Înapoi la pagina curenta

Lecturi:
Critica criticii de Daniel Dragomirescu


Critica criticii este un domeniu special de exercitare a actului critic, care nu se află la îndemâna oricui, pentru că presupune, pe lângă abilităţile hermeneutice de rigoare, şi un orizont de cultură la nivel academic. Printre cei care, nu foarte numeroşi, se ocupă cu acest gen de critică se numără şi profesorul universitar Dan Mănucă (cercetător şi director al Institutului "Al. Philippide" din Iaşi) care, de multă vreme, susţine în mod consecvent o rubrică de profil în revista "Convorbiri literare".

Volumul generic denumit Restituiri (Ed. Opera Magna, Iaşi, 2007) grupează selectiv texte publicate în paginile revistei de la Iaşi de-a lungul anilor şi se constituie, în linii generale, într-o pledoarie pentru un anumit mod de a recepta şi de a evalua contribuţia unor specialişti în domeniul istoriei noastre culturale şi literare.

Prima parte a volumului este consacrată jurnalului (ca specie, desigur), iar primul capitol este dedicat lucrării Ficţiunea jurnalului intim de Eugen Simion. Criticul universitar de la Iaşi, care nu e de felul său un entuziast, apreciază că Eugen Simion "desprinde o serie de trăsături ale jurnalului intim, într-o analiză dintre cele mai complexe şi echilibrate din câte s-au făcut până acum" (p. 9). Bine documentat, Dan Mănucă îl completează pe E. Simion, afirmând că începuturile jurnalului ca specie nu i s-ar datora vreunui autor occidental, ci curtezanei japoneze Sei Shonagon (care slujea la curtea imperială prin secolul al X-lea). Este un punct de vedere care se detaşează de opiniile curente, dar problema care se pune în acest caz este în ce măsură asemenea texte au presupus şi conştiinţa actului de creaţie, spre a putea fi adjudecate cu deplină legitimitate în contul literaturii artistice. Dacă premeditare nu e, nici de literatură ca artă nu putem vorbi. Plasând jurnalul sub semnul ficţiunii, academicianul Simion nu s-a înşelat, ci a enunţat în mod pertinent condiţia esenţială pentru ca acest tip de scriere să poată fi asimilat în sfera literaturii, alături de speciile epice consacrate.

Referindu-se, în capitolul Eliade lusitanul, la Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade (Ed. Humanitas, 2006), criticul ieşean apreciază în genere conţinutul lucrării, care cuprinde - între altele - referinţe importante la activitatea gazetărească a tânărului Eliade, precum şi un studiu despre Salazar, apreciat ca valoros. Specialist în lucrări de tip academic, Dan Mănucă deplânge, pe bună dreptate, deficienţele aparatului critic al ediţiei, care s-ar fi cuvenit să se ridice cu mult peste nivelul "încropelilor" postdecembriste: "Un editor - atrage criticul atenţia - nu trebuie să presupună cărui tip de cititor îi va cădea în mână textul (...) Prin urmare, el este dator să adnoteze..." etc. (p. 41) Acest neajuns îl determină pe critic să aducă în discuţie, cu titlu de exemplificare, numele obscurului "V. Rozanov", menţionat de Eliade într-o însemnare de jurnal ("Îl citesc pe V. Rozanov"). Criticul nu ştie nici el exact despre cine ar putea fi vorba (cu atât mai puţin un cititor neavizat), excluzând ipoteza că acel V. Rozanov ar fi autorul sovietic al unei cărţi despre căderea regimului hitlerist. Într-adevăr, raţionamentul criticului este just; Eliade nu putea citi, în timpul războiului, o lucrare apărută cu mai mulţi ani după sfârşitul conflagraţiei. În mod aproape cert, Eliade "lusitanul" îl avea în vedere pe Vasili Rozanov (1856-1919), cel mai paradoxal, dar şi cel mai puţin cunoscut gânditor rus de la confluenţa veacurilor XIX şi XX, considerat de unii drept "un Rasputin al inteligenţei ruseşti", autorul unei opere cu trăsături iconoclaste ("Legenda Marelui Inchizitor" - 1890, "Apocalipsa timpurilor noastre" - 1919 etc.), care nu se putea să scape atenţiei şi interesului tânărului Eliade, cel dornic să meargă mereu pe alte căi decât cele bătătorite de majoritatea confraţilor de elită intelectuală.

A doua parte a volumului, dedicată restituirilor (ca un proces necesar şi firesc pe tărâmul istoriei literare), se deschide cu un capitol privitor la literatura veche, reprezentată prin Biblia de la Bucureşti, reeditată în 2004, la Iaşi, prin grija specialiştilor de la Institutul "Al. Philippide", în colaborare cu colegii lor de la Universitatea "Albert Ludwig" din Freiburg (landul Baden-Wurttenberg, Germania). Dincolo de aprecierile cuvenite pentru activitatea merituoasă a cercetătorilor români (printre care este evidenţiată contribuţia lui Alexandru Andriescu, specialist în Biblia de la Bucureşti şi în Psalmii lui Dosoftei), capitolul reţine atenţia prin câteva note polemice, formulate pe un ton detaşat-ironic. Potrivit lui Dan Mănucă, în cazul lui Dosoftei nu poate fi vorba de o anticipare a postmodernismului, aşa cum socoteşte Eugen Negrici, tot astfel cum nu se pune în nici un caz problema includerii lui Ioan Prale (versificator original sau/şi caz patologic) în aceeaşi categorie cu promotorii textualismului: "Cu şi mai mare amuzament întristat - scrie criticul -, îmi amintesc că am citit o afirmaţie a lui Mircea Cărtărescu, după care Prale este... postmodern. Aferim!" (p. 53) Se non e vero, e ben trovato, s-ar putea zice (sau şi una, şi alta). Însă respectabilul critic ieşean riscă să-şi ridice în cap un segment deloc neglijabil (dimpotrivă, dominant, chiar şi în capitala Moldovei) al spectrului literar şi cultural actual, punând sub semnul întrebării identitatea şi perenitatea postmodernismului, văzut ca "o modă trecătoare" (p. 56). Modele, din câte se ştie, sunt foarte efemere, în timp ce "moda" postmodernistă numai la noi datează, ca fenomen situat în avanscena manifestărilor publice, de vreo trei decenii bune, aşa încât ar trebui mai degrabă discutată, cu toate cărţile pe masă, atunci când va suna ceasul bilanţului, cu onestitate şi fără fanatisme estetice inutile, problema contribuţiei sale valorice la evoluţia literaturii noastre. Ar mai fi de reiterat, în acest context, opinia exprimată mai demult - cu maximă autoritate - de Nicolae Manolescu, în viziunea căruia "postmodern" ar fi cam tot ce are mai reprezentativ literatura română (de la Biblia lui Şerban Cantacuzino şi de la Dosoftei încoace).

În capitolul intitulat "Un scriitor în ofensivă" şi dedicat lui Ion Budai Deleanu, reprezentant de frunte al iluminismului transilvănean, Dan Mănucă deplânge, pe bună dreptate, faptul (simptomatic) că "nu există o ediţie care să înmănuncheze scrierile cunoscute până acum, risipite în volume" (p. 57), dar ţine totuşi să aprecieze contribuţiile datorate lui Ion Gheţie (1966) şi Ioanei Em. Petrescu - despre "eposul comic" (1974). După acest preambul, criticul evaluează binevoitor câteva contribuţii mai recente, în principal fiind vorba de prima versiune franceză a }iganiadei (2003), realizată sub semnătura lui Valeriu Rusu (şi a colaboratorilor) şi de lucrarea exegetică Opera literară a lui I. B. Deleanu (2004) a mai puţin cunoscutului Ion Urcan, la care se adaugă versiunea în proză dată de Grigore }ugui aceleiaşi Ţiganiade - de fapt o transpunere a textului original în limba română literară actuală, despre care ni se dă asigurarea că ar fi "de o remarcabilă acurateţe" (p. 62). În fapt, "ofensiva" lui I. B. Deleanu, în epoca postdecembristă ne pare mai degrabă o defensivă. Prezenţa sa în manuale a devenit simbolică (prefigurând chiar o dispariţie completă, sub presiunea crescândă a acţiunii de "descongestionare a materiei"), iar interesul de care se va fi bucurat, din 2003 încoace, traducerea franceză a Ţiganiadei nu confirmă, din câte se pare, previziunile optimiste ale criticului.

Partea a treia (p. 97-178) are în vedere domeniile conexe ale hermeneuticii şi comparatismului şi grupează articole dedicate unor lucrări considerate de valoare şi demne de a fi aduse la cunoştinţa publicului avizat. În atenţia lui Dan Mănucă se situează, în primul rând, lucrarea Interpretare şi raţionalitate (Polirom, 2006) de Paul Cornea, apreciat pentru că, prin calitatea meto­dei critice utilizate, descurajează "practica păguboasă a criticii sterile de tip universitar, cât şi zglobia nonşalanţă a foiletonismului" (p. 101, cap. "Răzbunarea inefabilului"). Eugen Simion revine în atenţie cu noua ediţie la Întoarcerea autorului, lucrare apreciată drept plină de rigoare şi având meritul de a "pune la zid sociologismul dizgraţios de vulgar al comisarilor bolşevici postdecembrişti" (p. 106, cap. "Scepticul nemântuit".). Spirit echilibrat şi pozitiv, autorul Restituirilor nu îşi lasă nerostite re­zer­vele, următoarea recomandare a lui Eugen Simion părându-i-se "utopică": " Un critic nu trebuie (...) să cunoască dedesubturile vieţii literare şi, mai ales, micul infern al omului de litere" (p. 105). În capitolul "O istorie cu istorii" vizat este Marian Popa, a cărui Istorie a literaturii române de azi pe mâine (2001) îi prilejuieşte criticului observaţii caustic-binevoitoare. Pe de o parte, ni se spune că adoptând o atitudine ironică Marian Popa a căutat "să nu cadă în didacticism" (p. 116), pe de altă parte suntem informaţi că acelaşi autor este vizitat de "obsesia evreităţii" (p. 117) şi că uneori se amuză "gratuit" şi "ieftin" (p. 118). Criticul nu este de acord nici cu tratarea pe un spaţiu prea amplu a lui Constantin Virgil Gheorghiu, care ar fi avut loc tocmai bine "la coada unui capitol de paraliteratură" (p. 118). Fără a avea nici un fel de partis pris în această privinţă, semnalăm faptul că şi Florin Manolescu, în substanţiala sa lucrare Enciclopedia exilului literar românesc (Ed. Compania, 2003), îl onorează cu un spaţiu la fel de generos pe autorul romanului Ora 25, notabil măcar pentru interesul de care s-a bucurat pe plan mondial şi prin ecranizarea lui Carlo Ponti, cu Anthony Quinn în rolul lui Johann Moritz (românul cu destin paradoxal, dar emblematic). Lucrarea lui Paul Anghel, O istorie posibilă a literaturii române (2002) este apreciată drept "o carte surprinzătoare". Despre ce ar putea fi vorba? Autorul Zăpezilor de acum un veac (1996), dar şi al Victoriei de la Oltina (1961) ar fi avut la sertar dinainte de 1990 respectiva lucrare, dar nu a putut-o publica la vremea respectivă, "pentru că nu corespundea ideologiei comuniste" (p. 128). Altminteri, Paul Anghel contestă Istoria lui Călinescu şi înglobează folclorul în literatura cultă, propunând istoricilor literari taxonomii într-adevăr surprinzătoare, ca de exemplu "modelul static-gregar" (unde este încadrat cronicarul Neculce) ori "modelul expansionist-rebel" (unde este aşezat Dimitrie Cantemir) şi înserieri în care Ioan Teologul şi Bogomil fac casă bună cu Hobbes, Spengler şi Lenin (p. 132). Lucrarea lui Leon Volovici, Apariţia scriitorului în cultura românească (2004, reeditare) este, pe bună dreptate, evidenţiată (în capitolul Naşterea scriitorului român) "pentru rigoarea demersului" (p. 151), menit să releve toţi factorii de ordin istoric, cultural, social şi economic care au prezidat la profesiona­lizarea scrisului în spaţiul românesc.

În linii generale, materialele cuprinse în volumul Restituiri se remarcă prin stil şi rigoare. Dan Mănucă este una dintre vocile autorizate ale şcolii critice ieşene şi naţionale.