Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Creaţie de înaltă clasă de Liana Tugearu

A apărut în Bucureşti un spaţiu nou deschis artelor, sala Teatrelli, din Piaţa Lahovari, care poate găzdui concerte, spectacole de dans etc. Întro frumoasă clădire de secol XIX, care a aparţinut la un moment dat şi celebrului personaj Candiano Popescu, cel cu „Republica de la Ploieşti”, a fost amenajată o scenă într-o sală mai mare, în care spectatorii stau la măsuţe şi beau ceai, cafea, ciocolată fierbinte şi alte oferte îmbietoare.

Un ambient potrivit deci şi pentru un spectacol precum Mon Cabaret Noir, prezentat aici de Răzvan Mazilu.

Spectacolul îi aparţine integral lui Răzvan Mazilu, căci el l-a conceput şi a făcut apoi regia, coregrafia şi costumele, toate remarcabile. Dar tot atât de remarcabili s-au dovedit şi toţi ceilalţi artişti implicaţi în spectacol, alături de Răzvan Mazilu, care este şi interpret. În primul rând tinerele şi foarte talentatele actriţe Ilona Brezoianu, Anca Florescu, Alina Petrică şi Ana Bianca Popescu. Cu unele dintre ele mai lucrase şi în producţia din 2014 a Festivalului Naţional de Teatru, West Side Story, şi deci erau familiarizate cu stilul lui. Dar de astă dată partitura lor a fost de o mai mare întindere şi regizorul Răzvan Mazilu le-a ghidat excelent, făcând din ele, în egală măsură, actriţe, dansatoare şi cântăreţe, artişti totali, aşa cum cere acest gen de spectacol. Tot astfel, au dovedit aceeaşi adecvare la subiect şi fantezie şi Romana Ţopescu şi Dragoş Trăistaru care au conceput decorul şi obiectele aduse în scenă, sau saund-designerii Mihai Dobre şi Gabriel Băruţă şi lightdesignerul Alin Popa. S-a conturat astfel o echipă al cărei efort artistic a condus la un spectacol de cabaret, deloc oarecare, ci de înaltă clasă. Deloc în spiritul uşurel al cabaretelor pariziene, destinate doar să destindă şi să distreze, ci încărcat de o fervoare care incluzând o sexualitate exacerbată, dar nu vulgară, atinge şi zone de un intens dramatism.

Cu puţin înainte de a mă duce la spectacol, citisem despre impresiile, încărcate de stupefacţie în faţa „voluptăţii germane”, ale lui Liviu Rebreanu, din anii ‘20, de la Berlin, evocate de Mircea Anghelescu în România literară. În aceeaşi perioadă şi-a plasat şi Răzvan Mazilu subiectul spectacolului său: societatea germană, scăpată din Primul Război Mondial, care căuta remediul pentru toate suferinţele şi umilinţele îndurate în „erotism, viaţă de noapte, libertate sexuală totală,droguri, alcool”, cum ne spune Dan Mihu, unul dintre autorii textelor din spectacol. Alte surse literare la care se apelează sunt din Salvador Dali, Edith Piaf, Joe Jencik, iar personajul reprezentativ pentru epoca şi mediul evocat este Anita Berber, dansatoare, model pentru fotografii erotice, actriţă de filme mute, vedeta vieţii de noapte berlineze. Prin ea, spectacolul lui Răzvan Mazilu, Mon Cabaret Noir, a incercat şi a reuşit ceva extrem de dificil de evocat şi de realizat – dramatismul depravării. Este a doua oară când regizorul şi coregraful Răzvan Mazilu creează un paralelism între sexualitatea exacerbată şi tragism, cum a mai făcut-o şi în 2014, în spectacolul Cabaret de Joe Masteroff, montat la Teatrul German din Timişoara. Dar experienţa sa scenică este bogată şi personală. El a mai dat ocol genului şi în producţii cum a fost Urban Kiss, montat în 2008 la Teatrul bucureştean de Operetă – şi în acel caz un spectacol care i-a aparţinut total ca idee, concepţie regizorală, coregrafie, costume şi în parte şi ca interpretare. Dar în acel spectacol nu era vorba de viaţa de acum un secol, ci de cea contemporană nouă. Şi s-a mai apropiat în oarecare măsură de un alt gen înrudit, în deja amintitul spectacol West Side Story, reuşind atunci să alcătuiască o trupă de cea mai bună calitate, cu care se putea înfiinţa, pe loc, o companie de muzical, dacă forurile noastre culturale ar fi fost atente şi deschise pentru promovarea valorilor. Spuneam atunci în 2014, că o astfel de companie ar fi putut fi „corespondentul actoricesc al Orchestrei Naţionale de Tineret”.

Dar capacitatea regizorului Mazilu de a modela actori are istorie în repertoriul Teatrului Odeon, în numeroase piese de pe această scenă, ca şi la Teatrul German din Timişoara sau la producţia amintită din cadrul Festivalului Naţional de Teatru din 2014. Iar în Mon Cabaret Noir atinge cote remarcabile, datorită cărora interpretele sale, Ilona Brezoianu, Anca Florescu, Alina Petrică şi Ana Bianca Popescu, creionează personaje al căror profil este extrem de dificil de atins, fără alunecări nedorite. Fervoarea plonjării în dezmăţ are o componentă de-a dreptul dramatică, ca aceea a unui însetat care caută cu disperare o apă de izvor, dar, neştiind unde să o găsească, bea cu nesaţ orice băutură care îi dă iluzia că îi va stinge setea. Indiferent dacă a fost sau nu căutat anume acest lucru, rezultatul se conturează în acest fel din contextul general al spectacolului, impresia finală fiind că ne aflăm în prezenţa unor artişti – regizor, coregraf şi interpreţi – de înaltă clasă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara