Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Cristi Puiu: „Singura poziţie pe care poate să o deţină în mod legitim artistul este cea de martor“ de ---

Regizorul Cristi Puiu a avut bunăvoinţa să-mi acorde un interviu în marginea ultimului său film, Sieranevada. Redau răspunsurile ca atare, omiţând întrebările şi punctând doar subiectele. Îi mulţumesc pentru modul direct şi neostentativ în care şi-a comentat propriul film (M.V.).

[Despre Sieranevada (la TIFF)…]
Film 1

Îi auzeam cum râd, că aplaudau din când în când, că râdeau nu întotdeauna acolo unde m-aş fi aşteptat eu să râdă. Mi s-a părut că a funcţionat aşa ca o… descărcare. Oamenii nu ştiu dacă erau conectaţi cu filmul ca film, cu poveste, cu actori şi tot ce înseamnă… Erau conectaţi cu energia filmului… Râsul ăla era aşa o formă de eliberare. Adică se conectaseră cu energia filmului… Energia asta care traversează filmul de la început până la sfârşit este o energie bună.
Mărcile iubirii, ale dragostei… mărcile solidarităţii, ale ataşamentului faţă de celălalt erau la vedere de la începutul filmului. Acolo în secvenţa asta de început… Nu vorbesc de primul plan unde ai o distanţă… Primul plan povesteşte mai mult despre punctul de vedere al autorului, unde este situată camera în raport cu evenimentele, ce înseamnă în timp real, ce înseamnă filtrul ăsta al distanţei, anumite lucruri le auzi, anumite lucruri nu le auzi, anumite lucruri le vezi, unele nu le vezi. Încerci să înţelegi ce se întâmplă în povestea asta, suntem la începutul filmului şi încercăm să construim o ficţiune despre un eveniment, care se află în deschidere, despre care avem puţine informaţii.
Apoi, imediat după genericul de început, începe dialogul din maşină. Energia care traversează dialogul ăla din maşină şi din momentul ăla până la sfârşit, inclusiv primul plan a fost identificată de către spectator ca aparţinând unui om care se uită cu dragoste la oameni. Adică, ca un efect de oglindă cumva, spectatorii s-au simţit la adăpost. Privirea autorului nu îi pune la zid. Aşa am înţeles eu râsul ăla şi bucuria aia şi tot ce a fost.
Privirea neutră a autorului, dacă aşa ceva există, sau privirea care este greu de situat… în situaţia asta te pune la adăpost, şi tu poţi identifica personaje pe care le cunoşti în interiorul poveştii, tu poţi ajunge să te identifici la rândul tău cu fel de fel de personaje, dar nu este suficient pentru ca eliberarea aia de energie să aibă loc. Ceea ce este necesar este ca privirea autorului să fie privirea unui om care îşi iubeşte semenii. Asta este ce au identificat spectatorii. Dar înţelegi foarte repede când vezi că nici unul din aceste personaje nu este pus la zid pentru ceea ce este, ceea ce spune. Că există înţelegere, toleranţă, tandreţe, căldură pentru toate personajele, indiferent de culoarea lor. Îţi dai seama de asta din felul în care este construit textul, după felul în care sunt dirijaţi actorii, după cum funcţionează aparatul de filmat în interiorul poveştii ăsteia. Este un lucru în care tu intri în relaţie într-un mod aproape instantaneu, odată ce ai acceptat propunerea pe care ţi-o face autorul, de la primele cadre. E vorba de faptul că autorul te mângâie pe creştet şi îţi zice „Băi, nu e aşa grav, ce faci tu, ce ai făcut tu în viaţa ta, cum eşti tu… E OK”. E un gest de solidaritate.

[Parastasul din Sieranevada…]
Film 2

S-au întâmplat atâtea evenimente, unele mai absurde decât altele, mai fără sens, fără mare anvergură… îţi doreşti ca oamenii ăştia să ajungă să se aşeze la masă, să mănânce, nu pentru că te doare, te interesează… te interesează să se aşeze la masă pentru ca lucrurile să se împlinească, să se închidă bucla asta a poveştii, care porneşte în felul ăsta. Ei au venit acolo pentru parastasul de 40 de zile. Pentru ca lucrurile să se întâmple cum… ar trebui, ei trebuie să se aşeze odată la masă şi să mănânce. După ce a venit preotul, după tot ce s-a întâmplat, după tot ce era important, e de făcut… sfinţit bucatele… slujba, să se aşeze la masă, să mănânce şi să petreacă în felul ăsta timpul comemorându-l pe dispărut… Practic să respecte tradiţia… Aşa se face. Dar tradiţia asta… parcursul ăsta este întrerupt, iar împlinirea acestei tradiţii, îndeplinirea acestor exigenţe tradiţionale pare imposibilă… Adică lucrurile nu se lasă făcute aşa cum ar trebui făcute ele din fel şi fel de motive. Şi în primul rând dintr-o desincronizare generală. De acolo lucrurile se desincronizează brutal, în ciuda faptului că evenimentul ăla este unul mai degrabă… trist, nu? Lucrurile o iau razna, în toate direcţiile şi nimeni nu este dispus să integreze momentul just… Să integreze aşa cum ar trebui el integrat. Noi facem asta aici, lăsăm totul la o parte, iar viaţa va continua după ce parastasul se va încheia. Nimeni nu ţine cont de chestia asta şi toţi au conturi de reglat.

[Film şi viaţă…]
Film 3

Eu nu ştiu cum e viaţa. Eu am ales să spun povestea asta şi să o spun în felul ăsta ţinând seama de ceea ce am trăit, de ceea ce cred că ar putea fi, este… viaţa şi ceea ce cred eu despre cinema… Şi în momentul în care faci lucrul ăsta, care se cheamă filmul, când lucrezi la el, trebuie să fii complet imbecil să nu înţelegi că ceea ce faci tu acolo… nu este nici viaţa şi nu este nici filmul. Este un obiect care are legătură cu amândouă, dar nu poate fi redus la nici una dintre ele două. În momentul în care eu scriam scenariul, nu filmul ăsta îl aveam în cap. În momentul în care filmam filmul, în momentul în care făceam castingul, nu pe actorii ăştia îi aveam în minte. În momentul în care am ales locaţia, nu locaţia aia o aveam în cap. Şi aşa mai departe. M-am schimbat la fiecare etapă. Asta se întâmplă cu fiecare film pe care îl face un regizor.

Schimbările sunt mai brutale, sau mai puţin brutale, dar în orice caz schimbări există şi tu trebuie să te pliezi pe ceea ce se întâmplă acolo. Aşa se face cinema. Şi tu te pliezi şi chiar în momentul în care tu filmezi filmul, nu ştii exact cum va fi odată montat. Montezi filmul şi te gândeşti că acum te apropii de forma lui finală. Dar te apropii, pentru că în faza montaj-sunet mai adaugi sunete, mai scoţi sunete, mai modelezi… ai posibilitatea să mai modelezi odată lumea de acolo. Apoi vine mixajul, etc. etc., şi apoi vine şi proiecţia. În momentul în care tu asişti la proiecţia filmului, acolo te întâlneşti, funcţie de sală, şi funcţie de şansa pe care o ai, dacă sala este atentă… N-aş zice călduroasă. În momentul în care filmul este proiectat, atunci se încheie călătoria asta a filmului şi atunci tu vei descoperi încă o dată un alt film. Nu radical altul, dar diferit de ceea ce simţeai tu în momentul în care l-ai încheiat tu în atelierul tău, adică în faza finală de mixaj-sunet şi colorizare. În faza de proiecţie tu vei descoperi un alt film pentru că curenţii ăia care traversează sala de cinema, energia care circulă în interiorul grupului ăla de oameni, care sunt spectatorii, care reacţionează de multe ori surprinzător, te pun pe tine în situaţia, solidarizându-te cu ei, de a vedea un film destul de nou pentru tine. De a înţelege alte lucruri. Şi aici îţi vorbeşte un regizor de film, care a scris filmul, a filmat filmul şi l-a văzut la montaj până i-a ieşit pe urechi. Şi cu toate astea, în momentul în care l-am văzut în sală la Cluj, pentru că la Cannes nu am putut… a trebuit să ies să dau interviuri… am văzut un alt film. Reacţia sălii m-a condus şi pe mine, eu regizorul filmului… adică şi eu am fost luat aşa de valul ăla de entuziasm, i-aş spune.

[Universalitate şi normalitate…]
Film 4

Pentru mine povestea asta cu universalitatea se reduce la a te uita la celălalt şi de a-l socoti drept ceea ce este: fratele tău, sora ta. Indiferent de culoare, naţiune şi ce vrei tu… indiferent de cultură. Pentru că avem extraordinar de multe lucruri în comun. Şi dacă ţi s-ar întâmpla să ţi se întâmple o catastrofă, un cataclism de dimensiunea asta, să zicem, tu prins într-un ascensor în formulă „United Colors of Benneton”, adică tu „albul” cu o coreeancă, cu un negru şi mai ştiu eu cu cine… un indian şi un persan… s-ar putea să descoperi că aveţi chiar foarte multe lucruri în comun. Că aveţi poate chiar prea multe lucruri în comun. Noi ne grăbim să judecăm lumea din fotoliul nostru şi de foarte puţine ori facem pasul, îndrăznim să ne ducem la întâlnire cu lumea şi cu lucrurile. Dar, cum să spun, Dumnezeu e sus şi vede. Şi îţi dă ocazia de a te întâlni cu ceilalţi…
Cred că s-a pedalat atât de mult pe ceea ce ne separă, pe diferenţele care ne definesc, încât atunci când cineva ne vorbeşte despre lucrurile care ne unesc, lucrurile care le avem în comun apare aşa ca o mare reuşită… uite universalitatea! Păi nu, dar am vorbit despre nişte lucruri care… despre lucrurile simple… lucrurile alea care ne leagă.
Dacă tu îi spui povestea pe care o spui centrând discursul pe ceea ce ne este comun, nouă tuturor, atunci omul va zice „Da, m-am recunoscut.” Pentru că el, autorul, deja s-a recunoscut în povestea pe care o spune şi spune în ce fel s-a recunoscut… recunoscând situaţia ca fiindu-i proprie, recunoscându-i pe cei prinşi în poveste ca aparţinând lumii sale, el te invită să te aşezi în poziţia lui şi să te uiţi la lumea asta aşa cum se uită el. Pentru că poziţia autorului este luată în proiecţie de către spectator. Tu ca spectator nu o să vezi filmul altfel decât prin aparatul de filmat, pe unde se uită autorul. Dar autorul nu mai e acolo, ci tu spectator eşti acolo.

[Menirea artistului…]
Film 5

Nivelul cel mai înalt la care poate ajunge cineastul, ca să zic aşa, în drumul lui către sine… poziţia aia e poziţia martorului. E foarte greu de înţeles atunci când eşti tânăr pentru că te gândeşti că ceea ce trebuie să faci tu este să reporneşti motorul istoriei. Ştii, istoria începe odată cu tine şi menirea ta pe acest pământ este să „dai la cheie” până când porneşte din nou motorul şi trimiţi istoria pe alte şine, într-o altă direcţie, şi iată cum a avut loc marea revoluţie. Gândeşti în termeni din ăştia, uite fac gesturi definitive, acum o să intru în istoria artelor prin gestul „ăsta”! Şi eu sunt corespondentul lui Pollock şi „dripping painting” în cinema şi alte prosteli din astea. Există tipul ăsta de tendinţă la o vârstă tânără şi mi se pare normal şi natural ca lucrurile să se întâmple aşa… Nu ştiu ce vârstă deţine adevărul despre lumea asta, pentru că nu ştii când mori, când dispari. Tu poţi să dispari din lumea asta ca un tânăr revoluţionar adevărat, sau poţi dispărea mai târziu, la maturitate, cu sentimentul şi cu convingerea că singura poziţie pe care poate să o deţină în mod legitim şi glorios artistul este cea de martor, cum cred eu acum: martor, mărturie, mărturisire, mărturisitor.
[…] şi atunci m-am uitat şi eu în calendar să mai văd o dată cum se numeşte sfântul la ziua mea şi se numeşte Sfântul Nichita Mărturisitorul. Dar nu de aici am plecat atunci când m-am gândit cam ce ar putea însemna şi fi un artist în sensul în care îl înţeleg eu cel mai bine… Cum zicea Nichita, să îl pricepi sentimental pe dinăuntru, ce ar putea însemna un artist… Mie asta mi-a dat… poziţia de martor: martor al propriei lui istorii, martor al timpului prezent, al timpului lui, al epocii pe care o parcurge incapabil de a restitui complet ceea ce se întâmplă, dar capabil de a te lua pe tine, spectator, partener în călătoria asta către film.

[Rolul cărţilor…]
Film 6

Introducerea aia din Paludes, a lui André Gide, este foarte importantă. Ştii lucrurile s-au aşezat aşa încetîncet. Sunt cărţi pe care le-am citit acum foarte multă vreme, şi le-am citit cu mare bucurie şi le-am recitit pe unele dintre ele, şi ele s-au aşezat încet-încet în mine, în mintea mea, în sufletul meu, în inima mea, şi au generat gesturi, alegeri, tendinţe ulterioare, pe care eu, la un moment dat, când eram mai tânăr, le socoteam ca aparţinându-mi mie şi doar mie, că sunt născute doar din propria mea minte, aşa ca un fel de creaţie exnihilo… Nu, ceea ce sunt eu… eu la ora asta sunt, şi o pot spune şi o asum cu maximă responsabilitate şi maturitate… sunt consecinţa întâlnirilor pe care le-am avut, cu oamenii pe care i-am cunoscut, şi cu cărţile pe care le-am citit… Cu poveştile despre lumea asta pe care le-am parcurs. De asta când lucram la Sieranevada, acum un an-doi, mi-a răsărit în minte Paludes a lui André Gide… Adică e incredibil, vorbeam despre lucrurile astea de ceva vreme şi-apoi se aprinde beculeţul, Paludes, i-au din nou Paludes şi citesc şi zic, „Păi stai puţin că asta o spuneam eu!” Nu, nu… asta o spunea deja el şi tu ai citit-o când aveai 17 ani şi a rămas acolo într-un colţ de minte şi de acolo a crescut încet-încet aşa imperceptibil şi ai ajuns să crezi că îţi aparţine.

[Înduioşare…]
Film 7

Simt că trimit povestea, poveştile pe care le scriu, felul în care construiesc dialogurile şi relaţiile, felul în care dirijez tot ansamblul, are legătură cu această înduioşare… Eu nu pot scrie un text despre o lume care nu mă înduioşează. Iar când regizez, tot de asta voi fi ghidat, de sentimentul ăsta de înduioşare care ar trebui să fie prezent tot timpul. Iar dacă reuşesc, şi dacă spectatorul ajunge la rândul lui să se înduioşeze, e o mare reuşită. Emoţia centrală este copacul, iar înduioşarea este una dintre emoţiile alea care seamănă cu frunzele, care sunt bătute de vânt, cad, se scutură toamna, dar emoţia centrală, copacul ăla rămâne. Emoţia centrală, tipul de emoţie pe care îl va sădi filmul în sufletul, în mintea spectatorului… asta nu o pot eu decide. Asta este funcţie de spectator, nu o pot eu decide. Pentru că în fiecare spectator va ajunge să crească sau nu un alt fel de copac… Copac cu frunze, dar printre frunze se află şi tipul ăsta de emoţie, înduioşarea. Adică să te înduioşezi de ceea ce vezi, sau auzi, sau… furi din imagine… Privirea se plimbă pe ecran şi poposeşte aici, acolo… ai un rest de emoţie la unul… un rest de emoţie la altul… Tu nu poţi ajunge să sădeşti în sufletul spectatorului acest copac de unul singur. Pentru ca lucrurile să se petreacă, actorii, care sunt mesagerii autorului trebuie să fie traversaţi, în primul rând ei, de această emoţie… care are toate culorile curcubeului.

[Filmele sale…]
Film 8

Acum am simţit acelaşi lucru când am trimis filmul la Cannes, când l-am văzut, mi s-a părut… extraordinar de bine… un sentiment pe care l-am avut la Lăzărescu, dar mult mai puternic de data asta. Şi lumea l-a primit cum l-a primit, foarte bine, bine şi rău, toate reacţiile… Dar dacă nu m-am înşelat la Lăzărescu înseamnă că nu m-am înşelat nici aici, iar filmul ăsta va avea o viaţă lungă. Dar poate că eu m-am înşelat… Da, mă ataşez de fiecare film pe care îl fac şi socotesc ca fiind cel mai important film al meu. În timp, lucrurile se vor aşeza şi voi putea spune despre filmul acesta cam câte cepe degerate face… Dar, iarăşi, cine sunt eu să spun asta? Pentru că dacă nu este important pentru mine, poate să fie important pentru alţii.
[M. V.: Mie mi se pare că la Sieranevada mă pot uita şi de 20 de ori şi nu m-aş plictisi. Cred că e o mare realizare ca atâta lume să spună că vrea să vadă filmul din nou.]
Asta este bine… să primeşti de la public, de la spectatori… tipul ăsta de răspuns… e un mare lucru… foarte flatant.

A consemnat Mihai Vacariu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara