Numărul curent: 47

Lecturi la zi:
Critica anilor 80 de Tudorel Urian

Cine ar mai fi interesat astăzi să citească o carte de critică literară publicată în urmă cu 20 de ani? Mai ales în condiţiile în care ea nu se referă la literatură, ci la critica literară a epocii. Nu este un secret faptul că mulţi dintre comentatorii literari de ultimă generaţie privesc cu nedisimulat dispreţ toată literatura produsă în perioada comunistă. Chiar şi cărţile publicate după 22 decembrie 1989 de numele exponenţiale ale literaturii de dinainte de prăbuşirea regimului Ceauşescu au avut parte de cronici demolatoare din partea unor critici tineri de azi, convinşi că, dacă întreaga literatură română din perioada 1947-1989 ar fi aruncată la gunoi, paguba nu ar fi foarte mare. Or, dacă poezia şi proza scrise în perioada comunistă nu se mai bucură de căutare, ce interes ar mai putea stârni o carte despre critica literară, adică despre modul în care erau receptate în epocă respectivele produse literare.

În pofida acestor temeri apriorice, recitită la exact două decenii de la apariţie, cartea lui Mircea Martin, Singura critică, păstrează neaşteptate resurse de prospeţime. Multe dintre judecăţile şi concluziile profesorului sunt valabile şi astăzi, în vreme ce altele, deşi poartă urmele timpului, impresionează prin lipsa de inhibiţii a gândirii, prin naturaleţea exprimării şi prin libertatea opiniilor. Citind această carte, pe alocuri uiţi pur şi simplu că ea a fost scrisă în urmă cu douăzeci de ani, într-o vreme în care se presupune că întregul sistem editorial românesc era controlat de foarte vigilenţii cenzori ai regimului. Or, observăm cu oarecare surprindere că Mircea Martin spune verde ce are de spus, judecăţile sale critice nu plătesc tribut "corectitudinii politice" a epocii, dialogul intelectual se poartă la cote foarte înalte, în termeni academici şi este perfect sincron cu ideile criticii europene (în special franceze) a momentului. Este imposibil să nu remarci starea de normalitate care respiră din fiecare pagină a acestei cărţi, modul firesc în care autorul intră în dialog cu numele de referinţă ale criticii europene şi discută despre ideile estetice şi modelele critice foarte la modă în epocă (structuralismul, semiotica etc.)

Fireşte, citite astăzi, unele dintre judecăţi şi-au pierdut valabilitatea. Pentru a fi înţelese, ele trebuie contextualizate, readuse în climatul momentului literar în care au fost enunţate. Într-un articol publicat în anul 1978 în revista "Viaţa Românească", Mircea Martin notează: "Orice literatură a depăşit astăzi, dacă nu în totalitatea cazurilor individuale, cel puţin în ansamblul ei, creaţia spontanee. Chiar şi în literaturile foarte tinere, numărul scriitorilor inocenţi, netrecuţi prin cultură, este în scădere. Scriitorul modern este prin excelenţă conştient, lucid, el îşi premeditează de departe efectele, îşi programează opera" (p. 36). În continuare, referindu-se la poezia celei mai tinere generaţii - repet, ne aflăm în anul 1978 -, criticul scrie: "...poezia vârstei postmoderne este o poezie care vine din cultură, o poezie a poeziei, a atitudinii lucide, ironice nu o dată, şi mai puţin a reveriei şi a dezlănţuirilor metaforice. Aluziile cotidiene şi implicaţiile politice abundă în cuprinsul ei". Se poate citi în aceste rânduri un manifest, avant la lettre al literaturii optzeciste. În tentativa de a se delimita de modelul literar optzecist, generaţia 2000 a aruncat însă peste bord tocmai acest intelectualism, privirea ironică, mediată cultural, asupra realităţii, reîntorcându-se la percepţia directă, frustă, adesea traumatiza(n)tă, asupra lumii înconjurătoare.

Dincolo de aceste semne certe de localizare în timp, din Singura critică nu lipsesc referinţe pe care le credeam tabu pentru vremea respectivă. Într-un articol cu tentă vag polemică la adresa lui Nicolae Manolescu, nelipsit de câteva fine maliţiozităţi, Singularitatea unui alergător de cursă lungă, Mircea Martin scrie la un moment dat: "Sigur pare să fie oricum faptul (repetat, deci uşor de verificat) că preţuieşte (Nicolae Manolescu - n.n.) mai mult pe Vasile Nicolescu decât pe Ştefan Augustin Doinaş în poezie şi, în proză, pe Dumitru Popescu mai mult decât pe Sorin Titel" (pp. 206-207). Se ştie, în anii '80, Dumitru Popescu era un temut activist al partidului comunist, iar Vasile Nicolescu unul dintre favoriţii indiscutabili ai regimului. Citind această frază, am fost convins că ea a fost adăugată de autor la ediţia din anul 2006 şi chiar mă pregăteam să-l sancţionez pentru mica meschinărie. Am luat însă ediţia din 1986 pentru o verificare pe care o credeam formală. Stupoare: fraza este la locul ei. Să fi fost ea în epocă interpretată de cenzorii partidului comunist ca un elogiu sincer la adresa lui Vasile Nicolescu şi Dumitru Popescu? Dar ironia şi maliţiozitatea se văd cu ochiul liber. Să nu fi citit nimeni aceste rânduri înainte ca ele să fie publicate? Atunci însă de temuta cenzură comunistă se cam alege praful. Dacă o astfel de comparaţie plină de sugestii politice a putut fi publicată în anul 1986, de ce se simţeau striviţi de cenzură atâţia scriitori ai vremii?

Singura critică este o radiografie a criticii literare româneşti din deceniul nouă al secolul XX. Volumul conţine o pledoarie pentru rostul criticii literare în epocă, (implicit, o deontologie a profesiei de critic literar), câteva analize aplicate celor mai reprezentativi critici ai vremii şi, nu în ultimul rând, un soi de autoportret al criticului Mircea Martin, prin intermediul confesiunilor din interviurile ocazionale. Pline de învăţăminte sunt şi astăzi reflecţiile profesorului în legătură cu tipurile de exprimare a judecăţii de valoare, conştiinţa operei literare, poziţia pe care trebuie să se situeze criticul în raport cu opera şi cu dezideratele ideologice ale timpului. Citite acum pentru prima oară, multe dintre afirmaţii pot surprinde prin curajul lor. Ele trebuie să fi stârnit multe discuţii printre cei care aveau ochi de văzut şi urechi de auzit. Trimiterile politice camuflate într-un raţionament pur literar, în aparenţă, sar, încă o dată, în ochi: "Criticul adevărat nu poate fi sensibil la opere mediocre, chiar dacă ele vin în întâmpinarea programului său (unde prin programul său se poate înţelege şi programul altora - n.n.). Ideile, oricât de generoase, proferate în asemenea opere nu pot suplini absenţa vocaţiei" (p. 20).

Plină de sugestii este incursiunea lui Mircea Martin în lumea criticilor reprezentativi ai anilor '90. Edgar Papu, Adrian Marino, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Liviu Petrescu, Al. Călinescu au fost, în deceniile opt şi nouă ale secolului trecut, critici cu metode complet diferite de abordare a fenomenului literar, dar care, toţi, au dat consistenţă schimbului de idei şi au contribuit la impunerea unui sistem de valori funcţional. Mircea Martin reuşeşte să pună în evidenţă esenţialul gândirii critice a fiecăruia dintre aceşti autori, să exprime particularităţile şi avantajele şi vulnerabilităţile metodelor acestora. Fiecare dintre aceste micro-monografii critice se transformă în posibile căi de abordare a fenomenului literar, în tot atâtea drumuri pline de sugestii spre inima operei literare.

Astăzi, când se vorbeşte tot mai insistent de criza literaturii, nimeni nu mai pare preocupat de destinul criticii literare. Critica literară a ajuns un dialog aproape personalizat între critic şi autorul supus analizei şi nimeni, cu excepţia acestora, nu dă semne că ar mai intra în rezonanţă. De aceea, o carte precum Singura critică, menită să descifreze tipurile de gândire şi sistemele critice ale comentatorilor literari, aplicată la peisajul literar actual, ar părea o încercare utopică, inutilă, lipsită de vreo finalitate practică.

Cum arată criticul literar ideal? În urmă cu douăzeci de ani, Mircea Martin îi schiţa portretul din câteva linii: "...aş admira mult pe criticul care ar avea tăria să nu-şi principializeze particularităţile, să-şi recunoască defectele constitutive, să-şi depăşească pre-judecăţile atunci când o operă literară autentică i-o cere. La noi, Lovinescu a fost mai aproape decât alţii de un asemenea ideal". Iată o definiţie la care se poate subscrie şi astăzi fără nici un fel de problemă. Fie numai şi pentru aceste mici lecţii de deontologie profesională, risipite cu generozitate în mai toate eseurile, o carte precum Singura critică ar trebui să devină lectură obligatorie pentru mulţi dintre tinerii cronicari literari de azi.