Numărul curent: 43

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Critica nemuritoare a detaliului de C. Rogozanu


"Nu vom întîrzia în preajma venerabilelor grămezi de moloz"
I-am făcut multe supărări, spune Cioculescu despre E. Lovinescu într-un pasaj memorialistic în 1971, şi-mi pare astăzi rău. Am scris şi eu ca şi alţii că şi-a revizuit judecăţile critice (el pretindea că a revizuit valorile literare!), am fost primul care i-am surprins dogmatismul, după ce primise eticheta de critic impresionist, pentru parada criticii juvenile, i-am criticat romanele, susţinînd că n-avea talent de romancier, i-am arătat limitele pătrunderii psihologice în memorialistică, dar desigur toate acestea de la un înalt nivel de stimă, într-un moment cînd corifeii Universităţii şi Academiei i-o refuzau spre ruşinea lor". în "Istoria literaturii române contemporane", E. Lovinescu scria despre debutul critic al lui Şerban Cioculescu: "Despre debutul lui Şerban Cioculescu... nu se poate spune că ar fi fost fericit; spirit polemic şi contradictoriu prin însăşi structura lui, el nu va avea îndreptăţi-rea autorităţii vîrstei şi, deci, a experienţei, şi nici a talentului... Din fericire, dl Cioculescu s-a recules sau e în proces de reculegere; spiritul polemic i-a rămas, fireşte, dar depăşind sfera contradicţiei în sine, cel puţin acum caută să afirme, deocamdată teoretic, şi necesitatea obiectivităţii. Deşi nu s-ar putea susţine că şi-a eliminat toate toxinele ce-l înăbuşă, pasiunile extraliterare ce-l agită şi-l deviază în atitudini absurde, e neîndoios, totuşi, că tînărul critic se îndreaptă spre obiectivitate şi spre conştiinţă profesională". Cei doi, Lovinescu şi Cioculescu cel de 70 de ani, sînt necruţă-tori cu tînărul critic Cioculescu. Toxinele, spiritul polemic mult prea dezvoltat, agitaţia, răutatea, verva ironică sînt destule motive pentru ca doi "bătrîni" să-i zîmbească ironic şi nervos, în acelaşi timp, unui tînăr.
Nu e cazul să spunem, ca la orice aniversare, că Şerban Cioculescu rămîne un scriitor extrem de actual, că a scris texte memorabile. Cioculescu nu este autorul care să dea verdicte pentru istorie, care să încerce să-l prindă pe autor într-o frază, care să irosească spiritul poveştii (fie ea şi un studiu critic) pentru un tîlc, pentru o formulare aforistică. Amănuntul este cel care îl interesează pe Cioculescu, deta-liul semnificativ. întreaga sa critică a căutat posibilităţile narative ale analizei textului. Fasci-naţia biograficului este de aceea firească la Cioculescu. De ase-menea, iuţeala cu care decodează versuri dintre cele mai ermetice - oroarea de emoţie necontrolată îl caracterizează din plin pe acest critic. într-un alt pasaj din Amintiri (1981), povesteşte cum i-a decriptat lui Lovinescu în numai cîteva fraze un vers obscur al lui Mallarmé. Lovinescu a reacţionat dur, spunînd că simplifică nepermis un poem. După cîtva timp, povesteşte Cioculescu, interpretării i-a fost recunoscută valoarea chiar de către Lovinescu... Nu era un vers reprezentativ pentru Mallarmé, era ales la întîmplare. Cioculescu găseşte esenţialul în orice piesă a operei. Viziunea profund organică asupra literaturii îl aduce neaşteptat în actualitate (capcana aniversărilor, asta e!). Critica sa îndeamnă la lectură. Deşi bine mascat de erudiţie, de demonstraţii filologice, etimologice şi cîte altele, Cioculescu imprimă discursului său o cursivitate extrem de rară în critica românească. Textele sale sînt de cele mai multe ori pline de întîmplări neprevăzute. Crezul său tainic, din care este foarte mult de învăţat în această perioadă, este că discursul critic trebuie să se ferească, pe cît se poate, de previzibilitate. Chiar şi atunci cînd este vorba despre clasici. Spun că avem de învăţat de la Cioculescu o întreagă gamă de manevre complexe de popularizare a literaturii: agresivitate echilibrată de livresc, metodă diluată în narativ. Chiar "eşuarea" sa în biografic pe care mulţi critici au sancţionat-o este un mo-del. Autonomia textului este demonstrată, dar pentru criticul nostru pare, în acelaşi timp, sursa analizei seci, fără atracţie. Cioculescu face din elemente filologice clasice, elemente de poveste. Niciodată critica nu a intrat atît de bine în anecdotic aşa cum se întîmplă în "mărturiile" sale.
Cioculescu suferă în zilele noastre de o boală specifică unui anumit tip de critică - cea care n-a dat naştere unor "mituri" literare, o critică din care n-au tocit copiii la şcoală, care n-a invadat comentariile. Boala se numeşte ignorare - editare slabă, în condiţii grafice nu prea spectaculoase. Din Cioculescu se pot extrage pagini extraordinare, niciodată didactice. De la Cioculescu nu avem ce "învăţa", el nu este un critic care să predea literatura, ci unul care te face s-o citeşti pur şi simplu. Drama lui este aceea de a fi exilat undeva pe raftul doi al criticii de către editori. Pentru a obţine finanţare de la Ministerul Culturii, editorii trebuie să propună în prostie critica "manualelor", a bibliografiei foarte generale... Cioculescu deja înseamnă fineţe. Şi Cioculescu nu se potriveşte cu ideea de subvenţie...
Cioculescu îşi tratează clasicii ca pe nişte egali. Aici stă agresivitatea sa. în capitolul său, dedicat perioadei paşoptiste, din celebra Istorie a literaturii române moderne (Cioculescu, Vianu, Streinu), Asachi, Alecsandri, Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti, Bălcescu şi ceilalţi sînt departe de a fi simple fosile. Cioculescu nu iartă nimic şi nu se sfieşte să-i laude acolo unde e loc. îşi întîmpină clasicii cu o vioi-ciune foarte rar realizată în critica noastră. El anticipă, intuieşte, de altfel, o apropiere extraordinară a criticii româneşti postbelice de această perioadă. Studii extraordinare, de la Paul Cornea şi Mihai Zamfir pînă la Liviu Papadima, au fost dedicate acestei perioade. Versiunea critică asupra paşoptismului a lui Cioculescu este încă vie în ciuda evoluţiei extraordinare a studiilor în această direcţie. Biograficul este bineînţeles pe primul loc. însă, e loc destul şi pentru ipoteze incredibil de novatoare şi care au făcut tradiţie. Amestecul paşoptist între literatură şi politică este explicat în pasaje scurte, din păcate, dar extrem de percutante (rareori Cioculescu urmează firul demonstraţiei unei idei, ci doar firul puternic narativ, istoric sau biografic): "Etapele de formare ale unei conştiinţe politice sînt mult mai repezi decît acelea ale conştiinţei estetice, pentru că indivizii, în cadrul unei culturi încăpătoare, se orientează mai uşor în direcţia acţiunii decît în aceea a speculaţiei sau a creaţiei. Despre o doctrină literară, la scriitorii noştri din jurul anului 1830, nu poate fi vorba. Le lipsea acel spirit de grupare în cenacle, unde se frămîntă manifestele artistice, precum şi tradiţia literară, care asigură continuitatea sau stîrneşte reacţiunile înnoitoare. De altă parte, prestigiul romantismului francez se echilibra, în cadrul generaţiei respective, cu autoritatea clasicilor francezi, din programa didactică de la Sfîntul Sava."

Lui Cioculescu îi place să "sape" în jurul operelor consacrate. Nu-l interesează recuperarea unor autori, el se "răfuieşte" doar cu vîrfurile: "vom reţine edificiile durabile, relevîndu-le frumuseţea, dar nu vom întîrzia în preajma venerabilelor grămezi de moloz, cu ingenioase căutări de crîmpeie de versuri sau de proză citabile, ca acele cartuşe de pe cărămizile ruinelor romane, din care se păstrează inscripţia." într-un astfel de spirit analizează Cioculescu începutul literaturii române (Văcărescu şi Conachi sînt "pe drept necitiţi"). Asachi este "omul regimului", Grigore Alexandrescu trebuie tolerat de cititorul contemporan (a se înţelege "cititorul interbelic") pentru unele ieşiri lirice. Alecsandri observă diferenţa dintre tinerii care studiaseră la Paris şi cei care aveau formaţie germană: se observa asta mai ales după plete, pe care "parizianul" din Mirceşti le purta cu mîndrie. Biografiile sînt suculente, cu amănunte neaşteptate (şi, unele, nu îndeajuns verificate). Tot să citeşti aşa critică sau literatură, cum vreţi să-i spuneţi.

A fost reeditată de curînd şi Viaţa lui I.L. Caragiale. O savuroasă carte, mai mult decît simplu material documentar. Tot timpul îţi pui întrebarea de ce un spirit atît de fin se epuizează în elucidarea unor minore încurcături biografice. Apoi nu-ţi rămîne decît să savurezi această contradicţie, aproape inexistentă în critica românească. Impresionismul românesc a înghiţit şi spirite mult mai puţin "fine". Cioculescu, deşi critic de întîmpinare, a încercat o interesantă evadare din acest hăţiş impresionist interbelic şi postbelic - nu ştim dacă soluţia a fost fericită pentru critică. însă pentru cititorii care mai au răbdare cu cărţile mai puţin comode, cu siguranţă acest melanj este un cîştig.
încheiem cu o interesantă precizare, într-un dialog închipuit din 1978, dintre învăţăcel şi Eudoxiu: "Agitaţia este chestie de temperament. N-am nimic comun cu oamenii care se agită, în loc să acţioneze. După cum nu am nici de-a face cu acei scriitori exemplari, ca E. Lovinescu şi Tudor Vianu, care se aşezau în fiecare zi la masa de scris, cu un program bine stabilit şi care nu admiteau întreruperi. I-am stimat dar nu i-am urmat, nesimţind plăcere să-mi organizez ritmic scrisul. (...) Au şi cărţile proaste hazul lor, de ordin negativ fireşte. E o plăcere pentru mine să subliniez şi să comentez marginal, savurînd inepţiile. Să fim bine înţeleşi: tot ce îmi incită într-un fel spiritul îmi face plăcere. N-am socotit niciodată lectura unei cărţi o corvoadă." Criticul de "acţiune" face o pledoarie pozitivă pentru lectură relaxată. El se autoexclude din traseele stabilite de Vianu sau Lovinescu, lipsa maeştrilor nu îl nelinişteşte. Cioculescu nu a avut ambiţii de construcţie sau reconstrucţie, nu a avut proiecte de tip istorie literară "de la origini pînă azi", cu alte cuvinte a reprezentat şi reprezintă o alternativă viabilă. Despărţirea de modele, teama de a fi repede clasificat, nonconformismul profund sînt motivele pentru care Cioculescu rămîne undeva într-un con de umbră al criticii literare. Cei care îl vor reciti vor descoperi însă acel om de acţiune care instigă la lectură, care învie biblioteci de clasici.