Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Creştinii arabi de Grete Tartler

Juan Pedro Monferrer Sala, Creştinătatea arabă orientală. Traducere din limba spaniolă de Anca- Irina Ionescu. Editor coordonator Ioana Feodorov. Editura Vremea, 2016.

Orientul Mijlociu, nu demult numit Levant, locul unde s-au născut iudaismul, creştinismul şi – începând cu anul 610, anul în care Muhammad a avut prima revelaţie –, islamul, a fost mereu athanorul celor mai puternice transformări culturale. Civilizaţia creată de semiţi (termenul e lingvistic, inventat la sfârşitul secolului al XVIIIlea) şi nesemiţi, specific lumii mediteraneene, poartă amprenta cananeenilor, fenicienilor, arameenilor, nabateenilor, evreilor, arabilor, parţilor, persanilor, grecilor, romanilor etc., şi face din această zonă – lăsând la o parte turbulenţele politice trecătoare care au existat, de fapt, întotdeauna – o fascinantă împletire de mesaje. Între acestea, creştinismul: din momentul în care Constantin cel Mare l-a declarat religie oficială a Imperiului Roman a devenit, până în zilele noastre, forţa dominantă.

Creştinii orientali avuseseră în primul mileniu o majoritate în imperiul islamic, împuţinându-se apoi din cauza islamizării, războaielor, deportărilor, exodurilor. Între etniile care au păstrat învăţăturile lui Iisus (asirieni/aramaici, iranieni, turci, armeni, etiopieni, copţi, arabi) arabii creştini au fost mereu foarte puternic reprezentaţi mai ales în Egipt (prin copţi, dar nu numai), în Liban (unde înainte de războiul civil fuseseră aproape jumătate creştini, majoritatea maroniţi, dar şi grec-ortodocşi sau greco-catolici – melkiţi) în Siria şi Irak. Contribuţia lor la cultura spaţiului arabo-islamic, la evoluţia ştiinţelor naturale, a medicinei, literaturii şi filozofiei (mulţi filozofi arabi avuseseră îndrumători creştini), educaţiei şi bisericii a fost impresionantă. Provenind din triburile beduine care trăiseră la graniţa imperiului bizantin (şi care nu s-au convertit la islam, precum vestitele Tayy, ‘Abd al-Qays, Taghlib) sau din bizantini arabizaţi (care, după căderea unei mari părţi din provinciile bizantine sub stăpânire arabă, devenind supuşi musulmani, au preferat să plătească aşa-numita gizya, un fel de tribut/impozit care le dădea dreptul să nu se convertească, autoguvernându-se după propriile legi religioase), creştinii arabi reprezintă, alături de evrei şi musulmani, „Oamenii Cărţii” (ahlu-l kitab): Cartea fiind aici, evident, înţeleasă în cele trei „ediţii monoteiste” ale ei, dintre care ultimele două sunt Biblia şi Coranul.

Precum arabii musulmani, creştinii arabi se referă la Dumnezeu folosind cuvântul Allah, păstrând puterea şi flexibilitatea neîntrecută a limbii arabe, cea care a dat poeme monorimate şi scandări în 16 metri diferiţi. Despre cadrul istoric şi geografic în care au apărut ei, despre grafia în care au fost scrise textele creştine arabe, despre limba vorbită în cadrul creştinătăţii arabe şi literatura acesteia, studiul lui Juan Pedro Monferrer Sala, n. 1952, doctor în filologie semitică, şef al Catedrei de Studii Arabe şi Islamice a Universităţii din Cordoba, condensează elemente de o deosebită valoare pentru cititorii zilelor noastre. Textul are, prin pregnanţa şi ordinea informaţiei, consistenţa unui curs, dar reprezintă şi o plăcută lectură în care povestea arabilor care l-au cunoscut pe Iisus la Damasc, a Sfântului Pavel amintind în Epistola către Galateni călătoria sa în „Arabia”, a comunităţilor creştine arabe din secolele III-VI captivează ca o poveste.

Patrimoniul scris în arabă a fost creat abia după apariţia islamului, când şi comunităţile creştine au început să folosească această nouă „latină a Orientului”. De la textele compuse pentru a apăra creştinismul de învinuirea că n-ar fi monoteism (cel pur musulman neacceptând triunitatea), sau traducerile de texte biblice (majoritatea, din greacă, siriacă şi coptă), până la textele apocrife, sau până la „literatura populară” (romane precum Varlaam şi Ioasaf, de origine indiană, sau Alixăndria) acest tezaur teologic, literar şi filozofic a lăsat amprente asupra gândirii universale. Spun filozofic, deoarece Yahya ibn ‘Adi (894-974), autorul unui comentariu asupra sofiştilor, discipolul cel mai cunoscut al lui al-Farabi, traducător, era creştin monofizit. Acest şeih care a devenit faimos combătându-l pe al-Kindi, anume cartea sa polemică la adresa creştinilor, a scris şi o etică pentru „rafinarea caracterului” – de mare influenţă asupra filozofiei morale ulterioare. Practic, Yahya nu îşi are locul său în Enciclopedia Islamului, printre cei mai mari gânditori ai epocii medievale, doar pentru că era creştin.

Momentul de vârf al traducerilor şi scrierilor autorilor creştini în formarea gândirii şi civilizaţiei islamice e alcătuit de perioada abbasidă (până în 1258), deşi încă din primele două secole ale islamului nu se poate vorbi de amploarea procesului de traducere fără a-i pomeni şi pe creştinii Hunayn ibn Ishaq sau Qusta ibn Luqa. A fost şi perioada în care comentariile biblice arabe le semnau mari gânditori precum Ibn al-Tayyib, Abu Qurra ş.a., iar în istorie au apărut nume precum şi astăzi frecventatul al-Tabari. Numeroasele bine documentate note, aparţinând autorului, dar şi editoarei coordonatoare, conf. dr. Ioana Feodorov, deschid la rândul lor calea înţelegerii convieţuirii bisericilor din zona sirianopalestiniană: cea melkită („bizantină”, Biserica Antiohiană), cea iacobită sau siriană ortodoxă (nestoriană). Desigur, această poate prea amplă recurgere la referinţe critice văduveşte cititorul de multe detalii – presupuse a fi cunoscute de specialişti, din lucrările citate. Osatura cărţii rămâne prea vizibilă, se trece prea repede de la un capitol la altul, uneori doar printr-o enumerare succintă.

Putem aprecia în mod deosebit deschiderea Editurii Vremea către acest domeniu de interes pentru zilele noastre, domeniu al acurateţei ştiinţifice, dar şi al măiestriei stilistice. Este de salutat faptul că arabista Ioana Feodorov (care, de altfel, a publicat recent o carte de referinţă despre orientalistul Cantemir la prestigioasa Editură Brill din Leyden) s-a implicat în diseminarea acestui tip de lucrare şi că pentru traducerea din spaniolă şi-a dăruit competenţele doamna profesor Irina Ionescu. Spre a-l cita chiar pe autor, Juan Pedro Monferrer Sala, „situaţia din Orientul Mijlociu, aşa cum o ştim cu toţi, trece prin momente de mare dificultate şi se bucură de puţină înţelegere din partea societăţii europene. Condiţia de diasporă a persoanelor care sosesc din Irak şi Siria, în principal, ne afectează în mod direct. Şi nu numai prin aspectele de natură umanitară, care, fără îndoială, sunt cele mai importante, ci şi printr-o realitate istorică irefutabilă: în aceste ţinuturi se află o mare parte din rădăcinile noastre. Iar din aceste rădăcini au trăit, au creat şi şi-au dezvoltat patrimoniul cultural creştinii de limbă arabă”.

Nu în ultimul rând, cartea merită un loc în bibliotecile noastre prin ilustraţii (între care şi imagini de la vestita Mar Saba, sau reproduceri din manuscrise rare – de pildă, unul în care textul arab a fost scris în secolul al X-lea peste textul siriac original din secolul al V-lea). Coperta, prezentând o miniatură dintr-o Evanghelie în coptă şi arabă de la 1684, Iisus alungă un demon dintr-un copil, este ea însăşi o invitaţie la cunoaşterea acestei lumi vindecătoare prin credinţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara