Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Critic printre poeţi de Gabriel Coşoveanu

Răzvan Voncu, Poeţi români de azi (I), Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2015, 189 pag.

Acoperitor de spaţii mari literare şi specializat în ingrata, critică de ediţii, mefient şi chiar expulzant în raport cu limbajul critic ghilotinant sau, dimpotrivă, nivelator prin magnificare, Răzvan Voncu este, evident, dotat să dea sinteze. Metoda sa de lucru ar fi, aparent, simplă: lectura la firul ierbii, o contextualizare bogată, „profesorală” în sensul bun al termenului (căci precisă şi logică), apoi o relectură a „şantierului”. El pleacă de la câte un concept, ca orice cartezian, pentru care caută o formă. De aceea, discursul său rămâne agreabil şi ponderat chiar atunci când trebuie să amintească şi „volume ruşinoase” din ceea ce numeşte el Perioada comunistă (1948-1989), practic prima secţine a cărţii, perioadă despre care Eugen Negrici a scris cărţi (ne)recomandabile protocroniştilor, a doua secvenţă reunind comentarii redevabile Perioadei democratice (1990-2015). Pentru ambele intervale, tonul se dovedeşte direct, la adăpost de efuziuni, interpretările propriuzise fiind contrapuncatate de salubre şi suficient de discrete „învăţături” ale cronicarului cu experienţă pentru alegria solipsistă a destui „insurgenţi” care mizează pe poetica şocului.

Faţă de reţetele „flamboaiante” mizerabilistic, regăsibile, de altfel, şi în sensibilitatea unor texte hip-hop de mare vogă, dar şi faţă de apetitul, uneori maniacal, pentru succesul de tip Blitzkrieg, criticul se pronunţă fără echivoc, metodic: „...1) îndepărtarea publicului larg de poezie se explică tocmai prin înlocuirea, de către majoritatea poeţilor de azi, a lirismului cu o formulă «tehnică», relativ facilă şi din care lipseşte emoţia, şi 2) o critică insensibilă la valoarea estetică şi dispusă să refuze un discurs, doar pe criterii programatice, indiferent de valoarea şi autenticitatea experienţei literare conţinute”. Cum complexitatea este văzută, în mai multe elanuri teoretizante, drept un plus inalienabil al lirismului dintotdeauna, fără ca asta să însemne neapărat încifrare sau codificare ezoterizantă, Răzvan Voncu devine foarte atent, când survolează cariere încheiate biologic, la pericolul eventualei manierizări. Poeţii nu au cum să achieseze seren la obiecţii: ne amintim, căci a devenit celebră pentru „dosarul” incriminant întocmit categoriei criticului, de Marin Sorescu, într-o situaţie în care era contestat, chiar pentru manieră, de un critic celebru, pe care l-a făcut „muscă ce bâzâie într-o vioară”. Autorul Liliecilor, à propos, are, aici, parte de o analiză convingătoare, centrată pe ideea mirării traversării realităţii prin limbaj. Postumele sunt şi ele chemate să ajute la închegarea unor rute poietice cu noduri coagulante în zona tragicului, mai ales, câtă vreme, în conştiinţa multora, Sorescu ar putea rămâne un ludic, un neîntrecut, ce e drept, în recoltarea de trouvailles ironiste imediat retenabile.

Investigat acribios, pe etape, este şi Nichita Stănescu, orficul en titre al şaizeciştilor, care beneficiază şi de cel mai extins segment din volum, alături de Nicolae Labiş, precursorul său recunoscut, al cărui profil constituie şi uvertura panoramei de faţă. Şi nu e de mirare: Labiş e plasat sub genericul Posteritatea dificilă a unui poet afirmat într-o epocă barbară, iar Nichita apare, ca împătimit al levitaţiei şi al metamorfozelor, sub chapeauul Poezia ca stare de libertate. Sigur că gândul său de a vieţui transpolitic (Labiş, mort la 21 de ani, va resuscita perpetuu acea chinuitoare întrebare referitoare la posibilul său traiect) poate fi calificat drept naiv. Şi atunci intervine nuanţarea exegetului, care se străduieşte să se menţină într-un fel de valéryan midi le juste al textului: „Însă dovezile că acest scriitor, ce părea a trăi cu sârg o frumoasă şi furtunoasă boemă, na rămas insensibil la dezastrul în care se adâncea România, sunt numeroase, atât în memorialistica celor care l-au cunoscut îndeaproape, cât şi în opera sa”. Sesizăm, mai mult, că geometria cărţii nu e deloc inocent gândită, şi are, nu o dată, implicite axe polemice. În densul capitol dedicat autorului Albatrosului ucis, citim esenţialul despre o voce care, pentru unii, nu a fost decât o portavoce comunistă: „Labiş readuce poezia noastră la modelul Eminescu”. Şi atunci ni se pare cu atât mai judicios, deloc arogant sau redundant, gestul lui Răzvan Voncu de a elogia facerea poemului cu resursele, limitate totuşi, ale interiorităţii invadate şi vampirizate, în cele din urmă, de demonul muncii neostoite: „...aş atrage atenţia tinerilor poeţi români asupra demersului la care Nichita Stănescu şi-a supus creaţia, spre a nu o lăsa să obosească. Poezia nu se rezumă la inspiraţie, la «slova de foc» care, în fond, vine atât de rar. Pentru a-ţi construi un univers poetic inimitabil şi recognoscibil, pentru a rămâne actual, e nevoie de travaliu şi de neodihnă”. Pe cam aceleaşi coordonate ale elogierii renuvelării de sine sau, oricum, ale spaimei faţă de autorepetare, se situează şi celelalte analize care ne-au „prins” anume interesul, consacrate lui Nicolae Prelipceanu, Gabriel Chifu, Ioan Es. Pop, Adrian Alui Gheorghe sau Anei Blandiana, lui Mircea Dinescu, Liviu Ioan Stoiciu ori Marian Drăghici.

Poeţii noştri de azi, într-un prim „lot”, îl arată pe Răzvan Voncu drept posesor al unui bun ochi critic, vigilent în a-i remarca pe aceia care înţeleg că miza capitală în operaţiunea de canonizare literară ţine de înţelegerea acestui „simplu” comandament: a scrie pentru mai târziu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara