Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Corpul "conglomerat" de Liana Tugearu

Ce mai poate inventa omul, constrângător pentru om? În era modernă - aglomerările. Case peste alte case, cuşti de iepuri numite apartamente, în care auzi şi suporţi o bună parte din ceea ce se petrece în cuştile vecine. Metroul, în care, la orele de "de vârf" îţi faci loc cu greu, vârându-te printre alţi semeni, la fel de strâmtoraţi ca şi tine din cauza celorlalţi, dintre care faci parte şi tu. Mai nou, străzile vechiului Bucureşti, trasate pentru trăsuri şi sănii cu cai (eu le-am apucat în copilărie), devenite improprii pentru puhoiul de maşini care le inundă acum zilnic. La toate acestea se mai adaugă şi aglomerările, în mare măsură de bună voie, din magazine şi din pieţe publice, la meeting-uri şi la o serie de sărbători, altădată private, astăzi publice, cum este cea de Anul Nou. Intimitatea, izolarea, benefice concentrării de orice fel, dispar treptat. Ne depersonalizăm, reducându-ne la un corp înghesuit între alte corpuri. Poate văzuţi de undeva, de sus, putem părea un miriapod uriaş, un singur corp enorm, format dintr-un conglomerat de părţi mişcătoare, destul de greu de deosebit unele de altele.
Iată un subiect de strictă actualitate, asupra căruia şi-a propus să se aplece coregrafa Vava Ştefănescu, în ultima sa creaţie, prezentată la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Cvartet pentru o lavalieră. Un subiect contemporan realizat cu mijloace plastice contemporane, şi anume un spaţiu îngust, ca o gheretă, ca un lift, ca o cabină telefonică, dar cu pereţi transparenţi, un spaţiu închis şi în acelaşi timp aparent deschis prin transparenţa lui, în care trei corpuri - dansatorii Carmen Coţofană, Mihaela Dancs şi Adrian Stoian - se împiedică unele de altele, se sufocă unele pe altele, îşi dispută acelaşi spaţiu, oricum neîndestulător nevoilor lor de mişcare, încearcă să se înghesuie unele pe altele, să îşi fure unele altora spaţiul vital. De jur împrejurul spaţiului îngust şi vitrat stau spectatorii, fiecare având un unghi propriu de acces la imagine şi, exterior acestora, se află şi cel de al patrulea membru al Cvartetului, artistul sunetist Julien Trambouze. Deşi aşezat în afara spaţiului la care sunt osândite cele trei trupuri, el intervine sonor, când şi când, cu muzică înregistrată anterior, sau cu sunete înregistrate înăuntrul cuştii celor trei, sunete produse de mişcările sau de respiraţia lor - o adevărată coregrafie sonoră, cum a fost denumită. Cei din gheretă mai au încă manifestări obişnuite omeneşti, plâng, râd, dar alunecând şi strecurându-se mereu unii pe lângă ceilalţi, aproape nu mai pot fi deosebiţi de cei alăturaţi, părând în unele momente un singur corp, format dintr-un conglomerat de membre. Nu mai sunt persoane de sine stătătoare, nu mai sunt personalităţi distincte, trăiesc într-o simbioză promiscuă cu ceilalţi. Transpiraţia lor abureşte pereţii cabinei, dând o tuşă specială imaginii acestei scene apăsătoare.
În seara când am văzut eu "spectacolul", care durează o oră, au fost şi momente de oboseală ale interpreţilor şi, implicit, ale spectatorilor, ca un prea mult, greu de suportat. Dar ceea ce este cu adevărat descumpănitor este finalul, când corpurile nu mai viermuiesc, ci se aşează învinse, pe jos. Acum nu mai sunt amestecate, dar sunt înfrânte. Indiferenţa unor personaje faţă de celelalte, lipsa de sentiment, lipsa de mister, totul fiind redus la ceea ce se vede la suprafaţa corpurilor, sunt trăsături generale ale dansului contemporan, cu destul de mici diferenţe de nuanţă. La aceste note se adaugă uneori, ca în acest caz, şi o atmosferă apăsătoare. Singurătatea în doi sau singurătatea printre alţii sunt teme frecvente, cărora li se adaugă, iată, şi imposibilitatea de a te mai retrage în singurătate. Sunt adevăruri pe care sensibilitatea artiştilor contemporani le înregistrează cu acuitate. Dar nu sunt singurele adevăruri de pe lumea aceasta.
Şi când îi priveşti pe toţi aceşti dansatori şi coregrafi de dans contemporan, toţi sunt tineri, frumoşi, vitali. Atunci de unde atmosfera seacă şi lipsită de elan a creaţiilor lor? Din ambientul nesatisfăcător, sufocant, neprielnic aspiraţiilor şi viselor artistice? Dar atunci de ce nu sparg zidurile care îi îngrădesc, care îi sufocă? De ce nu ies la aer curat, de ce nu schimbă lumea? Dacă ei nu schimbă lumea, atunci cine altcineva o mai poate face? Numai ei şi creaţiile lor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara