Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Convorbire cu HertaMüller - Foamea de adevăr şi de literatură de Rodica Binder


Mă sting de sete lîngă fîntînă - este vevsul de început al unei balade de François Villon. Adagiul mi-a revenit în memorie în toamna anului trecut, cînd, la Frankfurt pe Main, la standul Editurii Hanser, o aseptasem zadarnic pe Herta Müller, în speranţa de a sta de vorbă despre ultimul ei roman.

Spre a o proteja de asaltul presei după vestea acordării Premiului Nobel pentru Literatură, editura ridicase un zid de apărare în jurul scriitoarei originare din România. Nici un interviu, nici o emisiune tv., în afara celor deja programate încă înainte de comunicarea marii veşti. Între acestea figura şi emisiunea literară realizată de postul public de televiziune ZDF, în chiar incinta Salonului de la Frankfurt. Pe tradiţionala „Sofa albastră", Blaue Sofa, plasată pe un podium, în faţa publicului, scriitorii sunt invitaţi să vorbească despre ultima lor carte. O mulţime nesfîrşită se adunase în spaţiul rezervat manifestării. Amplasaţi de jur-împrejurul scenei, bodigarzii filmau totul. Mă aflam alături de membrii echipei de realizatori ai emisiunii tv., la doar cîţiva paşi de Herta Müller. În condiţiile date, mi s-a părut o reală victorie pînă şi simplul fapt de a fi putut înregistra integral dialogul dintre scriitoare şi moderatoare.

Ascultîndu-l, eram cuprinsă de nostalgia întîlnirilor de altă dată cu Herta Müller, la Academia Schloss Solitude, de lîngă Stuttgart,unde autoarea a făcut parte din Juriul pentru acordarea unor burse de creaţie, apoi în România, cu prilejul lansării traducerii volumului de eseuri Regele se înclină şi ucide, la Berlin, unde în studioul Deutsche Welle am realizat la ore tîrzii înregistrarea pe CD a poemelor-colaj incluse în volumul Este sau nu este Ion, în lectura autoarei.

Aceste întîlniri s-au soldat şi cu cîteva interviuri, între timp publicate: convorbiri de „atelier", dar şi dialoguri despre ce a însemnat experienţa dictaturii din perspectiva moralei, a literaturii, a imperioasei nevoi de adevăr - repere pe care le-am identificat şi în discursul meta-literar şi public al Hertei Müller, despre romanul Atemschaukel, cu cvasi-intraductibilul lui titlu (Atem e respiraţie, iar Schaukel înseamnă leagăn)...

La Frankfurt pe Main, de pe podium, scriitoarea a făcut primele declaraţii mai ample despre această ultimă carte. Între altele, referindu-se la etnicii germani deportaţi în lagărele de muncă din fosta Uniune Sovietică, ea a menţionat că „Erau 80 de mii de persoane, una dintre ele a fost mama mea, ea a fost deportată timp de cinci ani, iar cealaltă persoană era Oskar Pastior, cu care ar fi trebuit ca în 2006 să stau împreună pe această «Sofa albastră».".

Oskar Pastior a murit însă în toamna anului 2006, într-una din zilele Salonului de carte, înainte de a fi intrat în posesia Premiului Büchner, cea mai prestigioasă distincţie literară germană, acordată de Academia de Limbă şi Poezie.
Cum se ştie acum, cartea Hertei Müller este povestea tînărului Leo Auberg, un fel de alter ego al poetului Oskar Pastior, deportat la vîrsta de doar 17 ani, în ianuarie 1945, într-un lagăr de muncă sovietic, din Ucraina. Întîmpină cu o seninătate curioasă călătoria care-l aşteaptă, nu ştie cum şi cînd se va sfîrşi aventura, îi poartă noroc convingerea mărturisită a bunicii, o încurajare pe care o ia cu sine: Ştiu că te vei întoarce.

Tot ce ia la drum poartă cu sine şi în sine - stă scris la începutul romanului. Restul lucrurilor îşi află locul în cutia de piele a unui gramofon, cu funcţie de valiză. Avuţia sa interioară, ascunsă, este însă cea care îl va ajuta să înfrunte frigul, foamea, murdăria, răutăţile mărunte şi ticăloşiile unor semeni, complicităţile ruşinoase.

Sunt, afirma Herta Müller încă de la Frankfurt, situaţiile extreme, în care omul nu mai este sigur pe propria viaţă, în care propria supravieţuire devine cel mai important lucru pentru fiecare. Şi în astfel de situaţii important este ce faci, unul îşi permite orice, fără menajamente, altul face mai puţin sau încearcă măcar să procedeze altfel, iar sentimentul vieţii nu se stinge, cînd corpul cade în suferinţă, ci poate că foamea de sentimente se amplifică şi mai mult... Trebuie să poţi să te mai defineşti uman, iar relaţiile devin relaţii de supravieţuire; la fel ca în alte situaţii, există oameni cu care poţi fi împreună şi care se cruţă reciproc şi există alţii care fac rău şi şicanează, aşa cum se întîmplă şi în viaţă, dar în lagăr totul devine extrem...

Fiindcă, mărturisea mai departe scriitoarea: Ştim astăzi ce înseamnă un lagăr, un lagăr de muncă, ştim ce înseamnă Gulagul, ştim ce înseamnă un lagăr de concentrare şi exterminare, dar, pe atunci, cei deportaţi nu aveau noţiunea exactă a ce înseamnă un lagăr, fiindcă nu au putut afla de la nimeni ce îi aştepta acolo...

Foamea, promiscuitatea, umilinţele, frigul cărora, spre a le rezista, eroul romanului recurge la forţa imaginaţiei şi a limbajului, la eufemismele menite să exorcizeze răul .

Formula Îngerul foamei îi aparţine lui Oskar Pastior şi, de la bun început, nu cred că această sintagmă a fost una pe care el şi-a imaginat-o, cred că a purtat-o acolo, cu sine, în minte, suferea de acea foame omniprezentă, cronică, pe care a personificat-o, spre a o putea percepe ca pe un adversar, spre a-i putea ţine piept, spre a o înfrunta.

Atitudinea reflexivă în faţa celor mai umile elemente ale realului îi protejează eroului cărţii puritatea şi în timpul traversării bolgiilor infernului concentraţionar.

Romanul Atemschaukel pare, aşadar, şi un manual poetic de salvare a demnităţii umane, în cele mai cumplite împrejurări, o carte comparabilă doar ca idee pentru cititorul român - îmi spuneam ascultînd-o pe Herta Müller - cu Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt.

Tot la Frankfurt, Herta Müller a evocat importanţa timpuriei recunoaşteri aici, în Germania, a talentului ei literar, încă de pe cînd ea trăia şi scria în România comunistă, urmărită fiind de Securitate: Premiul oferit de [emisiunea tv., n.n] Aspekte a fost pentru minepe-atunci foarte important, fiindcă m-a apărat Mi s-a îngăduit pentru prima oară să pot călători din România în străinătate. Securitatea a găsit de cuviinţă că era preferabil să mă lase să plec, pentru a putea astfel răspîndi zvonul că sunt o agentă. S-au gîndit căprocedînd astfel şi massmedia occidentală era satisfăcută şi că eu aş fi putut apărea în postura de profitoare.

Perversa strategie a Securităţii ca şi detestabila, condamnabila ei longevitate, chiar şi după prăbuşirea regimului comunist în România, sunt dezvăluite de laureata Premiului Nobel pentru Literatură într-un volum apărut recent la Editura Wallenstein, intitulat Christina şi fantoşa ei sau Ceea ce nu stă scris în actele Securităţii. Amara confirmare a veridicităţii opiniei potrivit căreia Securitatea trăieşte pe mai departe (cum se intitula şi un eseu al Hertei Müller publicat în „Die Zeit") o dă în presa scrisă din România obscenul interviu al lui Radu Tinu care nu numai că-şi asumă „meritul" de a fi instalat microfoane în locuinţa scriitoarei, dar emite şi sfruntate păreri despre persoana şi opera ei.

XXX

Este dificil de evaluat, în doar cîteva propoziţii, cît de intens a modificat Herta Müller în optica Occidentului, vizibilitatea României. Aproape simultan cu apariţia romanului Atemschaukel în librăriile din Germania, Editura Supposé lansa un dublu CD în care scriitoarea, într-un impecabil discurs, emoţionant prin autenticitatea amintirilor şi forţa lor evocatoare, îşi povestea copilăria, adolescenţa, anii studenţiei, dar şi traumatizanta experienţă a punerii ei sub urmărire de către Securitate.

Prezenţa Hertei Müller, mai cu seamă în sesiunile de lecturi publice, în faţa a sute şi sute de cititori şi iubitori de literatură, cărţile şi eseurile, romanul Atemschaukel şi, nu în ultimul rând, Premiul Nobel pentru Literatură, au ridicat, în parte şi laolaltă, mai multe văluri de pe ochii mass-media, scoţînd din uitare şi cîteva tragice episoade ale istoriei est-europene. E şi aceasta o dovadă a forţei literaturii, a forţei talentului şi verticalităţii morale de a schimba, dacă nu lumea, măcar perceperea imaginilor ei, prin adecvarea discursului la realităţile şi adevărurile istoriei.

Că aşa stau lucrurile o demonstrează de fiecare dată şi intervenţiile scriitoarei, de pe podium, în lecturile publice pe care le susţine cu dăruire, în pofida unei reticenţe genuine faţă de massmedia.

XXX

Imaginaţi-vă o seară geroasă de sfîrşit de ianuarie, la Köln. Cu aproape o oră înainte de momentul întîlnirii lor cu Herta Müller în sala de spectacol şi concert a postului de radio şi televiziune WDR, numărînd peste 600 de locuri, amatorii de literatură făceau coadă în faţa uşilor încă închise.

La rîndul meu, aşteptam de mult, după apariţia romanului Atemschaukel, după ce Hertei Müller i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură, ocazia de a o revedea, de a sta de vorbă. Ocazia aceasta s-a ivit graţie invitării scriitoarei de către două Literaturhaus - cea din Berlin şi cea din Köln - în metropola renană.

Înaintea întîlnirii cu publicul, care a umplut pînă la refuz încăpătoarea sală, înainte de a se angaja pe scenă, în dialog cu scriitorul Ernest Wichner, directorul Literaturhaus din Berlin, şi cu Thomas Böhm, colegul său din Köln care a şi moderat seara literară sub genericul Nobelul şi Oskar Pastior, Herta Müller şi-a luat răgazul, în aşa-numitul salonaş al dirijorului, din culisele sălii de spectacole, de a-mi acorda un interviu.

Pornind de la constatarea că atît ultimul ei roman, cît şi tot ceea ce a scris pînă acum, la care se adaugă, fireşte, Premiul Nobel pentru Literatură a ridicat o cortină în spatele căreia stătea, pînă nu demult, ascuns un trecut est-european, prea puţin cunoscut aici, în apus, voiam să aflu dacă Herta Müller s-a aşteptat la acest copleşitor interes, la reacţiile atît de puternice stîrnite de opera ei, la acest succes:

Nu m-am aşteptat deloc, pentru că peste tot în Germania s-au sărbătorit 20 de ani de la căderea zidului Berlinului şi aceasta a fost peste tot tema zilei,

iar eu credeam că ceea ce predau în manuscris este ceva care se află total la margine, la marginea drumului. Nu, nu m-am aşteptat...

De ce a crezut Herta Müller că romanul Atemschaukel s-ar afla „la marginea drumului", de vreme ce, pentru noi, cei care am trăit în estul Europei, este cît se poate de limpede ce a însemnat acest capitol al istoriei, despre care scrie această carte -deportarea etnicilor germani în lagărele de muncă din fosta Uniune Sovietică, dar şi deportările în Bărăgan?. Mi-am dat seama însă că mai important era să aflu cum a reuşit scriitoarea să dea o expresie literară acestei „materii atît de dureroase", de „traumatizante"...

Am făcut cum am făcut şi cu alte cărţi, am încercat să combin realităţile istorice cu metode poetice şi, lucrînd la această temă, am făcut ce am crezut că trebuia să fac pentru a releva cele două dimensiuni - dimensiunea istorică şi dimensiunea faptelor, a datelor, a numărului de morţi, munca, materialele din acest lagăr, viaţa zilnică, împărţirea în batalioane, toate aceste elemente care sunt mărturii de la cei care au fost deportaţi. Am încercat printre aceste lucruri să manevrez nişte impresii sau trăiri individuale: cum trăieşte cineva peisajul stepei, singurătatea în comunitate, foamea ca sentiment individual - şi am încercat să implic toate acestea în elementele teoretice şi istorice.

Şi, reuşita a fost cu atît mai impresionantă cu cît la început, într-o primă fază, romanul fusese scris la două mîini, împreună cu Oskar Pastior, pentru ca apoi el să devină cartea Hertei Müller. Cît a durat această trecere, ce a însemnat ea pentru autoare, fiind o mare diferenţă între primele fragmente ale romanului, publicate în revista „Die Horen" şi între varianta finală a romanului Atemschaukel a cărui lectură, într-adevăr, taie respiraţia?

Cînd a murit Oskar Pastior, noi aveam numai nişte capitole, în faze foarte diferite de elaborare, unele abia fuseseră scrise cu mîna, ca notiţe, altele erau tipărite, altele erau prelucrate de nu ştiu cîte ori; de fiecare dată cînd ne-am întîlnit, am făcut ceea ce ni s-a părut că avem chef sau am continuat ce aveam început de data trecută.

Aşadar, noi n-am lucrat consecvent pe un fir. Am avut impresia amîndoi că avem timp şi nici unul dintre noi n-am avut în minte un termen fix pentru terminarea cărţii, o anumită dată la care romanul trebuie să fie gata. Şi, pe de altă parte, lucrarea la carte „în doi", a fost, cred că pentru amîndoi, poate mai ales pentru Oskar, care a trăit mai mult singur, şi o modalitate de a ne tot întîlni. Era deja un obicei să ne vedem o dată pe săptămînă şi cred că această problemă particulară, de prietenie, ne-a „magnetizat". După ce a murit Oskar Pastior, mie mi-au rămas toate aceste părţi în diferite stadii de elaborare, am avut nişte nume de persoane, dar n-am avut nici un fel de acţiune, nu s-a întîmplat ceva care să lege aceste persoane între ele, nici nu ştiam prea multe despre persoanele respective, în sine, deci toate acestea trebuiau aflate.

Eu ştiam cel mai mult despre viaţa de zi cu zi din lagăr, despre muncile care trebuiau făcute şi despre materialele de lucru, cum este nisipul sau cimentul, sau „Schlackoblock"-ul, cărbunele, diferitele feluri de cărbune; toate acestea, bineînţeles, le ştiam de la Oskar Pastior, că nu aveam de unde altundeva... Noi am făcut o vizită în cele două lagăre, unde a fost Oskar Pastior, în lagărul în care a fost mama mea... Ernest Wichner a fost cu noi, am mers şi acolo unde au fost bunicii lui şi tatăl lui. Pentru mine, a fost foarte important să văd peisajul, să văd cum arată această regiune, ce fel de plante cresc acolo, cum arată cerul. Eu n-am ştiut, cînd am fost acolo, cît de important este totul, n-am ştiut că o să fiu singură cînd va trebui să scriu romanul...

Şi, după trei sferturi de an, după moartea lui Oskar Pastior - la început nici n-am putut să mă gîndesc să termin cartea, pentru că am fost şocată de moartea lui şi notiţele au fost atît de personale că nici n-am putut să le ating, ba mai mult, i-am simţit lipsa, am simţit ce apropiaţi am fost unul de altul... După ce m-am recules, am început să încropesc ceva din toate acestea, ştiam ce mult şi-a dorit el să iasă o carte din asta şi cît de mult timp din ultimii lui ani de viaţă a investit în a-mi povesti ce s-a întîmplat în lagăr... Acesta a fost pentru mine şi motivul pentru care am încercat să fac faţă, să termin cartea cumva, să încerc s-o duc pînă la capăt Dacă nu reuşesc, pot să spun că n-am reuşit, dacă nu am încercat însă, nu pot să spun că n-am reuşit...

De cîtă forţă este nevoie ca, atît prin acest roman, cît şi prin restul scrierilor de pînă acum, să poată fi scos la lumină adevărul, să li se poată spune lucrurilor pe nume? De unde îşi ia Herta Müller această forţă?

Nu-i nevoie de o forţă specială. Mie mi se pare de la sine înţeles, pentru că aceste lucruri le-am trăit parţial eu, altele le ştiu de la persoanele care au trăit ele însele acele realităţi... e biografia mea. Ştiu foarte mulţi scriitori, din alte ţări sau din alte vremuri, care au făcut tot aşa, s-au ocupat de timpul în care au trăit. Acesta este timpul în care am trăit eu. Deci fac ceva de la sine înţeles şi foarte normal. Fac ceea ce mă preocupă. Alte motive de scris nu aş avea, dacă nu m-arpreocupa aceste lucruri. Sunt scriitoare şi scriu despre ce mă preocupă. Alte persoane, dacă au altă meserie, îşi implică preocupările personale în munca pe care o fac, dar asta nu se vede, că nu se face prin cuvinte: un croitor sau un frizer, un şofer de troleu nu lucrează cu cuvinte, ci face gesturi care îl caracterizează ca persoană. La mine, totul se desfăşoară în cuvinte. Este ceva de la sine înţeles, iese ceea ce mă preocupă. Iar dacă fac literatură, pentru mine asta este ceva ce depăşeşte limbajul de toată ziua, trebuie să sclipească, să sară într-o dimensiune care nu este posibilă în limbajul obişnuit. Aceasta este munca oricărui scriitor. La mine nu este nimic altceva, poate numai problematica mea este diferită de cea a altor scriitori care n-au trăit în astfel de condiţii. .

M-am încumetat să pun şi întrebarea cea mai delicată, dacă succesul de care Herta Müller are parte, Premiul Nobel, i-a schimbat într-un anume fel perspectiva asupra vieţii, dacă va rămîne, aşa cum şi-a dorit, ea însăşi, confruntată cu asaltul publicului, cu interesul cu totul deosebit stîrnit de porţile pe care le-a deschis şi acest ultim roman, de ceea ce se întîmplă dincolo de aceste porţi?

Eu fac diferenţa între mine ca persoană şi cărţile mele. Premiul l-au luat cărţile. Persoana mea nu se poate schimba pentru că eu stau lîngă mine şi nu mă confund cu ceva ce nu sunt eu. Şi dacă în timp ce scriu am o anume meserie, acum, cînd stau de vorbă cu cineva de la radio, sau cînd citesc, sau dacă sunt undeva, în public, asta este o altă meserie. Şi nu mă confund nici cu una, nici cu cealaltă. În particular sunt cu totul altceva, ce nu interesează pe nimeni şi nu are pentru ce să intereseze pe cineva.

Deci, sunt un om foarte obişnuit, care mai face şi o meserie. Ca fiecare om... Nu am pentru ce să mă schimb şi nici nu ştiu ce crede lumea, ce ar însemna să mă schimb, ce ar trebui să fac de-acum? Nu văd care este problema.

Problema este ce-i dincolo de porţile deschise, am încercat eu să continui ideea, şi răspunsul nu a întîziat:

Asta nu ştiu... porţile deschise. Eu nu sunt dincolo de porţile deschise, eu sunt cu mine şi porţile deschise sunt dincolo de mine. Ce se întîmplă acolo? Acolo poate se întîmplă ceva cu ceea ce am scris. Adică ceea ce nu sunt eu.
Deci, tot asta este! Ce se întîmplă acolo, se referă la cărţi, nu la mine.

Aici discuţia noastră a fost întreruptă şi încheiată de apariţia în pragul uşii „salonului dirijorului" a partenerilor şi gazdelor Hertei Müller la Köln: Ernest Wichner şi Thomas Böhm. Timpul ce mi-a fost acordat se epuizase şi, mulţumindu-i Hertei Müller, m-am îndreptat încet spre uşa laterală, de lîngă scenă, a sălii de spectacol, mi-am ocupat locul rezervat, am redevenit unul din cei peste 600 de spectatori, aşteptînd, nu fără un freamăt interior, dialogul dintre cei trei protagonişti ai serii, care avea să dureze două ore, întrerupt din cînd în cînd cu aplauze şi, în final, răsplătit cu un ropot de aplauze îndelung, generos de către auditoriul din Köln.

Mi-am dat seama că nu greşisem cînd am recurs la banala metaforă a porţilor pe care scrierile Hertei Müller le-au deschis.

Fiindcă, pentru publicul din sală, din dialogul scriitoarei cu cei doi colegi, mai cu seamă cu Ernst Wichner, el însuşi scriitor, eseist, excelent traducător, originar din Banat, coleg şi prieten al Hertei Müller, prindea contur o altă lume, prea puţin cunoscută, o altă epocă, pe nedrept ignorată aici, în Apus: civilizaţia rurală a şvabilor bănăţeni, a saşilor transilvăneni, o cultură diferită a memoriei, între sătenii şi orăşenii care au traversat infernul Gulagului,apoi şicanele la care Securitatea au supus-o pe autoare după succesul primului ei roman, ura stîrnită de primele ei scrieri în cercurile şvabilor bănăţeni, dintre care mulţi fuseseră fervenţi adepţi ai naţional-socialismului, în secolul trecut, acţiunile denigratoare ale Securităţii şi după emigrarea autoarei în Germania.

Din evocările făcute de Herta Müller, din dialogul ei cu cei doi interlocutori, s-a închegat din ce în ce mai palpabil portretul celui cu care începuse povestea scrierii romanului Atemschaukel: Oskar Pastior.

Cu modestie, cu o implacabilă limpezime a ideii şi claritate a frazei, fără emfază, fără patos, cu vibraţia unei emoţii ascunse, abia perceptibilă în inflexiunile vocii, Herta Müller a ţinut, ca de altfel şi în postfaţa romanului, să explice de ce această mare carte, îi aparţine şi lui Oskar Pastior, căruia nu i-a mai fost dat să aibă parte de bucuria Nobelului.

Mi-am reamintit, ascultînd-o, de relatarea publicată într-un ziar berlinez, a sărbătorii care-i fusese pregătită autoarei după decernarea Nobelului, de admirabilul Discurs despre Herta, rostit de Andrei Pleşu cu acel prilej, în faţa a peste o mie de spectatori, de năstruşnica şi tandra idee că, de pe un nor alb, Oskar Pastior ar privi spectacolul, bucurîndu-se de premiul decernat prietenei sale.

Două poeme din fonoteca de aur, în lectura poetului Oskar Pastior, venite de dincolo de moarte, au răsunat în liniştea aşternută în sală, poeme care, in nuce, conţineau deja cîteva din metaforele şi figurile-cheie ale romanului Atemschaukel, a ţinut Herta Müller să precizeze, adăugînd, în final:

„Dacă aş fi putut negocia, aş fi dat romanul în schimbul lui Oskar. Dar cu moartea nu sepoate negocia".