Numărul curent: 47

Istorie Literară:
Critica de dicţionar de Ion Simuţ


Prin anii '70-'80, când revistele deplângeau faptul că nu avem un dicţionar al literaturii române ca instrument de lucru (câte ceva aveam, dar nu ce trebuia), mă miram că nu i-a venit nimănui ideea de a-i pune alături pe Al. Piru, Ov. S. Crohmălniceanu şi D. Micu pentru realizarea unui astfel de obiectiv. Ideal coordonator şi revizor de texte ar fi fost Şerban Cioculescu. Cu cei trei sau patru, dicţionarul literaturii române de la A la Z şi de la origini până în prezent ar fi fost gata în câteva luni, cel mult un an. Al. Piru e un critic de descripţie eficientă şi rapidă, un istoric literar de informaţie exactă, seacă şi obiectivă, tocmai bun pentru a redacta articole de dicţionar în serie. De altfel, aproape toate cărţile lui sunt construite din asemenea profiluri tipizate. Mi-a amintit această situaţie reeditarea cărţii din 1968 a lui Al. Piru Panorama deceniului literar românesc 1940-1950 de către Editura 100+1 Gramar. E păcat că volumul nu e însoţit de o prefaţă, care să-i arate metoda şi lacunele, să-l pună într-un context şi să-i releve mai bine intenţiile. Ceea ce spune autorul însuşi în textul preliminar, Câteva lămuriri, nu e de ajuns. E adevărat că, perioada fiind mai puţin cercetată, iar anumite opere - ignorate, era nevoie de un tablou de actualizare şi de repunere în circulaţie a unor scriitori, dar decupajul e arbitrar. Al. Piru ştia foarte bine că "istoricul literar viitor nu va menţine deceniul 1940-1950 ca perioadă literară", pentru că e un interval de tranziţie, cu mari fisuri interne şi orientări foarte diferite. De aceea afirmă: "scopul nostru nu a fost pentru moment de a întocmi o lucrare de istorie literară, ci numai de a documenta asupra unui spaţiu în mod greşit socotit alb; delimitarea materiei nu s-a făcut pe criterii obişnuite de periodizare" (p. 6). Dintr-o astfel de procedare comodă, fără nici un fel de perspectivă şi fără observaţii de ansamblu asupra epocii, provin insatisfacţiile cititorului şi reproşurile specialiştilor. Din panorama lui Al. Piru nu putem afla decât ce a publicat cutare scriitor în intervalul 1940-1950. Criteriul ordonator e generaţia (Al. Piru departajează pentru fiecare gen literar trei generaţii), iar instrumentul principal e rezumatul. Nimic mai mult: istoricul literar nu-şi ridică privirea din cărţi. Scriitori şi opere au parte de o descriere neutră, ca într-un dicţionar. Intermitent, se relevă erudiţia comparatistă şi cunoaşterea amănuntului, dar problematizările şi speculaţiile de interpretare, situările şi deschiderile de orizont sunt blocate, poate voit auto-cenzurate, dar cu un efect păgubitor.

Al. Piru voia să demonstreze că în deceniul 1940-1950 nu s-a produs o ruptură între epoci politice şi nu a existat un hiatus de creaţie. Continuitatea dintre literatura interbelică şi cea contemporană nu ar fi fost afectată. Cu toţii (inclusiv Al. Piru) ştiam că nu e adevărat. Instalarea regimului comunist a frânt o evoluţie firească. Din 1948 ideologia de partid a funcţionat normativ, dislocând criteriul estetic. Decupajul 1940-1950 este ales cât se poate de neinspirat, chiar cinic. Al. Piru nu spune nimic despre ce s-a întâmplat politic în acest interval. E un deceniu fără unitate sau coerenţă de istorie literară. În cuvântul lămuritor, autorul ne arată că ştie acest lucru, dar totuşi procedează împotriva evidenţei şi a aşteptărilor. Parcă Al. Piru ar vrea să demonstreze că se poate face istorie literară indiferentă faţă de istorie şi politică. Se poate face (panorama lui Al. Piru stă mărturie), dar ceea ce rezultă e un dicţionar de scriitori, aranjaţi nu alfabetic, ci pe generaţii. Al. Piru dezideologizează o perioadă foarte ideologizată. E şi acesta un fel de experiment teoretic. Riscul major e falsificarea contextului, proiecţiile operelor în gol, nu în peisajul lor firesc.

Deceniul 1940-1950 e, pentru orice cunoscător al istoriei naţionale, spart nu în două, ci în trei bucăţi: perioada războiului (1940-1944), un interval de tranziţie între două regimuri politice complet diferite (1945-1947) şi începutul proletcultismului (1947-1950). Al. Piru, care ştia foarte bine toate aceste împrejurări dramatice, trece senin peste tragedia literaturii române. Suspendă istoria. Ia deceniul ca pe un segment temporal indiferent. Nu-şi propune să vadă epoca şi transformările, pentru că stă, fără sensibilitate şi imaginaţie, în faţa unor rafturi de bibliotecă. Numele scriitorilor sunt etichete, iar cărţile - suportul de hârtie al unui text oarecare, fără legătură nici cu viaţa socială, nici cu viaţa formelor literare. Pentru Al. Piru literatura e un depozit de cărţi, unde rostul istoricului literar e să scuture tomurile de praf şi să facă ordine. După aceleaşi procedee - al decupajului pe decenii şi al organizării materiei pe generaţii - a redactat ulterior, în 1975, două volume despre Poezia românească contemporană. Inadecvarea stilului narativ şi automatismul simplei inventarieri tematice sar imediat în ochi. Al Piru scrie la fel despre Nichita Stănescu şi Poeţii Văcăreşti, despre Camil Petrescu şi Mihail Davidoglu. Procedează ca un chirurg, căruia îi e indiferent pacientul. Răceala de execuţie a operaţiunii descriptive de istorie literară ignoră diferenţele şi nivelează personalităţile. Operele analizate de Al. Piru nu sunt fiinţe vii, ci corpuri inerte sub anestezie.

Cu una sau două excepţii, Al. Piru desemnează bine capii de generaţie în "panorama" sa. Operaţiunea e făcută tacit, fără nici un fel de comentariu, prin simpla plasare a numelor în fruntea listei la generaţiile vârstnică, mijlocie sau tânără. La poezie, sunt Tudor Arghezi (urmat imediat de Lucian Blaga), Mihai Beniuc şi Dimitrie Stelaru (pentru generaţia tânără puteau fi la fel de bine Geo Dumitrescu sau Ion Caraion). La proză, în fruntea generaţiei vârstnice e Mihail Sadoveanu (lipseşte din panoramă Liviu Rebreanu, cu sfârşitul activităţii sale, de menţionat măcar pentru romanul Amândoi, apărut în 1940, dacă nu şi pentru volumul de confesiuni Amalgam, din 1943), în fruntea generaţiei mijlocii - Geo Bogza, a generaţiei tinere - Ovidiu Constantinescu. Dramaturgia îi are în frunte pe Camil Petrescu şi Mihail Sebastian, pentru prima şi a doua generaţie, căci a treia e nesemnificativă. La critică şi eseu, Al. Piru săvârşeşte un gest de preferinţă categorică, punând în fruntea generaţiei vârstnice în loc de E. Lovinescu, cum ar fi fost firesc, pe G. Călinescu, făcând o rocadă între cei doi. E încă un gest public de afiliere a lui Al. Piru. Pe lângă această licenţă istorică, absenţele din tablou, destul de numeroase, agravează deficienţele panoramării. Lipsesc N. Cartojan (pe care Al. Piru l-a plagiat în sinteza sa despre literatura română veche), Carol Ardeleanu, Romulus Cioflec, Tudor Teodorescu-Branişte, Octav Şuluţiu, Mircea Streinul, V. Beneş, Edgar Papu, Laurenţiu Fulga, Ovid Caledoniu, Ioana Postelnicu, iar dintre exilaţii pe care cenzura oricum i-ar fi eliminat din tablou: Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu, Petru Dumitriu. Deşi ar vrea să fie completă, panorama lui Al. Piru nu e. Nici măcar inventarierea nu e ireproşabilă.

Pentru Al. Piru modelul călinescian era totul. În principiu, admiraţia e o premisă a emulaţiei. Însă Al. Piru, mult prea sec în discursul său critic, nu are disponibilitatea unei viziuni şi a unei creativităţi ca ale maestrului. Narativitatea sa se limitează la misiunea de a repovesti un roman sau un volum de poezii, pus, cel mai adesea, inadecvat într-o ecuaţie epică. Ceea ce la G. Călinescu e vastă viziune epică şi naraţiune istorică a destinului unei literaturi se reduce la Al. Piru la o simplă anecdotică. Panorama deceniului literar românesc 1940-1950 e statică, nu dinamică: o epocă moartă pe masa de investigaţie a cercetătorului. Dacă am reorganiza cartea alfabetic, după numele scriitorilor, făcând-o mai uşor de consultat, ea nu ar pierde nimic - ceea ce dovedeşte că aşa-zisa "panoramă" nu e decât un dicţionar ordonat după principiul generaţiilor. Dicţionarului îi lipseşte fiorul epocii, frisonul timpului istoric, viziunea organică. Al. Piru face numai anatomia deceniului 1940-1950, fără nici o veleitate de "fiziologist", care ar trebui să fie tocmai vocaţia istoricului literar (să înţeleagă funcţiile şi disfuncţiile literaturii într-o epocă).

Prestigiul lui Al. Piru (azi, mult diminuat) era datorat în mare măsură faptului că a "lucrat" cu G. Călinescu (debut la "Jurnalul literar" în 1939, asistent la catedra lui G. Călinescu în 1946, doctorat cu o teză despre G. Ibrăileanu în 1947). Dar ucenicul e mult prea limitat în perspectiva sa, ca un simplu laborant faţă de un cercetător. Ştie tot despre eprubete, recipiente şi preparate, dar experimentul în ansamblul său îi scapă. Opera analizată moare în mâna lui, se muzeifică. De fapt, Al. Piru e un sceptic, pe când G. Călinescu era un epicureu al Literaturii - diferenţă esenţială, care vorbeşte de la sine. Rostul literaturii pare a fi, pentru Al. Piru, acela de a furniza exponate

într-un muzeu. Operele sau scriitorii nu sunt altceva decât prilejul unor articole de dicţionar (deşi Al. Piru nu a publicat niciodată un dicţionar propriu). În fond, procedarea nu e chiar lipsită de o anumită filosofie din sfera scepticismului sau poate a cinismului. Întocmai cum pentru Mallarmé lumea exista pentru a sfârşi într-o carte, pentru Al. Piru literatura există pentru a sfârşi într-o istorie a literaturii, o panoramă sau un dicţionar. Plăcerea lui Al. Piru se reduce la a pregăti opera literară pentru un muzeu de curiozităţi. Rezumatul practicat de critic e ca operaţiunea de eviscerare înainte de formolizare: organismul operei e golit de conţinutul său vital.

Rezumativ, obiectiv, de-o neutralitate adesea jucată ironic, concis şi clar, fără emoţie estetică şi fără rezonanţă afectivă cu vreun text, perfect indiferent oricare ar fi acesta, util la nivelul informaţiilor de conţinut despre literatura trecută prin registratura sa, Al. Piru e, în general, lipsit de idei, de capacitate speculativă şi de atenţia adecvată la istoria formelor literare. Nu e rău pentru o critică fără pretenţii de interpretare. Dar e prea puţin faţă de ceea ce aşteptăm să ne dea istoria literară: un sentiment al valorilor perene şi o viziune asupra timpului creaţiei. Din nefericire pentru posteritatea lor, cărţile de critică ale lui Al. Piru au ceva neglijabil peste o compoziţie de rezumate şi o orchestraţie ironică a detaliilor.


Al. Piru, Panorama deceniului literar românesc 1940-1950, şediţia a douaţ, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 2004, 432 p.