Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Coregrafie internaţională de Liana Tugearu

Teatrul de Balet din Sibiu a început din vara trecută să îşi facă tot mai multe relaţii internaţionale. A fost în turneu în Italia cu baletul Giselle, pus în scenă de Pavel Rotaru, şi va reveni în Italia şi în acest an. Apoi, spectacolul Spărgătorul de nuci, într-o nouă variantă, datorată coregrafului de origine română, din Florida, Vasile Petruţiu, a putut fi urmărit, în toamnă, în Florida şi apoi la Sibiu. Iar, de curând, scena sibiană a găsit o nouă formulă de colaborare internaţională, prezentând o Gală de Balet în care au evoluat solişti de la Baletul de Stat din Berlin şi de la Teatrul de Balet Sibiu.
Recitalul a fost dinamic şi cu o deschidere stilistică destul de largă, de la clasicul pur la modern, în ambele stiluri fluctuaţiile valorice fiind însă destul de mari. Componenţa ambelor trupe – caracteristică internaţională – este un amestec europeano-asiatic de dansatori, şcoliţi însă cu toţii după formulele tricentenare ale clasicului european, chiar dacă unii dintre ei se pot plia şi formelor moderne, în cadrul acestora din urmă concentrânduse, în fapt, polul valoric al serii de dans. Gala de balet a cuprins, în principal, partituri care fac parte în mod obişnuit din recitalurile de balet, în coregrafii consacrate, precum adagio actului II din Lacul lebedelor de Piotr Ilici Ceaikovski sau Grand pas de deux din Sheherazada de Rimski-Korsakov, interpretate cu acurateţe (aceasta fiind însă singura calitate) de Dmitry Semyonov şi Viara Natcheva de la Baletul de Stat din Berlin, sau Pas de deux-ul din Coppelia de Léo Delibes şi cel din Don Quijote de Ludwig Minkus, interpretate de încântătorul şi delicatul cuplu japonez, format de Risa Mochizuki şi Takahiro Tsubo, de la Teatrul de Balet din Sibiu. Impecabili ca tehnică şi foarte dăruiţi în mişcare, structura lor fizică îi recomandă, însă, mai puţin pentru partitura din Don Quijote. În fine, stilul lui August Bournonville a fost şi el reprezentat în recital de dansatorii sibieni, dar nu la nivelul aşteptat. Pas de deux-ul din La Sylphide, pe muzica lui Herman Løvenskjold a fost interpretat adecvat de Satomi Netsu nu însă şi de partenerul ei Alexandru Pilcă, insuficient lucrat şi cu un costum total nepotrivit.
Dar centrul de greutate al serii a stat altundeva, în zona dansului modern, şi a fost dominat de interpreţii masculini. Personal, m-aş fi declarat întru totul mulţumită dacă aş fi putut să-l urmăresc o seară întreagă pe basarabeanul Dinu Tamazlâcaru, de la Teatrul de Stat din Berlin, pe care l-am putut vedea, totuşi, doar în două partituri: în Arlechinada creată de Mihail Fokin pe muzică de Riccardo Drigo, duet clasic, în care sa simţit imediat calitatea personalităţii celor doi interpreţi, Iana Salenko, dansatoare deosebit de rafinată şi Dinu Tamazlâcaru, pentru ca pe acesta din urmă să îl putem urmări apoi şi într-o partitură solistică modernă, în care excelează, Les Bourgeois, în coregrafia lui Ben Van Cauwenbergh, pe muzica lui Jacques Brel. Degajat, dezinvolt, cu un pronunţat simţ al umorului şi o plastică corporală care vorbeşte de la sine, Dinu Tamazlâcaru se exprimă deplin prin fiecare gest, dar, totodată, exprimă deplin şi intenţiile coregrafului. Aceeaşi concordanţă am reîntâlnit-o şi între interpretul Rainer Krenstetter de la Teatrul de Stat din Berlin, şi coregraful său, Renato Zanella, într-o frumoasă compoziţie coregrafică pe muzică de Händel, Barocco. În schimb, a fost şocantă distanţa care separa valoarea plastică rodiniană a altui interpret de la Berlin, Marian Walter, şi coregrafia deosebit de slabă semnată de Gyula Pandis pe muzică de Mozart, Lacrimosa. Aceeaşi distanţă s-a făcut simţită şi între posibilităţile plastice deosebite ale lui Ovidiu Iancu, invitat de la Opera Română din Bucureşti, care, alături de o altă invitată de la Opera din Iaşi, Monica Mihai, şi în coregrafia lui Pavel Rotaru, a trecut aproape neobservat în celebra scenă a balconului din Romeo şi Julieta de Prokofiev. Legea binecunoscută funcţionează de fiecare dată la fel: o creaţie coregrafică împlinită nu iese la iveală decât atunci când există o bună întâlnire între o concepţie coregrafică şi o interpretare situate pe aceeaşi treaptă valorică.
Dinamismul constant al companiei Teatrului de Balet Sibiu, cu câteva premiere anuale şi afluxul şi el mare şi constant al publicului sibian sunt bilele albe ale demersului coregrafic al locului. O schimbare prea deasă a coregrafilor şi o reprofilare frecventă a trupei, pot stopa însă realizarea unei coagulări interne, absolut necesare oricărei companii durabile. Tot ce s-a câştigat la Sibiu trebuie păstrat cu grijă, spre binele companiei, dar şi al întregii mişcări coregrafice de la noi.


Spectacol româno-olandez

Artiştii nu împărtăşesc idiosincrasiile oamenilor politici, astfel că la Bucureşti a putut avea loc un spectacol de dans contemporan realizat de coregrafa Andreea Tănăsescu, după o serie de cursuri de dans clasic, modern şi contemporan susţinute de profesori români, cu dansatori din cadrul Colegiului Nova, din Olanda. Iniţiativa proiectului a aparţinut profesorului olandez, Lucian Martin, iar spectacolul, intitulat Ritual de seducţie, în fapt un work in progress, a fost realizat ca urmare a unei complexe colaborări între ROC NOVA Colege Dans&Theater din Olanda, Asociaţia A&A Associated Artist, Liceul de Coregrafie „Floria Capsali” din Bucureşti, Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, Conservatorul de Muzică Bucureşti şi Teatrul Constantin Tănase Bucureşti, unde am şi văzut spectacolul.
După Exil în pământul uitării şi Tentaţiile Sfântului Anton, recenta colaborare cu dansatoarele olandeze a reconturat modalităţile proprii de expresie coregrafică ale Andreei Tănăsescu, aflată într-un moment bun al creaţiei şi într-o bună conlucrare cu partenerii muzicali. În fiecare dintre piesele recitalului realizat cu interpretele olandeze Tessa Kok, Roos Rozemond, Marielle Lucas, Anneroos Rijsdijk, Nancy Rutte şi Janine Kuipers a existat o fericită concordanţă între universul muzical propus de tinerii compozitori Diana Rotaru şi Cătălin Creţu şi structurile coregrafice care l-au prelungit vizual. Piesa de la care şi-a luat titlul şi spectacolul, Ritual de seducţie, pe muzica Dianei Rotaru, interpretată live la flaut de Ana Chifu, urmărea seducţia grupului asupra oricărei individualităţi, căreia, în cazul în care refuza presiunea acestei seducţii, nu-i rămânea decât alternativa însingurării. Tema în sine este o parafrază la Ritualul primăverii al lui Stravinski, unde comunitatea cerea sacrificiul suprem, în noul context ea condamnă la un alt fel de moarte, prin izolare. Tot despre o dramă individuală, a neadaptării, a fost vorba şi în cea de a doua piesă a aceleiaşi compozitoare, în Onde, Ondine, interpretată tot live, de Ana Chifu la flaut şi de Maria Chifu la fagot. Cele trei secvenţe ale lucrării evocau legendara figură a Ondinei, care nu-şi mai găsea locul niciunde, nici în locul acvatic de origine, nici în cel terestru. Coregrafa a dezvoltat în ambele lucrări o serie de module, cu evoluţii de grup şi unele ruperi individuale, simultane sau succesive, multe pornite de la sol, dar cu ample dezvoltări spaţiale ulterioare, pregnante, unele dinamice altele subtil visătoare. În fine, lucrarea lui Cătălin Creţu, Play Time!, cântată de Daniel Kientzy la saxofon, de Cornelia Petroiu la violă şi de Reina Portuondo electronics, s-a născut coregrafic din colaborarea Andreei Tănăsescu cu artistul complex care este Richard Bovnotzky. Patru personaje, captive într-un spaţiu imaginar, nu pot vedea lumea cu propriii ochi, ci numai folosind nişte capete prefabricate.
Alături de plastica mişcărilor, prezenţa păpuşilor, de astă dată doar a unor capete, este o constantă în spectacolele Andreei Tănăsescu, mai totdeauna introducând o notă gravă. Tot o notă constantă este şi asocierea unor proiecţii în continuă mişcare. Cele din acest spectacol, creaţie a artistului vizual Vali Chincişan, de o deosebită valoare în sine, au copleşit însă, în mare măsură, evoluţiile corpurilor din scenă. În orice creaţie scenică componentele spectacolului trebuie să se potenţeze reciproc, fără a se concura însă unele pe altele.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara