, capabilă totuşi, a cîştiga atenţia aprobativă a spiritului de fineţe. Cu atît mai mult cu cît se relevă susţinută de exemple suficient de convingătoare (numărul lor ar putea fi lesne sporit): "Nouăzeci la sută din autorii care fac obiectul analizelor lui Sainte-Beuve din Lundis-uri, de exemplu, au fost daţi uitării. Paginile criticului despre ei se citesc încă, şi cu ce bucurie!". Aşijderea e reamintită controversa din jurul lui Eminescu, în relaţie cu care se emite o temerară prognoză: "nu mă îndoiesc că, nu peste mult timp, poezia lui va avea mai puţini cititori (nu-i iau în discuţie pe studioşi, pe specialişti, pe profesorii de literatură) decît studiile care vor descrie felul în care poetul a fost citit de către Maiorescu în anii ^80 ai secolului XIX, de către Călinescu după cincizeci de ani sau de către I. Negoiţescu în deceniile 6-7 ale secolului XX". Funinginele idolatriei plutesc în atmosfera curentă a pioaselor aniversări culturale. Pe fundalul habitual al iconoduliei de care au parte personalităţile epocilor trecute, "însuşi spiritul critic e confundat deseori cu iconoclastia". Enervarea generată de răsunătoarele articole "antieminesciene" din ŤDilemať n-ar trebui să ducă la respingerea lor de plano, ci la o analiză calmă, disociativă, deoarece "ea a azvîrlit în aceeaşi oală atitu­dini critice absolut legitime cu sfidări puerile şi fără temei". Credem şi noi că avem a face cu piese dintre cele mai atracţioase din dosarul critic al creaţiei eminesciene, care se pot proba drept "un factor de conservare impor­tant, ca alcoolul în care se ţin fructele". Fie că putem cădea de acord cu punctul de vedere conform căruia critica devine vioara întîi a istoriei literare pînă a se substitui interesului pe care-l putem arăta operelor, fie că-l refuzăm, se cade a semnala ingeniozitatea, în consecinţă verosimilitatea sa ideală. E o construcţie fragilă, uşor fantastă, aşa cum ar putea figura demer­surile critice îndeobşte înscrise într-un "spaţiu al imagi­naţiei şi ludicului", în care vede N. Manolescu istoria lite­raturii. Sau după cum se întreabă d-sa: "De ce n-ar fi istoria doar o interpretare între altele, o ipoteză, un scenariu (chiar şi pe fapte inventate, vorba lui Căli­nescu!)? Şi nu doar o succesiune de opere, ci şi una de lecturi, în care conexiunile de tot felul să concureze liniarul determinism, după remarca lui Gadamer?" în cazul prezent, o astfel de "ipoteză" constituie un brand atît de individualizat, încît n-ar putea fi reluat fără menţionarea paternităţii sale. Nicolae Manolescu posedă o vocaţie critică acaparantă, tinzînd către critica absolută, precum o formă de creaţie ea însăşi, aptă a "concura" creaţiile asupra cărora se aplică pînă la paradoxul mortificării lor în absenţa suflului critic. Poeziei pure i se alătură în felul acesta critica pură.