Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Corecturi şi fiorituri în cîmpul literaturii pentru copii de Muguraş Constantinescu

Dacă ultimul volum apărut din Istoria traducerilor în limba franceză (Duché, Verdier, 2015) care are ca obiect secolele al XV-lea şi al XVI-lea, altfel spus primul ca ordine cronologică a perioadei studiate, nu face referiri la literatura pentru copii, lucrul este firesc fiindcă aceasta apare mult mai tîrziu.

Pre-istoria şi naşterea, iar apoi construirea şi circulaţia ei se bucură de atenţie în aceeaşi Istorie dar în volumul II, referitor la secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, într-un interesant capitol asigurat de către Isabelle Havelange şi Isabelle Nières- Chevrel. Chiar dacă acesta se intitulează, mai puţin obişnuit, „Cărţi pentru copii şi tineret”, el se referă, de fapt, la pre-istoria acestei „literaturi” şi apoi la naşterea unor „practici” literare pentru tineret (1770-1789) şi cuprinde consideraţii despre acest „domeniu” literar nou din perioada cuprinsă între Revoluţie şi Imperiu. Volumul despre secolul al XIX-lea vorbeşte, în schimb, despre un „cîmp” literar destinat publicului tînăr, într-un capitol coordonat de Isabelle Nières-Chevrel. Această varietate de denumiri – cărţi, domeniu, cîmp, practici – arată dificultatea de a circumscrie şi de a defini această literatură aparte, specifică prin destinatarul ei şi specializată sub aspectul traducerii.

Printre problemele abordate în capitolul semnat de cele două reputate specialiste, reţinem rolul traducerilor de a introduce în Franţa modele literare noi, mai ales, în cazul cărţilor traduse din engleză şi din germană, care contribuie la constituirea acestei literaturi în spaţiul de limbă franceză. Ca şi în alte domenii, traducerile încep cu limba latină şi cu cărţi destinate învăţămîntului. Se pot număra doar 14 cărţi traduse pentru copii în secolul al XVII-lea, dar 45 între 1700-1770, perioade care semnifică doar pre-istoria literaturii pentru copii. Adevărata ei naştere are loc după 1770, proces în care traducerea face figură de laborator al scrierii pentru copii, re-orientînd, cel mai adesea, texte pentru adulţi către copii.

Cazul cel mai faimos este desigur Istoria corectată a lui Robinson Crusoe (după Daniel Defoe) în insula lui pustie. Operă prelucrată pentru copii după planul lui J.J. Rousseau din 1794, în traducerea lui Saint Hyacinthe. De altfel, romanul lui Defoe conduce prin intermediul traducerilor şi al prelucrărilor de tot felul la un gen aparte numit „robinsoniada” care se bucură de o carieră îndelungată. Cum la sfîrşitul secolului al XVIII-lea a scrie, a traduce şi a edita pentru copii constituie practici noi, uneori diferenţiate în funcţie de vîrsta şi sexul copilului, acest fapt este adesea afişat în titlu şi în subtitlu, afirmînd în mod precis intenţionalitatea şi adresabilitatea acestei literaturi specializate, urmată de o traducere specializată. In numele destinatarului vizat, traducerea pentru copii din epocă este adeseori o rescriere care comportă ameliorări, corecturi şi fiorituri. Dar este vorba de practici curente în epocă şi nu se poate spune ca astfel de remanieri ar fi specifice traducerii pentru copii, de vreme ce ele sînt prezente şi în traducerea literaturii generale, sau, dacă vrem, pentru adulţi. Şi aceasta se face, în ambele cazuri în numele „geniului limbii” care permite eliziuni, recompoziţ ii, înfrumuseţări, francizări de realia şi de referenţi culturali, după criteriile estetice şi ideologice ale culturii naţionale în care traducerea va intra.

În secolul următor, printre traducătorii puţin valorizaţi şi remuneraţi se numără şi cei de literatură pentru copii, literatură pe care Isabelle Nières- Chevrel o vede nu ca un gen ci ca un „cîmp literar” care federează forme şi genuri în jurul unui lectorat. Această literatură destinată unui cititor tînăr sau re-orientată către acesta cunoaşte o dezvoltare spectaculoasă în decursul secolului al XIX-lea şi constituie un „sector dinamic şi rentabil” cu o producţie larg difuzată (2012: 666).

Astfel, în prima lui jumătate majoritatea traducerilor provin din Anglia şi din Germania şi cum fenomenul e important, editori-librari încep să se specializeze în acest domeniu. Mai multe aspecte atrag atenţia cercetătorilor precum „triumful” canonicului Schmidt, bavarez care cunoaşte un mare succes în epocă pentru a dispărea apoi din memoria cititorilor. De reţinut sunt şi poveştile populare şi culte, printre care cele de Grimm şi de Andersen şi locul lor important în titlurile traduse pentru publicul tînar, apoi romanul care începe să cîştige teren, plecînd uneori de la adaptări de opere pentru adulţi. În această categorie se remarcă un titlu, Coliba unchiului Tom de Harriet Beecher Stowe, care în doar doi ani se bucură de zece traduceri diferite. Un alt fapt este frecvent, chiar curent, şi anume slaba reprezentare a străinului în traduceri, unde reperele culturale ale originalului sînt, sistematic, înlocuite prin echivalenţe franţuzeşti în prima jumătate a secolului, în timp ce în a doua se semnalează deja o deschidere către alteritate. Prezen- ţa/ absenţa străinului dă ocazia unei interesante analize a parcursului urmat de patronime de la original la textul tradus, în care mai multe soluţii sînt practicate: transpoziţie grafică, traducere etimologică, francizare şi chiar prezervare. Numele traducătoarei Elise Voïart, care traduce din germana Un Robinson elveţian este remarcat pentru „discreta marcă germanică” a traducerii sale şi pentru prefaţa pe care traducătoarea o adresează tinerilor cititori în care le explică atitudinea ei faţă de „ciudăţenia” şi „asprimea” unor nume de personaje (2012: 686).

Foarte interesantă este şi scurta analiză a procedeelor prin care traducătorii lungesc, curăţă sau procedează la o sofisticare a textului în numele unui canon literar sau al aşteptărilor culturii primitoare. Fenomenele reţinute de autori pentru a doua jumătate a secolului sunt, pe de o parte, triumful romanului de aventuri (şcolar, domestic) şi, pe de altă parte, inventarea albumului, înţeles ca o carte bogat ilustrată. Un alt fenomen care merită, de asemenea, semnalat este teoretizarea adaptării şi a liberei transpuneri de către Hetzel, formulată şi apărată în mai multe prefeţe de către faimosul editor, creator al publicaţiei Le Magasin d’éducation et de récréation şi al unor colecţii aferente, strategie agreată şi practicată şi în secolul al XXI-lea, după cum arată unele studii de traductologie dintre care cel mai cunoscut în ultima vreme este cel al Riittei Oittinen (2003).

Sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor cunosc diversificarea provenienţelor, a genurilor şi a publicului, o primă „Europă a romanului şi a poveştilor” precum şi o internaţionalizare a practicilor editoriale. La această epocă de graniţă se impune şi ideea că a traduce pentru copii este un proiect traductiv specific, diferenţiat de traducerea pentru adulţi şi care pendulează între doi poli: pe de o parte, atenţia traducătorului pentru scriitura originală, întărită de convingerea conform căreia cărţile pentru copii ţin pe de-a întregul de literatură, pe de altă parte, dreptul traducătorului de a evalua ce se potriveşte sau nu publicului copil şi sub ce forme pot fi prezentate aceste cărţi.

Pentru a ilustra, chiar şi fugitiv, ideea de o „Europă a poveştilor” ne oprim la două traduceri din poveştile fraţilor Grimm, care au marcat spaţiul cultural francez şi cel românesc. În ciuda distanţei temporale şi culturale, putem compara în mod global traducerea lui Frédéric Baudry din 1855 şi cea a lui Faur din 1957 devenită fiecare, în ţară ei, pentru o lungă perioadă „traducerea canonică” pentru acest corpus. Se înţelege prin traducere canonică cea care este preferată în reeditări, în antologii, în manuale şcolare şi, dacă este cazul, în ediţia critică a operei cutărui autor.

Traducerea lui Baudry de la mijlocul secolului al XIX-lea marchează cu adevărat momentul înscrierii poveştilor fraţilor Grimm în „cultura infantilă pentru copii” (2012 : 675); ea cuprinde patruzeci de poveşti şi se intitulează Poveşti alese pentru copii şi apare la Hachette în secţiunea „Cărţi ilustrate pentru copii”. Aceasta culegere întră în „Bilioteca roz” şi este regulat publicată timp de un secol, devenind, traducerea franceză canonică.

Este interesant sa vedem că în prefaţa sa, Baudry justifică alegerea poveştilor traduse în mod destul de modern, invocînd „amuzamentul” pe care acestea îl provoacă, chiar dacă în culegere primul loc este acordat poveştilor morale şi pioase iar poveştile fantastice şi faceţioase sunt lăsate mai la urmă. Un alt argument, la fel de interesant, în favoarea selecţiei sale îl dezvăluie pe comparatistul care este Baudry fiindcă preferinţele lui merg către poveştile care seamănă cît mai puţin cu poveştile franceze. Sub aspect traductologic, tot în prefaţă comparatistul-traducător îşi mărturiseşte opţiunea pentru o traducere literalistă, în sensul larg al termenului, fiindcă unele note explică şi justifică, pe alocuri, atenuări şi normalizări şi chiar modificări considerabile în deznodămînt pentru unele poveşti religioase, intervenţii justificate de traducător prin teama de un efect lugubru al originalului asupra imaginaţiei micilor destinatari.(1859, VII, Hachette)

Referitor la Dan Faur şi la traducerea lui canonică, el nu explică nicăieri alegerile lui traductive, dar ne putem face o idee despre universul său literar, dacă ştim că, spre deosebire de Baudry care este un savant şi un comparatist, germanist şi traducător, Faur este totodată autor de poezie de avangardă, de cărţi pentru copii şi traducător a numeroşi autori pentru copii. El dă versiuni în limba română pentru Perrault, Grimm, Jules Verne, Nosov, Selma Langerlof, Alexei Tolstoi şi alţii ; el traduce uneori în colaborare cu alţi scriitori. Faur colaborează, mai ales, cu edituri specializate în literatură pentru copii, numite Editura Tineretului, creată la începutul anilor ’50 şi care acoperă cu Editurile Ion Creangă şi Albastros, care îi succed, cîmpul literar de la noi pentru copii şi tineret. Dotat cu un adevărat talent literar, Dan Faur reuşeşte să găsească tonul de povestitor, adaugînd pe ici pe colo mici formule de adresare copiilor, specifice poveştii orale, apropiindu-se un pic prea mult de tonalitatea poveştilor populare româneşti. Vom vedea că, ceva mai tîrziu, în Franţa, Armel Guerne suferă aceeaşi tentaţie, în procesul de „grimm- asare”, cum comentează el acest episod în scrisorile adresate prietenului său Cioran.

Dan Faur atenuează dimensiunea culturală a poveştii şi sacrifică anumite nume proprii specifice, traducîndu-le prin echivalente românizate sau româneşti (Bremen devine Brema, Holle devine Dochia), dar nu în mod sistematic. În aceeaşi epocă Marthe Robert, celebra eseistă şi traducătoare, va proceda în acelaşi spirit de aclimatizare. Dimensiunea religioasă este şi ea atenuată sau net evitată, desigur sub constrîngerea cenzurii ideologice comuniste ; formulele de invocare a ajutorului lui Dumnezeu sînt eliminate aproape peste tot, un text precum Copilul Mariei, de exemplu, nu se găseşte în niciuna dintre ediţiile semnate de Dan Faur. Cum el moare la trei ani după apariţia traducerii sale din fraţii Grimm, toate reeditările corpusului său tradus sînt alegeri editoriale şi nu i se mai pot imputa traducătorului.

Cîte preschimbări, corecturi şi adăugiri poate comporta textul tradus din domeniul literaturii pentru copii, vom vedea cu siguranţă şi în ultimul volum al ITLF, consacrat secolului al XX-lea şi care este aşteptat să apară la începutul anului viitor. S-ar părea că fioriturile se potrivesc de minune traducerii acestui cîmp literar atît de special şi de specializat.

Referințe:
Oittinen, Riitta (Sous la direction de) Traduction pour les enfants / Translation for children
Meta, PUM, Volume 48, numéro 1-2, mai 2003, p. 1-327.
Chevrel, Yves, Cointre, Annie, Tran-Gervat, Yen-Maï (sous la direction), Histoire des traductions en langue française, XVIIe et XVIIIe siècles, Verdier, Paris, 2014.
Duché, Véronique (sous la direction), Histoire des traductions en langue française, XVe et XVIe siècles, Verdier, Paris, 2014.
Chevrel, Yves, D’hulst ; Lieven et Lombez ; Christine (Sous la direction), Histoire des traductions en langue française, XIXe siècle; Verdier, Paris, 2012.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara