În urmă cu două săptămîni, cu prilejul recenzării primei cărţi semnate de Thomas Cathcart şi Daniel Klein (Platon şi ornitorincul intră într-un bar. Mic tratat de filosdotică), spuneam că cei doi sunt suficient de deştepţi ca, studiind cîteva tomuri de istorie a filosofiei, să extragă din ele teme ce pot fi exploatate umoristic, dar şi destul de frivoli ca să lase impresia că filosofia este un şir de teme insolubile care merită surîsul nostru condescendent. Deşteptăciunea aceasta frivolă o reîntîlnim în paginile celui de-al doilea volum, căci, încurajaţi de succesul de piaţă al primului titlu, autorii s-au hotărît să scoată în lume un produs similar. De data aceasta, putem răsufla uşuraţi: ţinta zeflemelii nu mai sunt filosofii, ci o categorie de oameni pe care, instinctiv, aproape toţi simţim nevoia să-i acoperim de batjocură: politicienii. Dar din fişa biobibliografică dedicată autorilor la pagina a doua, aflăm că ambiţiile lor nu se opresc aici, căci în prezent lucrează la cel de-al treilea volum, un tom în cuprinsul căruia, după tipicul deja ştiut, filosofia va fi împărtăşită publicului prin mijlocirea bancurilor şi a anecdotelor amuzante.

Dincolo de motivaţia strict comercială a proiectului, merită să ne întrebăm dacă filosofia poate face casă bună cu aerul jovial al teatrelor de comedie. Neîndoielnic că orice temă din lume poate fi tratată în chip parodic, umorul putînd contamina chiar şi cele mai serioase probleme. Singura condiţie este existenţa unui temperament îndeajuns de hazliu ca umorile lui să molipsească tema atinsă. De pildă, ca o muchie aspră să capete pelicula încleiată a unei urdori lipicioase e suficient ca o lipitoare să-şi lipească ventuza de respectiva suprafaţă. Tot aşa cu filosofia: e îndeajuns ca o ventuză cu efect ilariant să se cupleze pe o problemă cu miez speculativ ca profilul ei să prindă mîzga unei dispoziţii hazoase. Atîta doar că ceea ce se pierde e conştiinţa întîlnirii cu un irevocabil mister. Hohotul mucalit nu predispune la meditaţii înfiorate, iar filosofia, cînd e luată ca pretext parodic, îţi dă senzaţia stînjenitoare că asişti la o contrafacere voită: amputezi un orizont reducîndu-l la mărunţenia plată a unei poante facile. De aceea, în orice banc făcut pe seama filosofiei există un fond de alterare bufonerească cu efect micşorător.

Sînt teme care nu pot fi tratate umoristic fără să le terfeleşti. Viaţa, cu echivocurile ei esenţiale, şi universul, cu tainele lui nelămurite, sînt realităţi care nu încurajează defel chicotele de bîlci şi amuzamentele de clovni. Cum să izbucneşti în rîs în faţa cerului acoperit de stele? Cum să zîmbeşti măcar în faţa intuiţiilor geniale ale unei minţi ca acea a lui Kant? E totuna cu a spune că normele veseliei nu intră în conul de rigoare al gîndirii conceptuale. Sunt nuanţe atît de subtile în filosofie încît nobleţea lor cateriseşte umorul din rîndul atitudinilor aflate sub jurisdicţia ei. În schimb, rîsul aduce o tentă de irepresibilă deriziune colectivă, putînd uneori, cînd depăşeşte măsura, să devină un veritabil chin intelectual. Căci există o tortură prin umor manifestată prin debitarea pe bandă rulantă a unor poante răsuflate după mecanisme pe care le ştiu şi pruncii. Cu timpul, zîmbetul capătă tenta crispată a unui rictus dureros, semn că zeflemeaua a ajuns la limită. Saţietatea începe să domnească, iar uzura morală îşi intră în drepturi. De aceea, trebuie să ai o imaginaţie foarte săracă pentru ca, după o vîrstă, să mai guşti bancuri de inspiraţie filosofică.

Singura împrejurare cînd umorul nu riscă să obosească e cînd personajele înfierate de el sunt dispreţuite de toţi. E tocmai situaţia politicienilor. În cazul lor, oricît de lungă ar fi băşcălia, ea rămîne mustoasă prin motivaţia din care se hrăneşte: pedepsirea simbolică a politicienilor pentru ridicolul monumental pe care prezenţa lor îl aduce în lume. În privinţa aceasta, cartea de faţă are o îndreptăţire pe care cea dintîi n-o avea, şi anume dă posibilitatea publicului să se răzbune pe conducători crăpîndu-le efigia sub rafale de rîsete. E chiar efectul pe care îl are volumul de faţă. Şi totuşi, mai există un efect secundar mult mai perfid: rîzînd pe seama unui om ajungi să-l accepţi, împăcîndu-te cu defectele lui şi resemnîndu-te cu viciile ştiute. Rîsul e supapa resemnată a consfinţirii unei fatalităţi. E reacţia de adaptare la un spectacol pe care nu-l poţi schimba. De aceea, rîzînd pe seama oamenilor politici nu facem decît să le recunoaştem inamovibilitatea caracterului lor. Căci, chiar dacă actorii se vor schimba, stofa lor va rămîne aceeaşi.

Şi fiindcă autorii trăiesc în America, era firesc ca majoritatea politicienilor aleşi să fie americani. Stranietatea e că Thomas Cathcart şi Daniel Klein vor să ne convingă că politicienii în cauză nu gîndesc logic şi nu se exprimă coerent, deşi este o banalitate să critici un politician legîndu-te de incoerenţa declaraţiilor făcute. În fond, politica este arta de a jongla cu posibilul în împrejurări date, şi e firesc ca schimbarea împrejurărilor să schimbe automat logica declaraţiilor politice. De aceea, adevărul vorbelor politice nu va supravieţui niciodată contextului în care au fost rostite. În schimb, a analiza armătura logică a opiniilor politice e pierdere de vreme. Evidenţele nu au nevoie de demonstraţii suplimentare. Singura justificare a unei asemenea întreprinderi stă în amuzamentul iscat de enormitatea spuselor. Cum s-ar spune, rîzi de îmbrobodeala vădită pe care politicienii o ţes din cuvinte.

Iată cum definesc autorii abureala politică: "Asta-i abureală în toată regula! Aceste cuvinte ne vin în minte - şi uneori pe buze - de fiecare dată cînd auzim vreun politician ţinînd un discurs, susţinînd o conferinţă de presă ori turuind la cine ştie ce talk-show televizat, duminică dimineaţa. De foarte multe ori însă, nu ne putem da seama ce anume califică spusele lui drept o abureală categorică. Ştim sigur că omul vorbeşte aiurea, dar habar n-avem în ce constă mai exact aiureala. E clar că spusele politicianului nu au sens prin simplul fapt că reprezintă o minciună crasă. Vorbitorul este un ipocrit, un individ care dezinformează, un vînzător de gogoşi. Aşa cum delicat ar formula chestiunea un om de ştiinţă sau un epistemolog, afirmaţiile respectivului nu corespund cu faptele reale. Noi însă nu vom urma acest fir - în parte fiindcă nu avem la dispoziţie un număr suficient de pagini pentru a reda cele mai flagrante Ťbărbiť politice puse în ultimii zece ani (72 383 după estimarea neoficială)". (p. 7)

Definit lapidar, volumul este o antologie de declaraţii politice cărora autorii le depistează sofismele pe care se sprijină. Pe rînd, raţionamente greşite de tipul ignoratio elenchi, falsa dilemă, argumentum ad verecundiam, argumentum ad ignorantiam, argumentum ad odium, analogia slabă etc. sunt ilustrate prin exemple luate de la potenţaţii epocii recente. Cum era de aşteptat, unul dintre personajele preferate este inconfundabilul, şi infatigabilul în materie de gafe discursive, George W. Bush. "Vă întrebaţi poate cum de am ajuns pînă aici fără a cita nimic din cuvintele lui George W. Bush. Am avut însă un motiv de ordin filosofic pentru a proceda în acest sens. O afirmaţie poate fi combătută logic dacă ea conţine erori de raţionament ce duc la concluzii false, dar o frază care n-are sens, ce pare a fi doar o înşiruire de cuvinte ca acelea scrise de o maimuţă la tastatura unui computer, nu poate fi supusă nici unui tip de analiză convingătoare. În faţa ei, unui filosof nu-i rămîne decît să exclame: Ceee? Din fericire s-a mai întîmplat cînd şi cînd ca George W. Bush să rostească unele fraze care chiar au sens - unul rău, dar suficient pentru a merita combătute." (p. 29) Urmează apoi exemple extrase din tolba cu surprize ale fostului preşedinte american. E drept, rîzi cu poftă citindu-i enormităţile, dar apoi îţi aminteşti că omul acesta a fost opt ani de zile cel mai puternic om al planetei, şi te cruceşti.

O altă victimă predilectă este fostul secretar al Apărării Donald Rumsfeld, care, vrînd să se eschiveze în privinţa dovezilor privitoare la armele nucleare ale Irakului, a afirmat: "Absenţa dovezii nu e similară cu dovada absenţei. Simplul fapt că nu dispui de dovezi care să arate că un lucru există nu înseamnă că ai dovezi că lucrul respectiv nu există" (p. 25) Băşcălia declanşată de autori pe marginea acestor cuvinte este uriaşă, dar din păcate prea lungă ca s-o pot reda aici.

Faptul că Osama bin Laden nu a fost prins nici pînă astăzi este considerat îndeobşte un mare eşec al politicii americane. În schimb, doamna Frances Fragos Townsend, consilier la Departamentul Siguranţei interne este de altă părere: "Păi n-aş fi atît de sigură... Este un succes care nu s-a înregistrat încă." (p. 33) Torentul ironiilor din partea celor doi autori e savuros: "Mulţumim pentru încurajare, doamnă Townsend. Aţi deschis astfel poarta către o lume întreagă de situaţii riscante. De pildă ŤNu sunt beat, domnule poliţist. Ceea ce vedeţi dumneavoastră acum este o stare de trezie la care n-am revenit încă.ť Sau: ŤNu conduc maşina fără permis! Dacă vreţi să ştiţi, o conduc cu un permis pe care încă nu-l am.ť Ori: ŤNu, dragă, nu am fost concediat. Prefer să văd situaţia ca pe o promovare care încă nu a intervenitť." (p. 33)

Una peste alta, o carte amuzantă, care, spre deosebire de ruda ei anterioară, are avantajul de a da satisfacţie unui număr mare de vieţuitori ai planetei, fără să ceară drept condiţie prealabilă asimilarea vreunor cunoştinţe de filosofie.