Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Critica de poezie de Cosmin Ciotloş

Sub un titlu modest, profesorul Mihai Dinu publică o carte excepţională. Nu e prima oară în ce-l priveşte. Ritm şi rimă în poezia românească (1986), Personalitatea limbii române (1996), Cronosophia (2002), E uşor a scrie versuri (2004) sau Bătrânul poet dintâi, incursiune în poezia şi poetica dosofteiană (2007) sunt, şi ele, studii de primă importanţă. (Nemaipunându-le la socoteală pe acelea, numeroase, dedicate teoriei comunicării.)
Şi totuşi, deşi venind în continuarea lor, cea de astăzi (de fapt din 2010) se detaşează net de toate celelalte. În ce sens? În acela că obiectul cărţii e mai degrabă implicit. Un alt Bolintineanu nu e numaidecât despre Bolintineanu şi nici numaidecât despre natura poeziei (cum sună subtitlul), ci despre însăşi critica de poezie. Mihai Dinu renunţă, aici, la tentaţia de a scrie un tratat în favoarea aceleia de a schiţa un îndreptar. Unul tacit, într-adevăr, dar un îndreptar.
Se cuvine deschisă o paranteză. Este încă activă la noi părerea conform căreia critica de poezie ar ocupa, în spaţiul larg al criticii literare, o poziţie privilegiată şi, mai mult decât atât, perfect autonomă. Că ar fi o subspecie rebelă, care nu datorează nimic speciei. Interesant e că nici premisele, nici consecinţele acestei opinii n-au fost vreodată măcar enunţate. Până la un punct, ideea e acceptabilă. E evident că, reprezentată esenţialist, poezia se reduce la o suită de adevăruri inefabile. După cum e limpede că la aceste adevăruri nu se poate ajunge prin analiză. A explica poezia înseamnă, se spune, a ucide poezia. În atari condiţii, calea de urmat ar fi aceea a empatiei. A impresionismului. Termenii pot părea omologi. Doar că nimic nu garantează această omologie. Impresionismul e, în primul rând, o problemă de suprafaţă. O opţiune stilistică. Îndărătul căreia poate sta la fel de bine revelaţia sau impostura. Cum le deosebim?
De la caz la caz. Un criteriu general e greu de găsit. De fapt, tocmai aici stă dificultatea. Aşanumita critică de poezie nu e altceva decât suma discursurilor câtorva critici care comentează cu predilecţie cărţi aparţinând acestui gen. (În fruntea listei sunt citaţi, de obicei, Gheorghe Grigurcu şi Al. Cistelecan.) Instituţia în sine, deci, pare inventată retroactiv ca bază de legitimare a reprezentanţilor ei.
Acestea ar fi premisele. Cât priveşte consecinţele, situaţia, şi-aşa fragilă, a chestiunii se complică. Întrebării de mai sus i se pot adăuga, acum, alte întrebări. În primul rând, cum de, empatică fiind, deci capabilă să se plieze pe o multitudine de emoţii, critica de poezie rămâne, ca demers interpretativ, atât de imobilă? Oricare zece poeţi, oricât de diferiţi structural unul de altul, vor avea parte, în linii mari, de o lectură identică. Originalităţii lor, uneori frapante, îi va corespunde, la capătul celălalt, un conservatorism de viziune la fel de frapant. În al doilea rând, cum se face că instrumentarul acestei subspecii e atât de simplist? Aproape întotdeauna inovaţiile formale sunt considerate suspecte. Virtuozitatea e repudiată tocmai de acei cititori care, se presupune, au capacitatea de a vedea dincolo de ea. De ce l-ar deranja pe un clarvăzător faptul că lentilele ochelarilor pe care-i poartă sunt aburite? Ar mai fi de făcut o observaţie. Criticii de poezie sunt, statistic, extrem de indulgenţi. Practic, în cronicile acestora, verdictele negative sunt rarisime. De ce, atunci, formula e practicată mai cu seamă în reviste, acolo unde, de bine, de rău, lucrurilor trebuie să li se spună pe nume? Şi niciodată în studii mai ample de câteva mii de caractere?
N-a fost în intenţia mea să acuz în bloc o întreagă categorie de comentatori. Ci doar să relativizez succesul, destul de facil de altminteri, de care se bucură la noi acest gen de discurs exclusivist. Dacă există (şi există!) o poezie leneşă, n-ar fi oare indicat să depistăm în preajma acesteia, fără patimă şi fără resentimente, prezenţa a unei critici leneşe?
Din punctul acesta de vedere, Mihai Dinu e în afara oricărui pericol. Studiul său, Un alt Bolintineanu, subintitulat, cum spuneam, gânduri despre natura poeziei, e un model pentru ceea ce poate deveni critica, fie ea şi de poezie, atunci când e sprijinită de cultură, competenţă, luciditate şi ingeniozitate. În punctul de plecare, convingerea lui Mihai Dinu e aceeaşi cu a impresioniştilor. Anume că poezia se individualizează prin ireductibilitatea la concept. Că există întotdeauna, înlăuntrul poeziei, un adevăr inexprimabil (arreton), distribuit, în măsuri variabile, în toate reuşitele, minore sau majore, ale genului.
Şi totuşi, non idem est si duo dicunt idem. În Cuvântul înainte al cărţii, Mihai Zamfir sesizează pericolul confuziei de perspective şi separă, admirabil, apele: „lărgind importanţa indicibilului, deschidem discret uşa lecturii impresioniste a poeziei, adică a acelui mod de analiză care a dominat cercetarea literară din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până astăzi, nenorocind-o complet. Demersul teoretic al exegetului care îl «revizitează» acum pe Bolintineanu rămâne unul însă decis anti-impresionist; el ajunge la concluzia indicibilului înălţându- se la un palier cu totul superior şi după parcurgerea celei mai lungi spirale cognitive.” (pp. 4-5)
Într-adevăr, Mihai Dinu nu postulează, nu impune, nu susţine, ci testează această definiţie a poeziei. De altfel, primele capitole (pp. 7- 31) nu sunt propriu vorbind teoretice. Au doar alură teoretică. Mai importantă, pentru autor, e armătura lor logică. Oricum, partea cu adevărat interesantă a cărţii începe o dată cu cel de-al patrulea capitol, O recodificare a poeziei (p. 33). Mihai Dinu explorează şi exploatează un fapt aparent banal de istorie literară: Bolintineanu şi-a tradus singur în franceză, sub titlul Brises d’Orient, volumul Florile Bosforului. (Versiune avizată, de altfel, şi de ochiul unui nativ, academicianul Henri Cantel. Dedesubturile întregii poveşti se găsesc în carte. Ca simplă notă: puţin a lipsit ca revizia s-o facă Lamartine.) Traducere care, de fapt, echivalează cu o rescriere. Multe se pierd (inclusiv strofe la care poetul renunţă), multe se modifică (în special prozodia), multe se câştigă la trecerea dintr-o limbă în alta. Toate inventariate cu metodă.
Intenţia lui Mihai Dinu e aceea de a aplica, pe lanţul acesta de transformări, metoda separării efectelor. (Curentă în ştiinţele pozitive.) Pe scurt, experimentul se rezumă la studierea câte unei variabile după stabilizarea tuturor celorlalte. Pentru aceasta, Mihai Dinu creează mediul ideal. Retraduce, din franceză, poemele din Brises d’Orient (în noua formă, Adierile Orientului). Şi nu se opreşte aici. Aceste Adieri trec din nou în franceză prin mijlocirea lui Paul Miclău, pentru ca, în sfârşit, Mihai Dinu să le retranspună într-o formă finală. Procedeul e similar cu cel telefonului fără fir. Semnalul e trecut prin atâtea filtre câte sunt necesare pentru ca zgomotul să fie eliminat. Cu jocul acesta nu-i de joacă. Pe tot parcursul acestui exerciţiu, intervin precizările, de o extremă acuitate, ale autorului. De la simplele evaluări prozodice până la calcularea distanţei Hamming, din teoria codurilor, nimic nu scapă controlului riguros al lui Mihai Dinu. Niciodată prea complicat, raţionamentul poate fi urmărit cu încântare şi de nespecialişti.
Sigur că intră, în scenariul acesta, şi destulă subiectivitate. Controlată însă. Şi destul hazard. (Se întâmplă ca, în retroversiune, profesorul Dinu să nimerească peste câte o sintagmă folosită şi de Bolintineanu. Dar asta fără ca originalul să fi fost consultat înainte. Cel mult, putem presupune o acţiune subtilă a memoriei involuntare.) Independent de acestea, însă, rezultatul investigaţiei e plauzibil. Nu am să stric efectul de suspans rezumându-l aici.
Dincolo de această miză aşazicând practică, se decantează, din cartea lui Mihai Dinu, treizeci de poeme ale lui Bolintineanu, splendid rescrise de un bun cititor al lui Eminescu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara