Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Contra curentului? de Doina Condrea Derer

Lamentaţiilor generale privind diminuarea interesului pentru poezie li se contrapune în Italia ultimelor decenii un număr tot mai mare de creatori, greu de urmărit şi, mai ales, de plasat într-o imagine panoramică.

Editorial, este oferită în răstimpuri o selecţie a lor prin antologiile de profil. Prin conţinut, prefeţe, postfeţe etc., unele se prezintă drept o luare de poziţie programatică faţă de canon, în timp ce altele vor doar să cuprindă fenomenul. Pentru primul caz, ilustrativă poate fi La parola innamorata – I poeti nuovi 1976-1978 (ed. lui E. Di Mauro şi G.C. Pontiggia), considerată un fel de tabula rasa a precedentei tabula rasa, adică a ideologizatei neoavangarde alias Grupul 63. Deşi dizolvat în 1969, grupul, lipsit de manifeste, dar nu şi de campanii publicitare, şi-a repropus poziţia prin culegerea lui A. Porta, La poesia italiana degli anni ‘70.
Schematizînd, se poate susţine că, pînă să-şi piardă contururile, distincţia a pivotat în jurul antinomiei poetic – antipoetic, recte a poziţionării faţă de eul liric. După punerea acestuia în surdină de către neoavangardişti (ce transpuneau realul prin imagini deconstruite sau îl evocau prin discursivitate narativă), s-a revenit la orfism, la apărarea inefabilului (hiperbolizat sau nu), cum grosso modo se mai întîmplase. Dar, mai aproape de zilele noastre, în sintonie cu noile curente de gîndire – ale căror idei despre alteritate, solidaritate, limită etc. „pluteau în aer” – eul s-a văzut faţă în faţă cu celălalt, cu ceilalţi.
Dacă antologia restrînsă la anii ‘76-’78 revendică lirismul subiectiv, altfel decît se întîmplă în florilegiul lui Porta, volumul din 2005 al lui Enrico Testa, Dopo la lirica. Poeti italiani 1960 – 2000, exclude partizanatul. Lărgind perioada, îi include şi pe autorii bătăioaselor curente mai-sus amintite. Cu teama judecăţilor definitive, ce subminează taxonomia istoriilor literare, cum singur a afirmat, Testa nu s-a referit la filoane, ci doar la continuităţi tematice sau stilistice ori a trasat parabole emblematice. Unele dintre acestea au scos la iveală fracturi temporare, încheiate cu reveniri la poziţiile anterioare, după neaşteptata paranteză.
Deloc surprinzător, antologatorii, ei înşişi poeţi (din cei patru citaţi, doar Pontiggia nu s-a consacrat genului), se dovedesc imbatabili teoreticieni. De aceea, în introducerea selecţiei lui, pe firul căreia merg rîndurile de faţă, Testa a pornit de la consideraţiile metaliterare ale unui Montale sau Calvino şi nu s-a ferit, asemenea lui P.P. Pasolini (spre indignarea apărătorilor intransigenţi ai autonomiei artei), să ia seama la climatul social, la factorii istorici condiţionanţi; între ei, întărirea rolului mass-media care, între altele, înregimentează intelectualii, în dauna comunităţii literare. Este ceea ce prevăzuse din anii ’50 Silvio Guarnieri şi confirmase Andrea Zanzotto în 1999. Rezumînd situaţia, Testa a insistat asupra mai multor aspecte periculturale: pierderea controlului asupra volumului de informaţii, slăbirea legăturilor directe dintre indivizi, după proliferarea mijloacelor electronice, terorismul din „anii de plumb” ai peninsulei, masacrele din Balcani, trecerea în unele zone de la exploatare la excludere. S-a ferit însă să facă o conexiune expresă cu poezia. Dar, fără a flutura evoluţia internă a genului, el şi-a luat drept fir al Ariadnei, în labirintul rimelor, limbajul. Aşa a ajuns să constate că atunci cînd acesta a fost schimbat în mod flagrant, unii poeţi (din intervalul de el decupat), cunoscuţi pentru „stilul înalt”, s-au regăsit în front cu debutanţii antilirici, ca Giovanni Giudici sau Giovanni Raboni. Radicalizării lingvistice care anula distincţia dintre limba scrisă şi cea a comunicării verbale (analizată de Calvino în ’76), dintre cea a prozei şi cea a poeziei (la care se referise Montale, cu mult înainte) i s-au adaptat – tranzitoriu – şi cei din vechea gardă: Montale însuşi (Satura), Vittorio Sereni (Gli strumenti umani), Giorgio Caproni (Congedo del viaggiatore cerimonioso e altre prosopopee), Attilio Bertolucci (Viaggio d’inverno), Mario Luzi (Nel magma), Zanzotto (Beltà). Evident, convertirea la exprimarea directă a momentului, la colocvial, cu inerenta polifonie de glasuri, erau consecinţa tendinţei, fie şi subiacente, a momentului de a se apropia tot mai mult de realitate, dar şi a noii raportări la referent: temele metafizice, abordate abstract, cedaseră terenul pînă şi faptelor de cronică. Se renunţase hotărît la pretenţia de a deţine adevărul asupra existenţei plurivoce, nu doar pluriformă. În sprijinul antiretoricii programatice pasoliniene (Trasumanar e organizzar), veneau parodiile, colajele, zigzagarea între registre expresive, ostentarea oralităţii ale unor Elio Pagliarani (La ragazza Carla), Edoardo Sanguineti (Laborintus), Antonio Porta (Rapporti) şi ale altora. Clasicii în viaţă nu se puteau sustrage atacului.
Dar pe cît de zgomotos debutase iconoclasta neoavangardă – şi prin iniţiative de autopromovare (întărite în plan teoretic de Umberto Eco, membru al grupului), pe atît de scurt i-a fost dat să fie vioara întîi. Dialectic, reacţia a dus la soluţii contrare, restituindu-le deplina importanţă discursului literar, valorilor stilistice, retoricii. Fără să se repete pe ei înşişi din anii de demult, maeştrii au reintrat în matca discursului elevat, cu un lexic specializat, inclusiv filosofic, revizitînd temele majore: Luzi, Caproni, Zanzotto, Franco Fortini ş.a. Generalizatul vers liber le-a făcut tot mai des loc endecasilabilor din metrica seculară, ba chiar şi pretenţioasele forme fixe.
De data aceasta, ei au fost cei care i-au obligat să se convertească la poetica de spirit ales, pe unii dintre înflăcăraţii promotori ai transpunerii fruste: Lume dei tuoi misteri, din ‘84, de Giudici, de exemplu, diferă de rimele precedente ale aceluiaşi, iar ultimele lui declaraţii despre limbaj le contrazic tranşant pe cele din anii ‘60.
Lor li s-a alăturat noua generaţie de poeţi, debutanţi înspre sau în deceniul opt trecut, conştienţi că neoavangarda îşi epuizase posibilităţ ile. Milo De Angelis, de formaţie filosofică (influenţat, după E. Testa, de Paul Celan), a făcut-o conducînd o revistă antiavangardistă („Niebo” 1977-1979) şi cu versuri libere, capabile să sugereze, prin apelul la analogic, misterul, tărîmul necunoscutului. Alţii au făcut-o tratînd (uneori în sonete constrîngă- toare) tema recurentă a raportului dintre realitatea concretă şi cea virtuală, ca Valerio Magrelli (tot de formaţie filosofică, explorator al disoluţiei) sau doar secundîndu-ş i înclinaţiile, ca Patrizia Cavalli, Antonella Anedda ş.a., cu un lirism de factură simbolică, sau Mario Benedetti, autor de versuri libere din care nu lipsesc endecasilabii.
Ca în toate epocile, însă, situaţiile au fost dintre cele mai diverse, iar cazurile atipice, deloc puţine. Poate cel mai flagrant este al sicilianului Antonio Catalfamo. Nu altfel decît în trecut, culegerea lui Frammenti di memoria (Nicola Teti editore, Milano, 2009) se concentrează pe două teme: ideologică şi amoroasă. Revine tonul dramatic, exortativ (să reflectăm, să luptăm! ) în compoziţiile (cca jumătate din cele 39, în versuri libere) prin care îşi proclamă crezul politic izvorît din revolta nobilă – desigur – în faţa nedreptăţii sociale. Dar, deşi cunoaşte prea bine cursul evenimentelor, autorul (născut în 1962), mîndru că aparţine nucleului dur al răzvrătiţilor, acceptă senin întreaga istorie a stîngii radicale, cum arată contextul în care apar termeni ca: marxism, vechii stalinişti, linia hruscioviană ş.a.
Numelor proprii (de sindicalişti, comunişti, pornind de la Lenin, Gramsci pentru a ajunge la Guevara, Berlinguer, Gomulka ş.a.) li se alătură, ca de obicei, cele ale lui Pavese (căruia îi atribuie o combativitate partizană mai accentuată decît a fost realmente) şi Pasolini, de al cărui stil, între evocativ şi oratoric, se apropie. Poezii ca Bunicul meu, Bunica mea, Tatăl meu induc ideea că propriile ascendenţe îl obligă să fie un protestatar intransigent; contribuţii, şomaj, asistenţă socială, imigrantă poloneză îngrijitoare de bătrîni … fac parte din vocabularul lui curent.
Metrica şi registrul tonal nu se modifică în partea a doua a volumului, cuprinzînd poezii străbătute de un erotism vibrant. Comparaţiile pregnante, diseminate în aceeaşi sau în mai multe poezii, se revendică de la străvechea Cîntare a cîntărilor, dar restul (nu doar trimiterea intertextuală la Umberto Saba) îl leagă pe autor de modernitate: ş…ţ Am obosit/ să tot cînt mestecenii,/ să repet eterna rimă/simţire-iubire.// Poezia-i văpaie/ardoare, daimon.// Ca lovituri de ciocane pneumatice/simt în mine/deictice pavesiene/sinestezii, sunete, porniri/scrîşnind metalic/ metafore hazardate//trenuri în goană/deraind în noapte ş…ţ (“Unei prietene”).
Asemenea lui Catalfamo, mulţi alţi poeţi italieni actuali oferă multe surprize, indiciu sigur al inepuizabilelor posibilităţi ale artei cuvîntului.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara