Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Corespondenţă din Stockholm - Istoria captivă în tablouri de Gabriela Melinescu


Muzeul de Artă Modernă din Stockholm prezintă, din colecţia sa bogată, Expoziţia Zece istorii - pictură suedeză dintre 1910-1945.
Zece artişti cu o impetuoasă putere de a povesti din prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea expun tablouri cu teme diferite - istorii care se întind de la povestiri personale colorate până la dezbateri politice la zi sau pure fantezii ale creaţiei plastice.
Ar fi interesant de ştiut cum percepe fiecare vizitator aceste istorii în timpul nostru, de ce unii stau mai mult în faţa tablourilor în care trecutul parcă ar rezona cu prezentul.
Cel mai des întâlnim imagini din călătoriile artiştilor, noutăţi în spiritul acelui timp, ecouri neliniştitoare ameninţând pacea lumii, dar şi povestea iubirii pasionante dintre doi creatori: Sigrid Hjerten şi Isaac Grunewald, care s-a sfârşit tragic, precum şi sclipiri cu umbre din viaţa excentricului Nils von Dardel, autorul tabloului Muribundul dandy.
Expoziţia mai cuprinde şi sculpturi, desene şi fotografii ale pictorilor Sven X-et Erixon, Siri Derkert, Albin Amelin, Vera Nilsson, Ivan Agueli, Tora Vega Holmström şi alţii.
Cecilia Widenheim a organizat expoziţia scoţând din uitare zece pictori cu istorii fascinante, o dată cu timpul şi atmosfera dintre cele două războaie mondiale când pictura suedeză era pătrunsă de plăcerea de a povesti şi a formula cât mai original starea de spirit de atunci.
Regăsim multe personalităţi culturale feminine care îndrăzniseră cu mult mai mult decât alte femei creatoare din alte ţări, exprimând idei curajoase despre problemele estetice şi sociale ale unei societăţi dominate de bărbaţi. Intenţia iniţiatorilor acestei expoziţii, ca şi a directorului muzeului, competentul şi activul Lars Nittve, a fost de a reevalua acel geniu de povestitor care i-a influenţat mereu pe cei mai cunoscuţi pictori actuali, bătrâni şi tineri: Elis Erikson, Lena Cronqvist, Jan Hafström, Jockum Nordström, Karin Ellberg şi Karin Mamma Anderson - şi de a multiplica întâlnirile cu publicul, pentru că el, mai mult decât oricând, are nevoie de a-şi povesti în imagini istorii despre viaţă.

Expoziţia aduce în lume şi faptul că arta a fost şi este mereu cenzurată sau că ea se autocenzurează, în perioadele politice critice, chiar şi într-o ţară democratică precum Suedia - exact ca între cele două războaie mondiale când se cenzurau: antinazismul, pacifismul radical, satira, revendicările feministe şi nu mai puţin revolta împotriva politicii lipsite de umanitate, în ceea ce priveşte situaţia emigranţilor
Este o bucurie să vezi azi, de exemplu, pagini din revista "Umanitate" în care mari scriitori: Eyvind Johnson, Moa şi Harry Martinson, Pär Lagerkvist, Wilhelm Moberg, au scris articole despre timpul cenzurat, susţinând imaginile pictorului Albin Amelin din ciclul Ultimii arieni, în care naziştii se luptă printre oase, lăsând lumea, după masacru, ca pe o spânzurătoare goală.

Pe mine m-a interesat Expoziţia Zece istorii şi pentru faptul că prezentul a fost parcă prefigurat în ea. în primul rând pentru problema exilului, o temă bine "povestită" de pictoriţa Tora Vega Holström, prietena bună a poetului Rainer Maria Rilke cu care a corespondat de-a lungul multor ani. Rilke a fost interesat de arta plastică şi fusese secretarul lui August Rodin despre care a scris o carte. Unul din poemele cele mai cunoscute ale lui Rilke din acel timp era Pantera, inspirat de vederea unei pantere care se învârtea febril în cerc, într-o cuşcă strâmtă, în Jardin des Plantes, la Paris. Febrilitatea superbului animal încercând să-şi explodeze captivitatea părea autoportretul însuşi al poetului în exil, unde exista visul nelimitării şi o libertate asumată.
După cum se ştie lui Rilke îi plăceau castelele şi în unul din ele, la Duino, inspirat de o furtună violentă, scrisese elegiile duineze, după un timp lung de sterilitate poetică. Apoi fusese invitat la castelul Borgeby, în Scania, de către Ernst Norlind, cunoscut pictor de berze. Acolo, la castel, o întâlnise pe Tora Vega Holmström şi devenise interesat de arta ei, de tema exilului, de tabloul magnific Străinii - imaginea unei mame italiene care emigrase cu copilul ei. în una din scrisorile lui către Tora Vega Holmström, din 1914, el scria: "Dragă prietenă, există ceva măreţ în tabloul Străinii pe care îl am de ieri în faţa mea, trăind în imagine, înţelegând tragismul acestei fiinţe care nu numai că-şi suportă propriul destin, ci întreaga lume care trebuie să existe în jurul lor. Asta îi dă femeii o pondere şi concluzia ei sumbră că nu există nimic acolo, în afară, că ea trebuie să devină totul, ea trebuie să fie lumea... Dar ce m-a impresionat din prima clipă a fost copilul ei ale cărui priviri sunt îndreptate către o lume străină, fără s-o simtă, fără s-o recunoască. Pentru mine copilul este cel mai important, culorile ajungând să realizeze cea mai puternică expresie de spiritual a marii şi purei experienţe de viaţă pe care o aveţi."
La fel ca şi Rilke, pictoriţa Tora Vega Holmström trăia în exil pentru că era greu în acel timp în Suedia pentru o femeie să se realizeze ca pictor, această vocaţie şi altele erau rezervate numai bărbaţilor. Dar ea nu şi-a abandonat visul - a părăsit ţara, nu s-a căsătorit niciodată (având ca exemplu negativ pe Karfin Larsson, soţia celebrului pictor Carl Larsson, care abandonase pictura devenind "o soţie ideală" cu toate că după picturile din tinereţe ea fusese la fel de talentată ca şi soţul ei).

Dar nu numai femeile au fost sabotate de timp şi de prejudecăţile societăţii, silindu-le să se exileze, ci şi bărbaţii - pentru că au existat şi alte cauze pentru care pictorii s-au exilat. De exemplu, Ivan Agueli a fugit departe de ţara lui, Suedia, departe de atmosfera străină a "cuştii" din Sala, ca să scape de brutalitatea tatălui său. La fel s-a întâmplat şi cu Harry Martinson, viitorul poet şi laureat al Premiului Nobel. După moartea tatălui său şi fuga mamei lui în America, a fugit şi el din familia care-l adoptase şi în care nu găsise nici o căldură, îmbarcându-se pe un vapor ca fochist. Acolo a început să scrie imnuri mării, dar şi focului şi cărbunilor, şi-a făcut autoportretul cu faţa neagră de fum şi ochii plini de flăcări - toată adolescenţa petre­când-o ca angajat pe paisprezece vapoare, timp de şapte ani. Puţini ştiu că poetul Harry Martinson a fost şi pictor, ca şi Strindberg, ca şi alţi mari scriitori ai lumii: Victor Hugo, Baudelaire, Yeats, Herman Hesse şi mulţi alţii. Toţi mărturisesc că au găsit o convieţuire plină de inspiraţie între arte - cu alte cuvinte că au devenit scriitori mai buni desenând şi pictând, chiar mai profunzi decât dacă s-ar fi abţinut de la idealul antic al artistului plurivalent. Sunt multe de spus şi despre scriitorul de limbă germană Peter Weiss, care s-a exilat în Suedia, în anul 1939, atunci când nenorocirile lumii au culminat cu holocaustul. Peter Weiss a pictat poate tabloul cel mai vizionar al expoziţiei Teatrul lumii în care un timp fără centru a explodat creând un teatru apocaliptic. Ca şi cum existenţa ar avea nevoie să ia foc pentru a continua apoi să se ridice din distrugeri, plină de răni. Tablourile povestitoare intră în ochii celor care le privesc întărindu-le memoria. Zece pictori cu darul magnific al naraţiunii ne ajută să ne orientăm în prezentul complicat în care conflictele şi traumele trecutului n-au dispărut de tot.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara