În producţia de filme, ca şi în numeroase alte domenii, feminismul a produs mutaţii importante. Generală ar putea fi observaţia ca personajele feminine au transgresat stadiul de accesorii ale destinului eroului. Pe de altă parte, Hollywoodul, înainte de a deveni sanctuarul corectitudinii politice care e astăzi, a fost un bastion greu de cucerit; era sensibil la schimbările sociale produse de mişcarea feministă, la noile valori pe care trebuia să le încorporeze, dar nu dădea prea mare atenţie teoriei şi analizei de film promovate de acest curent. Iar pe feministe nu le nemulţumea doar modul în care erau descrise eroinele, ci şi modul de filmare, ultra-voyeurist, definit cel mai bine de John Berger: "camera e un bărbat care se uită la o femeie". Şi totuşi în sala de cinema s-au găsit întotdeauna şi femei care se uitau la femei, şi se modelau după ele...
Nu se poate extrage o regulă pentru a explica metamorfozele prin care a trecut eroina de-a lungul timpului. Dar se pot face comparaţii de tip "atunci" şi "acum"; prima categorie e la îndemâna spectatorului român pe DVD: Calea ferată (1966) şi Vechiul Hollywood (1975). "Prezentul" poate fi la televizor - Viaţa mea fără mine (2003) - sau tot pe DVD, Antract (2003). Am ales filme greu de încadrat ca gen (deşi două dintre ele flirtează periculos de mult cu melodrama) tocmai pentru a mai uşura povara de funcţii narative ale protagonistei.
Calea ferată e un film regizat de Sydney Pollack pe vremea când Natalie Wood era un super-star, iar Robert Redford - un actor încă în ascensiune. Deci, ei îi aparţine rolul central şi tot ea deţine monopolul complexităţii ca personaj. O interpretează pe Alva Starr, o tânară care e centrul atenţiei tuturor bărbaţilor din Dodson. Mama dominatoare (ca să nu spun codoaşă) o sfătuieşte ce favoruri să accepte din partea cui. Dar Alva se îndrăgosteşte, urmând legea atracţiei contrariilor, de un bărbat urât de întregul oraş: Owen Legate (Robert Redford), venit pentru a concedia lucrători feroviari. Ea e extrem de vulnerabilă, debordând de fantezie, dar atât de ruptă de realitate, încât îţi vine s-o bănuieşti de autism - i se face frig văzând o furtună de zăpadă într-un glob de sticlă. Iar filmul nu se mulţumeşte cu vulnerabilitatea, mai trebuie să-i dea şi o tentă promiscuă: năucită de durere, Alva ricoşează din bărbat în bărbat.
Iată o serie de elemente foarte anti-feministe: pentru început, o femeie care nu vede salvarea decât într-un bărbat, eventual sub formă maritală. Alva vrea să părăsească orăşelul şi să vadă lumea, dar nu face nimic până când Owen nu o trezeşte din letargia ei visătoare. Relaţiile cu celelalte femei sunt conflictuale sau insignifiante: mama ei o urăşte şi o distruge, iar Alva îşi abandonează sora mai mică fără prea multe scrupule. Măcar există o motivaţie pentru care "camera e un bărbat": ea ilustrează faptul că toţi vor să se folosească de ea, inclusiv Owen care refuză să o înţeleagă şi o vrea doar ca să dea culoare vieţii lui plictisitoare. Dar, până la urmă, filmul e inspirat de o piesă a lui Tennessee Williams, aşa că la ce vă aşteptaţi?
În 1975 situaţia e diferită, mişcarea feministă era aproape de apogeu, iar schimbările privind situaţia femeii se derulau cu rapiditate. Hollywoodul se dovedeşte reacţionar - filmul Vechiul Hollywood concentrează anxietatea şi teama resimţite în faţa acestei mişcări. Protagonista e o anti-eroină (oricum acţiunea filmului e axată pe evoluţia masculului), Faye Greener (Karen Black), o starletă în căutarea succesului la Hollywood. Au mai existat femmes fatales care făceau totul pentru a reuşi - vezi Totul despre Eva. Dar Faye nu face totul doar pentru succes; are un apetit sexual ieşit din comun pe care-l afişează fără nici o problemă, nu se mulţumeşte numai să se folosească de bărbaţi, îi şi distruge în proces şi are şi calitatea de a precipita catastrofe: ultimul ei iubit e linşat de mulţimea venită la o premieră. Există şi aici o relaţie de ură între părinte şi copil: deşi depinde de ea, tatăl lui Faye pare să o urască, parcă prevenind astfel bieţii bărbaţi inocenţi seduşi de fiica sa.
E şocant că această protagonistă concentrează toate relele reproşate naturii feminine încă din Evul Mediu: lipsa raţiunii şi a auto-controlului, apetenţa pentru manipulare, minciună, păcatele cărnii, vorbăria goală etc. Regizorul John Schlesinger (Midnight Cowboy) e departe de a fi simplist - finalul filmului încearcă să restaureze umanitatea pierdută a lui Faye, ceea ce e dificil, dacă nu imposibil. Plus că mai rămâi cu o nelămurire: e rolul prost interpretat? Sau avem de-a face cu o actriţă bună care reuşeşte să portretizeze una proastă?
Văzută prin celelalte două filme, contemporaneitatea - despre care se vorbeşte uneori în termeni de post-feminism - arată foarte diferit. Să nu uităm că Viaţa mea fără mine e un film despre o femeie, scris şi regizat de o femeie (Isabel Coixet). Nu vă aşteptaţi ca filmul să fie hollywoodian: e independent, co-producţie Canada/Spania şi îl are ca producător executiv pe Almodovar. Există cel puţin un numitor comun între cei doi regizori: iau situaţii tragice pe care le dezvoltă contorsionând regulile melodramei. Iar subiectul lui Coixet ar fi tocmai bun pentru un gen storcător de lacrimi: o tânără de douăzeci-şi-trei de ani, Ann (Sarah Polley) află că va muri în curând. Ascunde adevărul de mamă, soţ şi copii şi-şi face o listă de lucruri pe care vrea să le facă înainte de a muri. Ceea ce reuşeşte, de unde finalul "pozitiv" al filmului. Sfârşitul e fidel titlului, nu vezi moartea eroinei, ci doar cum ceilalţi îşi continuă vieţile.
Viaţa mea fără mine nu e un lungmetraj în care camera să fie masculină. Dimpotrivă, modul de filmare încearcă să prindă mereu auto-reflecţia personajului, modul în care Ann se priveşte. Iar protagonista nu e simplificată: nu e doar purul eroism al femeii care-i scuteşte pe cei dragi de calvarul premergător morţii ei, ci şi o doză de egoism - pentru că s-a măritat cu singurul bărbat pe care l-a sărutat, ea îşi doreşte să seducă un altul. Gândurile ei se aud în voice-over, dar nu au ambiţia de a fi explicative. Nici nu vă aşteptaţi la cine ştie ce cugetări profunde, Coixet nu forţează nota, filmul reprezintă cântecul de lebădă al unei tinere copilăroase, fără multă experienţă de viaţă. Dar se rămâne la nivelul realismului (fragmentat expert de cameră), cu o singură excepţie, când Ann îşi imaginează oameni dansând într-un supermarket.
Cât despre Antract (deşi e departe de a fi un lungmetraj de slabă calitate), e un film care face femeile să se simtă ameninţate, chiar dacă unele personaje feminine îşi iau revanşa în final. Toate suferă de sindromul "sedusă şi abandonată", ca să nu detaliez umilinţele verbale sau corporale la care sunt supuse, lungmetrajul fiind brutal într-un mod care uneori converge cu scabrosul.
Filmul nu-şi dezvoltă personajele, fiind mult mai preocupat de multiplele poveşti cu care jonglează. Dar, din nou, femeile sunt doar accesorii într-o poveste al cărei vortex e masculinitatea. Măcar sunt solidare până la un anume punct; dar de carieră nu se preocupă nici una, preferând, când e posibil, să fie întreţinute, iar în drumul către dragoste, obstacolele sunt tocmai bărbaţii pe care şi-i aleg. Emblematic în acest sens e momentul în care fiica îi povesteşte cu ingenuitate mamei cum prietenul ei a dat o spargere, aşa că preferă compania unui soţ care-şi înşeală soţia cu ea, dar câştigă mai bine decât fostul. Parcă feminismul nici n-a existat.
