Acum cîteva săptămîni ne-a vizitat la redacţie poetul Alexandru Muşina, din Braşov. A nimerit într-o zi în care la România literară "se trăia bine" şi a fost invitat la un pahar cu vin. Nu-l mai văzusem de mult şi, cum ne leagă amintiri de copilărie ( sau aproape) am ajuns, inevitabil, să vorbim despre timp.
           
- Nu ai senzaţia că s-a comprimat? l-am întrebat.
          
- Nu, a spus poetul, nicidecum.
          
- Vreau să spun că şi intervalele plicticoase, care ar trebui să treacă greu în timpul subiectiv, trec incredibil de repede. Uite, cînd făceai o călătorie cu trenul de la Braşov la Bucureşti, nu ţi se părea că cele trei ore durau o veşnicie, în schimb acuma trec într-o clipă?
          
- Nu, şi acuma mi se par tot o veşnicie, a spus imperturbabil Sandu.
          
- Sau dacă ai o noapte de insomnie, sau numai o oră de insomnie care ar trebui să fie un calvar, să nu se mai termine...
          
- Dorm bine, a zis poetul, nu-mi dau seama.
          
Liniştea lui m-a neliniştit. Am intrat chiar în panică, zicîndu-mi că mi s-o fi dereglat mie ceasul interior, care o ia acum înainte. Îmi şi imaginam limbile nevăzute de pe un cadran invizibil situat, să zicem, în creierul meu, rotindu-se nebuneşte. Asemenea preotului din Acceleraţia lui Buzzati, personaj care mă obsedează de vreo 10 ani, mîine-poimîine pînă să zic o rugăciune scurtă (vorba vine), se va face seară, ca şi cum între răsăritul şi apusul soarelui timpul s-a evaporat. Ca să mă liniştesc am căutat acasă cartea în care se află tableta lui Umberto Eco, încurajator intitulată Cum să-ţi chiverniseşti timpul. Aici semioticianul calculează riguros cum i se consumă, rînd pe rînd, cele 8760 de ore dintr-un an obişnuit, adică nebisect. "Îi invit pe colegii care au meserii asemănătoare să verifice şi ei şi să-mi spună dacă e corect". Să răspundem invitaţiei, cu atît mai mult cu cît socotelile corespund, în linii mari şi operaţiile nu mai trebuie toate refăcute. Opt ore pentru somn ( care abia ajung unui om obosit), o oră dimineaţa pentru cafea, spălat şi intrare în stare de funcţionare, o jumătate de oră pentru operaţia inversă, seara şi două ore cu totul pentru cele trei mese ( cu tot cu procurarea şi prepararea lor) consumă aproape jumătate din total, adică 4 170 de ore. Două ore pe zi pentru drumurile prin oraş care, la Roma ca şi la Bucureşti, nu se fac chiar rapid, 730 de ore. Cursurile, "neincluzînd şi cercetarea", examenele, şedinţele de catedră şi consiliile, o medie de cinci teze de diplomă anual, discuţiile pe temă cu studenţii, la care consumul nostru de timp e, pe ansamblu, aproximativ acelaşi cu al unui profesor de la orice facultate umanistă, înghit o cantitate de 1465 de ore pe care n-o mai detaliez. De remarcat că pretutindeni Eco e mai degrabă parcimonios, nu poate fi suspectat că "trage de timp". Munca de redacţie la o revistă � nu şi rubrica), îi ia lui Eco 50 de ore anual, iar cea legată de două colecţii de cărţi cam 500. Cum eu am în grijă doar o colecţie pun doar 250 de ore, deşi nu-mi ajung, şi păstrez un avantaj de 250. Scrierile originale, cu cel puţin o oră pe pagină (în care intră totul, de la compunere la corectură), încă 300 de ore anual, adică o apreciere foarte optimistă. Rubrica săptămînală, cu tot cu "găsirea subiectului" şi toate celelalte operaţiuni, 3 ore pe săptămînă, aşadar 156 pe an, iar corespondenţa 624 de ore (în ce mă priveşte includ aici şi telefoanele). Tot felul de prezenţe de tip lansări, conferinţe, emisiuni de tot felul, la Eco şi nenumărate congrese ştiinţifice, îi iau 372 de ore, plus deplasările 323. Aici am un cîştig de timp evident, cam de 400 de ore anual. Adunînd cu cele 250 rămase de la editură, totalizez un plus de 650 de ore înainte de finalul socotelii. Totalul consumat de Eco este de 8094. Scă-zîndu-le din capitalul iniţial, de 8760, îi rămîn 666 de ore pe an, "adică o oră şi patruzeci şi nouă de minute pe zi pe care am consacrat-o: sexului, conversaţiei cu prietenii şi rudele, funeralii, vizite la doctori, tîrguieli, sport, spectacole". După acelaşi calcul, mie mi-ar rămîne un timp dublu, cu generozitate 4 ore pe zi. Cum nu le am, trebuie să vedem ce lipseşte de pe lista lui Eco.
          
Cu siguranţă că la Roma toate plăţile se fac prin bancă şi nimeni nu-şi mai pierde timp ca să fie la zi cu achitarea taxelor. Cum la noi Palatul Telefoanelor e în renovare de nu mai ţin minte cînd (construcţia lui a durat numai 2 ani, refacerea se prelungeşte sine die) drumul pînă la "cel mai apropiat oficiu" ia două ore lunar. Împreună cu celelalte taxe - lumina, gazele (care vin acasă întotdeauna la ore imposibile), impozitul, întreţinerea, cablul - sîcîieli administrative de tot felul, se înghite un total de cel puţin 100 de ore pe an. Reparaţiile în casă, căci la Roma ţevile se sparg mai rar, încă 25 de ore, socotind doar o oră la 2 luni, iar curăţenia şi spălatul rufelor ( pentru care distinsul profesor are desigur o persoană specializată) o reduc la numai o oră pe săptămînă, aşadar încă 52 de ore. Un film pe lună la cinematograf, sau un spectacol, fără a mai socoti transportul, încă 24 de ore şi deja s-au adunat la capitolul pierderi 200. Apoi urmează consumul de minute şi de energie inutile, operaţiunile făcute de cîte două ori, cozile pe la diverse ghişee, pentru că nimic nu funcţionează cum trebuie în societatea noastră. Mă duc să-mi iau aparatul de fotografiat de la unicul atelier unde se repară, omul mi-l arată, funcţionează, cum ajung acasă e iarăşi stricat, aşa că a doua zi o iau de la capăt. Trimit ceva prin poştă şi, ca să nu stau la o coadă de un sfert de oră, nu pun plicul recomandat. Scrisoarea nu ajunge, aşa că a doua oară, ca să fiu sigură, stau la o coadă acum dublă, de jumătate de oră. Am de trimis un fax (Eco o poate face de acasă), mă duc la un Telefax din oraş, dar înaintea mea sînt cinci inşi şi la cel puţin doi dintre ei apar probleme. Cumpăr baterii alcaline, cele mai bune, mă asigură vînzătorul, pentru aparatul de tensiune al mamei. Nu trec două săptămîni în care aparatul abia dacă e folosit şi trebuie schimbate din nou. Orele de bibliotecă, cititul acasă, ştirile la televizor (să zicem că nu mă uit la nimic altceva), drumurile la Braşov, cu întîrzierile sistematice pe CFR, conduc la încă cel puţin 400 de ore pe an şi iată că din surplus nu mai rămîne nimic, nimic. Rezolvarea lui Eco, singurul cîştig de minute pe care l-a putut descoperi în propria viaţă era să se lase de fumat. Nu-i pot prelua soluţia, pentru că nu fumez.
          
Îmi amintesc că un prieten din Franţa, văzînd că preţurile din magazinele româneşti sînt strict comparabile cu cele occidentale, ceea ce, cum bine ştia, nu se întîmplă şi cu salariile, nu înceta să se mire că trăim. Era o imposibilitate matematică. În ce priveşte timpul meu (şi mulţi dintre cunoscuţii mei au şi mai multe obligaţii), se întîmplă la fel. Chiar la cea mai economică socoteală, în care motorul funcţionează încontinuu fără "timpi morţi", am ieşit de mult din timp: jumătate din lucruri le fac contra cronometru, iar cealaltă jumătate, care nu e pe listă, dar există totuşi în viaţa mea, o fac în afara timpului. Acest articol, de pildă, e scris într-o clipă suspendată, dincolo de cele 8760 de ore înmulţite cu 3600 de secunde dintr-un an. Pentru că, pînă cînd am găsit subiectul şi am rezolvat, pe hîrtie, migăloase socoteli matematice, au trecut vreo 4 ore dintre cele care de mult nu mai există în mica mea existenţă.