Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Copiii Zenobiei. Redescoperirea diafanului de Marius Miheţ

Matei Florian, Cexina Catapuxina, Iaşi, Editura Polirom, 2016, 224 pag.

„Trăiam o stare de inexistenţă, o pră- buşire în nimic, din care nici măcar nu mai doream să ies. Era un pustiu în mine, fără sfârşit; şuiera vântul, ardea soarele Saharei în mine, mă acoperea nisipul. Era urât şi rău în mine, aş fi preferat să mor de o mie de ori ca să nu mai simt pustiul acela”.

Nu există un alt scriitor român care să fi influenţat mai mult generaţia afirmată în ultimii 20 de ani ca Gellu Naum. Dacă nu mă credeţi, faceţi un sondaj printre amicii care (mai) citesc şi întrebaţi-i cine bănuiesc ei că este autorul rândurilor amintite mai devreme. Veţi vedea cum răspunsurile vor atinge probabil majoritatea prozatorilor afirmaţi în ultimele două decenii; dar nu-i vor evita, cu siguranţă, nici pe scriitorii consacraţi. Fragmentul face parte din Zenobia, un roman cult pentru ceea ce s-ar numi o retroinocenţă. Sau un postsuprarealism minimalist. În fine, libertatea conceptuală pare întotdeauna, în cazul lui Naum, desăvârşită. Ca dovadă a iradierii marca Gellu Naum, pe care aş numio una dintre influenţele tăcute din literatura noastră, iată că până şi o scriitoare zgârcită cu amănuntele legate de trecerile unor scriitori, precum Herta Müller, el a rămas „marele suprarealist român”. De la Naum, autoarea de origine română a împrumutat unul dintre fragmentele-cheie pentru viziunea ei lucidă: „Căci există lucruri – aminteşte ea în Regele se-nclină şi ucide, citând pe Gellu Naum – despre care se tace (…); ceilalţi înţeleg cât pot; fiecare spune mai puţin decât înţelege şi înţelege mai mult decât i se spune, iar ce înţelege nu i se spune, fiindcă ce i se spune nu înţelege, şi aşa mai departe”. Şi acest fragment face parte, evident, tot din Zenobia. Un roman deopotrivă rătăcit tot mai mult de programele şcolare şi deturnat adesea de criticii literari. Dacă nu suprasaturat de cadrări ce nu i-au sporit aura. Dimpotrivă. Oricum, ceea ce vreau să spun este că trebuie să revenim din vreme în vreme la poezia tărâmurilor hipnagogice ale lui Gellu Naum, pentru că viaţa dinăuntrul lor defineşte mai bine prezentul. De la oricare dintre capete l-am întinde.

Într-o stare similară cu citatul de deschidere îl găsim şi pe protagonistul lui Matei Florian din Cexina Catapuxina. Nu am ales întâmplător fragmentul. Este vorba tot despre un roman al convalescenţei existenţiale. De fapt, un tribut adus lui Gellu Naum. Nenumit, fireşte. Însă toate aspectele naraţiunii duc spre catacombele hipnotice specifice autorului suprarealist. Matei Florian poetizează în Cexina… un fel de singurătate schizofrenică, de captivitate în neputinţa miraculoasă, ca la Naum. Doar că protagonistul său este fascinat de insecte, mai precis – şi în ordine simbolică –, de lăcuste, fluturi-denoapte şi licurici. De la pământ la lumină. Însă mai ataşat se vede atunci când o femeie intermediază şi, mai ales, legiferează despotic propriul lui univers.

Ambiţia cea mare a lui Matei Florian este împrumutată de la Naum: poezia din regatul erotomaniei. Deşi pare la prima vedere, nu e vorba aici de o „cretinizare” a limbajului, cum proclama rebelul suprarealist cu multe decenii în urmă. Ci de o adaptare la imagistica unei melancolii. Unicul antidot se anunţă însăşi preocuparea ştiinţifică a protagonistului care, retras undeva departe de oraş, studiază lăcuste pentru a uita de el. În fapt, totul se reduce la o amânare, căci despre asta e vorba până la urmă. Eroul lui Matei Florian amână reîntâlnirea cu sinele, instabil, sensibil şi apocaliptic. Cu fiece nouă femeie din viaţa lui, el reface traseul cercului, intuind vitalitatea unei trădări care-l ţine în viaţă. Cexina Catapuxina este o carte a reabilitării unui bolnav de sine însuşi. Dar e un pacient mai bolnav de poezie decât de viaţă. Cartea lui Matei Florian este o Zenobia reloaded.

Naratorul din Cexina relatează alert, cu artificii poetice, derulând pe repede înainte povestea unor iubiri nebuloase. Oricine ar fi şi oricum s-ar numi ele – Lavinia, Maria sau simplu „I” –, femeile rămân simple convenţii ale aceluiaşi model. E o falsă căutare aici a iubirii. De fapt, totul se regrupează pasional în epicentrul aceleiaşi iubiri. La început, „I” reuşeşte să-l scoată din rutina fentării vieţii pe un individ răpus de resemnare – neîngrijit, de nerecunoscut, un anonim înstrăinat de el şi de lume. În viaţă îl ţine doar profesia. Sau mimarea ei. Cu o nelipsită lupă, el observă şi clasifică. Îl interesează faptul că ea, lupa, face ca un ochi să rămână întotdeauna mai mare. Vieţuirea măruntă a acestui ciclop melancolic se energizează atunci când întâlneşte pe Maria, cu care reface perechea de ochi, un singur trup şi o imaginaţie comună. Numai că virusul înstrăinării anunţă mereu despărţirea de normalitate. Romanul nu se poate povesti pentru că este scris cu unicul scop de-a poetiza convalescenţa, cum spuneam. Nici nu are cum să prindă, tocmai de aceea, numeroşi cititori. Afară de cei, să zicem, exersaţi. Pentru că citim, ce? Gândurile unui individ scos din depresia lui alcoolică şi dispreţuitoare faţă de el însuşi, de întâlniri providenţiale cu femei. După un divorţ de „Lavinia” – iubita din tinereţe până la imaturitatea lui târzie –, el trăieşte pasional alături de „I” (care vine la bunica ei în satul unde el se retrage să cerceteze şi să fotografieze lăcuste), apoi de Maria – o fană a fotografiilor lui moarte şi vii, în acelaşi timp. Orice ar face, însă, nu se poate desprinde decisiv de niciuna. Un copil mare, întreţinut de părinţii exasperaţi, dar înţelegători.

Matei Florian scrie naumian despre inventarea unui limbaj misterios, „cexina catapuxina”, ce trebuie să dea realităţii neîncăpătoare anvergura interiorităţii. Să ieşi din tine spre afară se anunţă o aventură imposibilă, dar şi un limbaj pe măsură. Eroul (fără nume, sau „Ioan”, cum sugerează „I”) preferă starea de imponderabilitate artificială, condiţia de răstignit în ceaţa din lumile lui bântuite de insecte şi umbre umane. O temă-verdict ar veni tot în cheie naumiană, dar şi, cum se vede, cu influenţe din Herta Müller, Aglaja Veteranyi şi Nora Iuga: rătăcitul care nu mai ştie să se potrivească în normalitatea celorlalţi. Nu e de mirare că existenţa somnambulică îi dă vitalitatea necesară, de la ea împrumută spasmul vieţii uitate, metabolismul pierdut. Tot existenţa somnambulică regenerează. Chiar şi fantomatic. Captivul lui Matei Florian este întâi de toate un pacient al oboselii cronice. „Te-ai născut obosit”, îi reproşează soţia. Alternativa e chiar observarea lumii mici, unde se poate dedubla. Deşi se recomandă un om de ştiinţă, el trăieşte o realitate hippie, îndrăgostit de măruntul vieţii, de resturile celorlalţi, dependent de coşmaresc, un convalescent cu diplomă. Dincolo de toate, el este atras de ceea ce reduce lumea la vocale. „I” rămâne până la urmă o iubire imposibilă, la fel cum e şi adaptarea la corporalitatea lui umană. Nu întâmplător, ea e „I”, adică o construcţie de sunete, iar cel adaptat la interioritatea întoarsă, cel care se asemănă kafkian cu lăcustele, nu poate fi doar un admirator al realităţii. Cât al fisurii ei. De aceea apare atât de des cuvântul „străveziu”. Prin ochii lui ce deformează cu bună-ştiinţă realităţile, ca un copil ce refuză să crească şi joacă mereu acelaşi joc. Limbajul nou este cu atât mai necesar. Nu poţi vedea mereu lumea dinăuntru înafară doar cu ochi de copil sau doar cu cei ai maturului. E nevoie şi de limbajul care să distribuie adevărul unei astfel de perspective.

Matei Florian propune un narator şi un personaj ce nu pot să devină unul. Între cele două teritorii imposibile – al căsătoriei-divorţului şi al imaginaţiei ce dă pe dinafară – creşte în reluare povestea unui imatur cu pretenţii de iubiri fără reţetă. Desprinse toate din Zenobia, fiinţele feminine din roman conservă şi simbolismul naumian. „Senzaţia de straniu şi de diafan se degaja mai ales din ansamblu, zămislit parcă din transparenţe şi palori…”, citim în Zenobia. Nimic mai concludent pentru Cexina… La fel, pentru Zenobia, spune naratorul lui Gellu Naum, „nimic nu e mărunt sau obişnuit; în privinţa aceasta ea seamănă cu o lupă în care lumea se redimensionează, firesc şi de la sine, în tipare lente şi nu se chinuie să fie”. Eroul lui Matei Florian poartă cu sine lupa până când întâlnirea cu subconştientul său („câinele galben”) nu mai lasă loc de evadări. Când e îndrăgostit, exclamă: „Deschid ochii, dinăuntru în afară. E la fel şi aici. Acelaşi lucru. Nu mai am nevoie de lupă. E prima oară când nu mai am nevoie de lupă”. Coridorul spre realitate se aprinde numai prin limbajul nou, iar liftul „dinăuntru înăuntru” activează doar etajele senzoriale. Între ele, textele intermediare din roman au rolul unor scrisori, psalmi sau imprecaţii, fiecare acţionând ca o vrajă necesară restabilirii unei magii în destrămare.

Un roman sinestezic ce aduce în actualitate un Gellu Naum iconic, un Matei Florian reinventat şi reîndrăgostit de poezia prozei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara