Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Creşterea şi decăderea unei lumi de Adina Diniţoiu

Jérôme Ferrari, Predica despre căderea Romei,
traducere din franceză de Tania Radu,
Editura Pandora M, 2013, 160 pag.

Scriitorul francez Jérôme Ferrari (n. 1968) a obţinut în 2012 Premiul Goncourt pentru romanul Le Sermon sur la chute de Rome, care a apărut şi în româneşte, în 2013, la Editura Pandora M, în traducerea Taniei Radu, cu titlul Predica despre căderea Romei. Micul roman – cu fraze ample, elegante (cărora Tania Radu reuşeşte să le redea, în traducere, sunetul, ritmul, cursivitatea, în ciuda unor scăpări de sintaxă, pe alocuri) – reprezintă unul dintre cele mai bune titluri recompensate cu Premiul Goncourt, din ultimii ani. Scriitorul, originar din Corsica, unde a locuit multă vreme şi a fost profesor de filozofie la liceu (în prezent e profesor la Liceul francez „Louis Massignon” din Abu Dhabi), este în mod deliberat un marginal care, deşi născut la Paris, a ales – asemenea protagonistului cărţii, tânărul student Matthieu – să locuiască departe de Capitală şi de dezbaterile literare curente de la „centru”. Premiul Goncourt, însă, l-a adus, prin forţa lucrurilor, „la centru” – căci în Franţa acest premiu prestigios aduce tiraje mari şi, implicit, vânzări; cu toate acestea, Jérôme Ferrari locuieşte în continuare la Abu Dhabi şi merge la Paris doar când e nevoie – la târguri de carte şi întâlniri cu publicul cititor.
În cazul lui, marginalitatea literară – regională şi tematică, fiindcă, aşa cum mărturiseşte, toate cărţile sale au ca sursă de inspiraţie Corsica, cu peisajele şi oamenii ei (locul pe care-l cunoaşte cel mai bine) – reprezintă un exemplu de vitalitate, de „sânge proaspăt” în literatura franceză actuală, marcată adesea – aşa cum se spune – de fomalism sau de autoficţiune.
Pe de altă parte, Predica despre căderea Romei este un roman cu mai multe straturi, întins pe mai multe generaţii, un roman scris întrun stil elegant şi melancolic, care stă sub semnul unor citate din predicile Sfântului Augustin ţinute la căderea Romei în faţa credincioşilor înspăimântaţi. Având o licenţă în filozofie la Sorbona, Jérôme Ferrari îşi construieşte micul roman în funcţie de două referinţe filozofice recurente: pe de o parte, Sfântul Augustin (filozof, dar şi episcop creştin), iar pe de alta, Leibniz. Dacă cel de-al doilea e citat pentru ideea lui privitoare la „cea mai bună dintre lumile posibile” – în carte e vorba de credinţa lui Matthieu că modul în care gestionează, împreună cu prietenul său Libero, barul dintr-un sat corsican, instaurând o comunitate în sine, formată din fetele care servesc şi clienţii barului (mulţi turişti, în sezon), creează, pentru el, „cea mai bună dintre lumile posibile” –, în schimb, Sf. Augustin e invocat pentru afirmaţiile lui ce arată perisabilitatea tuturor creaţiilor omeneşti (inclusiv a măreţei Rome – dar, desigur, în perspectiva mântuirii şi a eternităţii conferite de divinitate).
Romanul are şapte capitole, şi fiecare – cu excepţia ultimului – poartă un motto din predicile Sf. Augustin. În Predica despre căderea Romei, Sf. Augustin are această frază celebră, invocată şi de Ferrari: „Lumea este ca omul: se naşte, creşte, apoi moare”. Ea vine ca un soi de contrapunct la afirmaţia leibniziană şi oglindeşte, la un nivel simbolic şi filozofic, chiar sensul poveştii înfăţişate de scriitor: scurta viaţă (paradisiacă) şi apoi decăderea unei lumi, a unui microunivers reprezentat de barul corsican pus pe picioare de cei doi tineri prieteni sosiţi de la studii din Paris.
Dincolo de semnificaţia simbolică pe care o capătă această poveste, Predica despre căderea Romei este şi un bildungsroman – un roman de formare, de maturizare a lui Matthieu, cel care nu-şi găseşte locul la Paris şi vrea să fugă de dificultăţile vieţii refugiindu-se într-un mic (şi perisabil) paradis, în locurile copilăriei sale. Însă tatăl lui se îmbolnăveşte şi moare, iar viaţa nu poate fi evitată – aşa cum îi spune sora lui, Aurélie, arheolog ce sapă pe locurile vechii cetăţi a Sf. Augustin, în Algeria (în căutarea nu numai de vestigii, dar şi a unui sens al propriei existenţe).
În paralel – în paginile cele mai vibrante ale cărţii – ni se spune povestea memorabilă a bunicului Marcel şi a familiei sale (din care descind Matthieu şi Aurélie, din părinţi cvasiincestuoşi). Născut la începutul secolului XX, Marcel trece prin război şi ajunge apoi funcţionar în Africa, împreună cu tânăra şi naiva lui soţie, care moare la naştere, dintr-o infecţie, căci în locurile acelea nu există antibiotice: „Pe stradă, miresmele erau atât de intense, încât până şi fructele coapte şi florile păreau că exaltă insuportabile suavităţi putride. Demn în costumul lui de in, mergea printre oameni şi animale stăpânindu-şi tot timpul câte un val de greaţă, căci pretutindeni pluteau mirosuri carnale exotice şi sălbatice, plimbate de foşnetul ţesăturilor colorate şi de apropierea indigenilor”.
Cartea se încheie melancolic şi simbolic cu sfârşitul unei lumi – şi trecerea pragului maturităţii, în cazul lui Matthieu – evocând ultimele zile ale Sfântului Augustin între zidurile asediate ale cetăţii sale, Hippona.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara