Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
„Così fan tutte“ de Mozart, la Opera Naţională Bucureşti de Mihai Alexandru Canciovici

Pentru iubitorii operei lui Mozart, Così fan tutte constituie o lucrare specială, cu trimiteri la consideraţ ii adânci care pot explica o filosofie a vieţii, a sentimentelor de dragoste, a relaţiilor interumane de adâncime.

În acest sens, am aşteptat cu un real interes noua co-producţie de la Opera Naţională Bucureşti cu Opera Garsington, din Marea Britanie, în regia lui John Fulljames şi scenografia lui Dick Bird.

Ca un vechi spectator al Operei, am datoria să readuc în conştiinţa publicului actual producţiile precedente ale spectacolului: în 1965, Hero Lupescu a construit o montare în stil clasic a operei care a beneficiat, încă de la premieră şi în anii următori, de o generaţie de cântăreţi de înaltă clasă, precum: Magda Ianculescu, Elisabeta Neculce-Cartiş, Eugenia Moldoveanu, în Fiordiligi, Victoria Drăgănescu, Vera Rudeanu, în Dorabella, Constantin Dumitru, Ladislau Konya, Dionisie Konya, în Guglielmo, Valentin Teodorian, Ion Stoian, în Ferrando, Iolanda Mărculescu, Matilda Onofrei, în Despina, Constantin Gabor şi Valentin Loghin în Don Alfonso, la pupitrul orchestrei, Mircea Popa.

În 1978, s-a reluat producţia cu: Elvira Cârje, Veronica Gârbu, Rodica Mitrică, Nicolae Constantinescu, Lucian Marinescu, Valentin Teodorian, Ion Stoian, Elena Simionescu, Elena Grigorescu, Eduard Tumagian, la pupitrul orchestral, Lucian Anca.

După Revoluţie, în 2006, Ştefan Neagrău construieşte o nouă montare a operei, cu Irina Iordăchescu, Simona Neagu, Simonida Luţescu, Vicenţiu Ţăranu, Marius Manea, Hector Lopez, Cristina Eremia şi alţii, la conducerea orchestrei aflându- se Vlad Conta.

Spectacolul Così fan tutte din prezent este realizat de regizorul englez John Fulljames în co-producţie cu Opera Garsington din Anglia. Regizorul şi-a dorit să readucă partitura mozartiană în contextul zilelor noastre, încercând, astfel să actualizeze povestea la nivelul tinerilor îndrăgostiţi ai epocii contemporane. Acţiunea se petrece pe un interval de 12 ore, în cadrul unei nunţi într-un cort modern, la care printre nuntaşi se află şi cele două cupluri de amorezi. Precizăm că ideea scenografică este de a prezenta această nuntă în costume specifice epocii lui Mozart, în stilul vestimentar al Mariei Antoaneta, pe parcursul desfăşurării petrecerii nupţiale, dar într-o atmosferă şi cadru militar, deoarece şi personajele masculine ale farsei sunt soldaţi. În program se precizează: „ prin această soluţie, regizorul şi scenograful reuşesc să transforme personajele în oameni ai zilelor noastre şi în acelaşi timp să păstreze ambientul rococo în care se derulează farsa lui Mozart”.

Până aici, ideea nu este deranjantă şi este rezultatul dorinţei de a transpune lucrarea într-un alt spaţiu şi timp de desfăşurare, pentru a-i conferi spirit de modernitate. Ce se întâmplă, însă, după aceea, este absolut bulversant ideatic şi total în dezacord cu scenariul marelui libretist mozartian Lorenzo da Ponte.

Doresc, încă de la început, să reiterez poziţia mea corectă în faţa regiilor actuale de operă. Am avut şansa să vizionez mereu nenumărate spectacole, îl preţuiesc şi încerc să-l înţeleg pe Mozart, acest geniu, aş putea spune unic în istoria muzicii universale.

Nu pot să mă consider un conservator închistat şi rigid în susţinerea cu obstinaţie a tradiţionalismului în teatru liric contemporan. Sunt perfect conştient că opera se află într- un proces continuu de transformări spre modernizare, spre aducerea ei la sistemul conceptual al spectatorului de azi.

Este, însă, o necesitate primordială în acest proces: aceea de a păstra nealterată esenţa libretului şi a relaţiilor dintre personaje, pentru că altfel s-ar putea produce şi distorsiuni ale partiturii. După opinia mea, muzica este strâns legată de textul literar, se află într-o simbioză care nu poate fi perturbată. Am văzut nenumărate montări moderne, de pildă la Met, Teatro Liceo di Barcelona, dar şi la Scala, care păstrează lucrarea respectivă într-un stil neoclasic decent şi sugestiv.

În acest sens, regizorul a comis o majoră greşeală faţă de libretul lui Lorenzo da Ponte. Când apar în scenă cei doi tineri îndrăgostiţi, deghizaţi ca să poată să se convingă de infidelitatea iubitelor lor, cele două surori îi recunosc de la început, smulgându-le mustăţile false, ba mai mult şi ei renunţând la ele, cu timpul. În felul acesta, travestiul quiproquo-ul care antrenează un imbroglio, practic, sunt anulate, nu mai funcţionează aşa cum cere libretul lui Lorenzo da Ponte. Începe un joc periculos în care, de fapt, se schimbă cuplurile între ele, într-o aventură erotică liber consimţită. După opinia mea, tot eşafodajul libretului se năruie, astfel. Suntem transpuşi într-o realitate a zilelor noastre, în care asemenea experienţe erotice se pot produce în mod curent. Dar asta nu mai înseamnă că noi vizionăm Così fan tutte, s-a pierdut esenţa şi farmecul acestei capodopere mozartiene, din păcate.

Scenograful Dick Bird, care poartă cu siguranţă şi asentimentul ideilor regizorale mărturiseşte: „deghizările pentru Ferrando şi Guglielmo au pornit de la ideea că logodnicele lor nu pot fi păcălite de mustăţi lipite şi costume de pantomimă, decât dacă fetele sunt credibil de stupide (ceea ce nu este valabil, cu siguranţă)”.

Finalul operei este foarte semnificativ pentru concepţia inovatoare a lui John Fulljames. Deşi se căsătoresc cu iubitele lor, cei doi tineri suspină după experienţa erotică avută cu cealaltă parteneră, ceea ce presupune că acest joc periculos se poate relua oricând.

Este o concluzie, aş zice, sceptică, chiar dureroasă a caracterului uman, fără îndoială cu racorduri curente în viaţa pe care o trăim în prezent, dar în niciun caz în acel spirit luminos şi cu îndemnuri morale al farsei mozartiene.

Spectacolul are multe gaguri ieftine, chiar vulgare, care ar fi putut lipsi. Despina este organizatoare de nunţi, pusă pe câştig, dar şi o femeie dornică să-şi trăiască din plin momentul. Se ascunde sub o masă, unde începe o partidă de sex cu un nuntaş, iar masa plină de sticle se zgâlţâie încontinuu. Este o secvenţă îngroşată, chiar vulgară. Guglielmo îi arată noii sale iubite o pereche de chiloţi roşii cu portretul lui Ferrando.

Sunt, însă, şi momente comice suculente. Despina, în ipostază de medic, îi trezeşte la viaţă pe cei doi falşi muribunzi cu magneţii, reîntoarcerea de la război a tinerilor, în finalul operei, îmbrăcaţi în costume militare asemănătoare cu ale luptătorilor de pe fronturile din Orient de astăzi. Mi s-au părut excelente ansamblurile conduse foarte bine în spaţiul scenic de regizor.

Vom analiza în continuare prestaţia muzicală şi artistică a interpreţilor în cele două distribuţii propuse în noua producţie. La premieră, rolurile feminine principale au fost interpretate de Andreea Soare (Fiordiligi) şi Oana Andra (Dorabella).

Andreea Soare este o tânără soprană aflată într-un interesant traseu artistic de afirmare în diverse teatre din Occident, după ce şi-a desăvârşit studiile acolo. Posedă o voce frumoasă, chiar puternică, viguroasă, cu armonice echilibrate, cu o bună respiraţie şi impostaţie vocale. Este inteligentă pentru că abordează pentru început stilul mozartian, dar,după opinia mea, ea va putea evolua, în timp, către un repertoriu liric mult mai variat. A fost o reală surpriză pentru o asemenea partitură dificilă.

Oana Andra are deja o experienţă vocală şi chiar mozartiană, a mai cântat şi în alte lucrări ca „Don Giovanni”, „Nunta lui Figaro” şi s-a integrat în mod corect acestui stil, dovedindu-şi şi o anumită dezinvoltură în interpretare.

Tenorul liric Andrei Lazăr a demonstrat o adevărată performanţă în acest caz. A preluat şi primul spectacol al colegului său Lucian Corchiş, aflat într-o indisponibilitate vocală. Urmăresc cu mult interes traseul artistic al său. Este un tenor liric cu o voce superbă, care poate, din nefericire, nu a fost îndeajuns de antrenată şi apreciată până în prezent. Are o culoare timbrală specială, sunetul este frumos în frază, ştie să pună accentele când şi unde trebuie, vocea pare catifelată, este dulce, delicată, prin armonicele pe care le dezvoltă. A fost o confirmare pentru mine a calităţilor sale reale şi un mare succes pentru susţinerea unui rol dificil.

Baritonul Cătălin Şoropoc se afirmă din ce în ce mai mult într-un repertoriu dificil şi variat. Are o voce frumoasă, uneori, poate, prea în forte în acest rol. Trebuie şă-şi mai dozeze fraza în stil mozartian, dar prestaţia sa totală a fost onestă. Suntem siguri că timpul îi va echilibra şi un anumit elan, care nu întotdeauna se poate încadra în orice stil de interpretare.

Vicenţiu Ţăranu, un bariton cu experienţă, l-a întruchipat sugestiv şi bine condus teatral pe Don Alfonso. El are, deja, o experienţă în interpretarea operelor lui Mozart şi acest lucru se vede.

Cristina Eremia ne-a propus o Despină spirituală, prinsă în vârtejul acestui joc erotic, s-a încadrat bine în gândirea regizorală.

Distribuţia a doua mi s-a părut foarte echilibrată şi omogenă.

Simona Neagu a fost o Fiordiligi delicată, fină în executarea unor arii grele pe care le traversează cu ştiinţă a cântului.

Maria Jinga, în Dorabella, se afirmă din ce în ce mai mult ca o mezzosoprană de tip rossinian, dar şi mozartian, cu agilităţi şi uşurinţă în cânt. Este vie, dinamică pe scenă, are umor, trăieşte fiecare mişcare şi gest pe care îl interpretează. Este credibilă şi se integrează perfect în acţiunea comică a farsei.

În distribuţia din seara a doua, Daniel Filipescu a fost Guglielmo, un bariton bun profesionist, dar mai ales actor, cu o interpretare sugestivă şi nuanţată.

Basul Iustinian Zetea, pe care îl consider o mare speranţă a unei noi generaţii, ne-a demonstrat supleţe, abilitate de a-şi conduce vocea cu profesionalism şi cu o interpretare adecvată rolului său.

O surpriză plăcută a fost soprana Florina Ilie, o Despină vioaie, nostimă, bună actriţă, care promite să se dezvolte bine în registrul acut şi în diverse stiluri de interpreatre pe care va trebui să şi le organizeze cu simţ al muzicalităţii.

Soliştii baletului, cei doi miri, Monica Petrică şi Ileana Sora, Răducu Milea şi Florin Mihalache au constituit o pată de culoare în dramaturgia spectacolului.

Scenografia a fost asigurată de Dick Bird, care şi-a susţinut şi vestimentar ideile, încadrându-se concepţiei regizoriale.

La realizarea producţiei au mai colaborat şi coregraful Tim Claydon şi lighting designer Bruno Poet.

Maestrul de cor Daniel Jinga a condus ansamblul coral redus cu simţ de respect pentru partitură.

Se cuvine, în mod special, să relevăm contribuţia majoră în pregătirea spectacolului a tinerei asistente Paula Gheorghe, care s-a deplasat iniţial în Anglia pentru a-şi însuşi şi învăţa regia. Reîntoarsă în ţară, ea a lucrat efectiv cu colectivul de realizatori, în absenţa regizorului pentru a duce la bun sfârşit această producţie. Menţionez că efortul ei a fost substanţial şi demn de relevat.

Nu în ultimul rând, trebuie să subliniem meritul special al maestrului Adrian Morar care a condus la pupitru orchestra. Este un dirijor şi muzician rafinat pe care l-am descoperit la început în lucrări din literatura veristă. În timp, m-am convins că se apleacă cu respect şi ştiinţă muzicală şi asupra unor alte partituri din stiluri diferite, ceea ce mi s-a confirmat acum. A fost atent în a găsi cele mai subtile nuanţe ale unei grele lucrări compuse de Mozart. Pentru că, trebuie să recunoaştem, opera Così fan tutte pune mari probleme în conducerea şi coordonarea ansamblurilor celor patru personaje principale. Îl respect şi-l preţuiesc pentru acest fapt.

Desigur, noua producţie va suscita interesul publicului pentru că oamenii sunt dornici de creaţii inventive prin noutate şi imagistică!

După opinia nostră, însă, regizorul John Fulljames ar fi trebuit să fie onest şi să menţioneze în program că lucrarea sa este o adaptare sau o reinterpretare a libretului lui Lorenzo da Ponte, fiindcă pentru cei care iubesc opera lui Mozart acest fapt este dureros şi nedrept.

Desigur, partitura muzicală nu este, încă, agresată, dar ne punem o înrebare retorică: Ce se va întâmpla, oare, în timp? Vom mai recunoaşte parternitatea lucrării de pe scenă?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara