Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Conştiinţa de cuvânt de Marian Victor Buciu

Titlul culegerii Angelei Martin, apărută la Ed. Eikon, Cluj-Napoca, în 2014, împrumutat unui fragment, Între tăcere şi cuvânt, pare a da prioritate limbajului în raporturile sale cu existentul. Punctul de pornire se găseşte în experienţa de traducătoare. Traducerea cu talent, concepută ca o recreaţie ori ca o creaţie complementară, este aplicată deopotrivă realităţii lingvistice şi referenţiale sau ontologice a cărţii de literatură. Ţinta este punctul de întâlnire într-o dublă realitate: a limbajului şi a existenţei; un existenţialism stilistic, expresiv, de natură estetică şi etică. E susţinută expresia liberă, semnalându-se, nu doar cu titlul festiv, că există o Zi a Libertăţii de Exprimare, şi totodată regretul că „nu avem, ca orice altă ţară, o singură realitate”. Înţeleg aici o opoziţie faţă de diversitatea nesăbuită şi dizolvantă. Limbajul solitar şi dominator terorizează: „trăim în fiecare zi sub teroarea cuvintelor «hoţi», «violatori», «criminali», «securişti», «puşcăriabili», «mafioţi», «traficanţi de arme»”. Repugnă realitatea deturnată ori detracată faţă de cuvânt. „Exemplară” apare fundătura bucureşteană Intrarea Orizontului. (Cu o largă ilustrare, realitatea aceasta a fost demascată şi de A. Pleşu.) În unele privinţe mai mult decât în comunism, există azi o decădere lingvistică (improprietate, vulgaritate), adăugată la, ori însoţită cu, prăbuşirea culturală, artistică, muzicală etc. Comunicarea se dă peste cap, sentoarce pe dos, se preface rău ori se desface structural, în (i)realitatea care instituie şi menţine viaţa televizualizată, jurnalismul manipulat şi manipulator, sub semnătură nu personală, dar patronală. Editorialista de la Cultura face un alt fel de jurnalism cultural, detaşat, distanţat de media larg coruptibile de la noi. „Presa (românească) a depus armele”, constată, în pledoaria mânuirii cuvântului ca armă întru apărarea realităţii. Altfel, recurge des la surse de informare creditabile din presa occidentală, îndeosebi spaniolă.
Fragmentele acestea compun un întreg elaborat sobru, elegant, inteligent, nu lipsit uneori de întorsături memorabile: „ţara însăşi ar putea deveni o pădure de oameni, defrişată de securea unor uscături”. Jocul verbal rămâne grav, gluma este serioasă şi sarcastică. Citim, de altfel în sensul esenţial al cărţii şi gândirii autoarei, poate uşor fatalist la modul diluvian, că viitorul ne este acoperit de… viitură! Şi ce puţin mai încape pe această Arcă a lui Noe culturală! De la o distanţă – critică – a lecturii, sunt evidente în eseurile Angelei Martin sensibilitatea şi raţiunea orientate cu răspundere morală, probate cu talent portretistic şi o clară expresivitate stilistică. Între aceste virtuţi oarecum feminine, identificate în prefaţă de A. Buzura, cea din urmă rămâne strâns, adică logic, legată de extinsa perspicacitate evidenţiată şi de Kjell Epsmark.
Angela Martin impune la lectură deopotrivă prin morala culturii şi cultura moralei. Perspectiva etică devine metodică. Pseudo-elitele noastre atât de vehemente, de „vocale”, îi apar desocializate, dacă nu antisociale. Şi neapropiate în fapt de politicul necesar, acolo unde, potrivit citatului Robert Putman, le-ar fi locul veritabilelor elite. Elitiştii (anti)comunişti acţionează partinic. Intolerabile îi apar autoarei şi elitele „tăcute”, întrebările stringente aceştia „îngropându-le sub tăcere”. Să notez că titlulul culegerii apare astfel reconotat ca viciu sau degradare a filosofiei, în sensul cel dintâi, de adoraţie a gândului înţelept. Elitele amuţite trădează un slab sau absent caracter, absenţa răspunderii şi a spiritului critic. În divorţ cu citatul aici proverb spaniol: „omul este stăpânul tăcerii sale şi sclavul cuvântului său”. Sclavia tăcerii şi stăpânirea cuvântului ar fi calea (metoda) îndrumate acum şi aici. Doar aşa se poate înfiinţa acea firească realitate, care să devină sigură şi stăpânitoare până şi pe „tăcerea dintre cuvinte”, cum scrie autoarea, migălind portretul biografic al lui A. Buzura.
Relele, profesionale şi morale, care sunt inadecvări slujite de ambiţii nocive, apar numite concret şi în detaliu. Ele se strâng într-un format ce-ar putea fi luat drept impostura de a fi. Aşadar, a fi, mai cu seamă într-o resemnare mincinoasă şi complicitară, într-o moarte faţă de adevărurile cele vii. De aceea, însă nu pentru aceea, „trăim urât, dezgustător”, „părăsiţi de idei şi lipsiţi de voinţă”, într-o „boală a laşităţii – amnezia”.
Se cere o insurecţie interioară împotriva răului şi a relelor generate ori întreţinute prin neimplicare, capitulare, resemnare, captivitate, tăcere sau reprimare a opiniei publice. Răul, îndeosebi acela românesc, din prezent, este proteic. Există prin simularea a tot ce ţine de conţinut şi (re)formă: fărădelegea, urâţirea, oroarea, ostilizarea, starea generală de a fi vraişte… Încă: dezbinarea, deriva, nepăsarea, impoliteţea faţă de aproapele. Vidul privirii (in)umane exclude căutarea privirilor întâlnite într-o mutuală, eventual şi mută, mângâiere – aici se face trimitere la cartea lui Jean Rousset, Les yeux se recontrèrent. Copleşiţi fiind de ne-voinţă, s-a încetăţenit în noi posesia unei voinţe „prea slabe”, o conştiinţă „neclară”. Aici, „adevărul (…) este o valoare perimată”.
La multele rele nu doar indicate, se contrapun mai puţine, dar trainice, contraindicaţii: atitudine prin responsabilitate, acţiune, normalizare (nu festivistă, deşi există o salutară Zi Internaţională a Normalizării), respingere a ceea ce se numeşte într-un text Toleranţa la rău. În implicarea propagată, sensul este mai degrabă unul de apărare decât de acuzare. De atentă şi fermă responsabilizare prin interogare („Avem şi noi, oamenii de rând, partea noastră de vină în tot acest marasm?”) şi nu de condamnare. În tot cazul, nu de condamnare irevocabilă. Fixând neajunsurile, ţinta finală devine o citire cât mai adecvată a realităţii şi a expresiei comunicate în fel şi chip, printr-un (de)mers spectral evident metodic, riguros: „să înţelegem lumea din aproape în aproape”. Ascultăm un îndemn la conştientizare pentru eliberarea de suferinţa suicidară şi aflăm o înţelegere vitală, împotrivitoare faţă de boală, bătrâneţe, moarte. Semnalez reacţia contra eutanasiei promovată cinic de socialistul J. Attali. Socialist: iată şi o lipsă de prejudecată a opţiunii politice abstracte.
„România mai este?”, se întreabă întrun articol final, sumativ, din aprilie 2014 (Cine mai suntem?). Expresia ontologică radicală a interogaţiei o include şi pe cea etică: aşadar, cum mai este România? Şi iată cum: valorile de azi sunt desolidarizate, de aceea degradate, în societatea românească (şi nu numai), a-culturală, needucată, a solitarităţii, imposturii şi puterii bolnave. Aşa încât „se sting în noi conştiinţa binelui, a frumosului, aspiraţiile nobile, stima de sine”. Banul conduce, vrem-nu vrem (şi să o recunoaştem), într-un capitalism (in?)formal, dezarticulat. Constatări de pe poziţia unei stângi hiperlucide, eticiste, culturaliste…
Un clişeul la îndemână, s-ar părea că şi de neînlocuit, bântuie şi aici: „Dar în România e posibil orice.” (101) Da, numai într-un sens unilateral, unic, descendent, infernal… Am devenit un popor purtător de stigmat, iar româneşte, se constată crud, nu mai e omeneşte, sau ar fi, dacă am fi mândri în postura de infractori prin Occident…
Textele de aici ne rotesc amplu, din provincia părăsită, până în Capitala haotic (re)construită, cu spaţii inadecvate, de la gară la moll, într-o Românie neguvernabilă, tristă şi precară, cu „viitorul mort în faşă”.
Temele sunt şi tra(u)mele, deopotrivă comunitare şi comune: politicul, economicul, socialul şi nu mai puţin culturalul, aici deloc doar adăugat.
Mai nimic despre justiţie şi chiar justiţiarism. În treacăt, despre crimele politice ale comunismului, în paralel cu subversivitatea culturală şi literară de sub dictatură. Prezentul, pe această latură, rămâne obsesiv. Îi redau numai reperele oarecum punctuale. Postcomunismul ca prelungire a partidului-stat şi a securismului, nu doar prin listele negre, înscenarea deconspirării intelectualilor şi nu a agenţilor represiunii, cu efectul de compromitere a moralităţii. Politizarea totală sau hiperpolitizarea, falsul civism, simulacrul instituţional, statal, guvernamental. Politica mituirii (pensionarilor, ţăranilor etc.) moştenită din epoca lui Ceauşescu. Dezgustul de politică. Neghiobia politicienilor vs. sărăcirea globală. Politica de dezbinare, aici, cu unic practicant: Băsescu, luat în colimator în 2007. (Ultimii opt ani, martie 2006-aprilie 2014, acoperiţi de aceste texte, sunt, măcar pretextual, nu tocmai istoric, din „epoca Băsescu”.) Faptul că suntem „democraţi abulici”, prea toleranţi cu guvernul şi preşedintele „ilariant” (20 ian. 2011). Democraţia fără policromie, doar portocalie (5 mai 2011). Protestele din ianuarie 2012: demnitate civică vs. „guvernul prezidenţial”. Misterul pactului de coabitare Ponta-Băsescu.
Remedii şi încredere nu tocmai încurajatoare. De la realism: caracter şi atitudine critică vs. abuz (primordial) politic. La ingenuitate: îndemnul ca să-i educăm patriotic pe politicieni. Sau semnalarea Principelui Radu ca nou model de candidat la funcţia prezidenţială (retras, trebuie specificat, pentru a nu desăvârşi inadecvarea candidaturii republicane de pe linie monarhică). Câte-o notaţie exasperată oferă măsura autentică: „la aşa cetăţeni, aşa politicieni!”
La fel de punctual, înşir reperele tematicii economice: criza economică, financiară, din urmă, şi care tot urmează… Detaliul fundamental, preluat după Bernard Pivot, că doar economiştii nu intră în recesiune. Turismul afectat chiar şi-n ţări căutate ca Spania. Noua migraţiune istoricoeconomică a popoarelor spre Apus, la vreme de şomaj. Problematicele raporturi româneşti cu Occidentul. Capitalismul ca piaţă deplină, de materie şi conştiinţă.
Glisând în largul socialului, reţin: fenomenul pe care eu l-aş numi de desocializare, acutizarea conflictului între generaţiile biologice. Pe de o parte: tinerii singuri şi siguri privaţi de educaţie şi cultură, dar pretinzând a trăi adevărat, adică distractivconsumerist, mimetic, atenţi nu la morală, dar la moralul tratat prin farmacii şi saloane de frumuseţe. Dar şi: apropierea matură faţă de „condiţia tragică a tânărului de astăzi” în Europa. (Anti)modelele sociale de tipul Sile Pietroi, Fane Spoitoru, Genică Boerică, Fluturică… Focalizarea încă din anul 2010 pe „înrudirea” dintre Mircea Băsescu şi Bercea Mondialu’. Turnătorii carierişti, numiţi însă categorial şi deloc personal. Reţelele de îmbogăţire prin cerşetorie directă sau indirectă (evaziune fiscală). Cerşetoria electorală şi cerşetoria impusă prin umilirea unor categorii profesionale bugetare. Biserica amestecată, cu sau fără voie, în alegerile politice, prin „dăruirea” iconiţelor în punga cu alimente sau plasa cu îmbrăcăminte. Învăţământul nereformat, suficient de deformat, împestriţat cu universităţi obscure…
De notat şi nenumărate referinţe culturale, de idei, artistice, de la G. G. Márquez, în postura vizionarului apocaliptic, la marele pictor chinez, abstracţionist, Wu Guanzhong.
Se extinde şi ne destinde în volum aşteptata pledoarie simili-mistică, într-o latură vitală, pentru cultură: „salvarea noastră, a tuturor, va fi tot cultura”, Cenuşăreasa de azi, poate soţia prinţului dintr-o altă istorie. Meritat rămâne şi elogiul bunelor traduceri din comunism, multe republicate, în comparaţie cu nu puţinele traduceri noi, marcate de multiple neajunsuri.
În fine, descind şi la raportul major, poate şi cam circumstanţial, cu personalitatea.
Adrian Marino, acceptat ca marele critic de idei, dar nu ca memorialist nedrept, uneori chiar cu sine, şi răzbunător, este apropiat şi apropriat pentru unele constatări acute despre modul sectar românesc de a fi chiar în cultură, în creaţie, de a fi, noi, în ansamblu, neschimbători, robi resemnaţi ai unui blestem identitar.
Lui M. Iorgulescu, dispărut din cauza unei boli necruţătoare în vara 2011, şi în cazul căruia aşteaptă „Eliminarea unor echivocuri” de relaţie cu Securitatea, eseista îi trasează un portret complex, total favorabil, de om, critic, jurnalist, pe dimensiunea dominantă: „sobru, dar spectaculos”.
Criticul e urmat de un portret coerent, omogen, al omului şi prozatorului Augustin Buzura, definit în principal de un „dublu joc pe care îl face autorul: de a fi şi de a nu fi, în romanele sale, el însuşi personaj”. Raţiunea uneori îi excede voinţa scriitorului marcat de ceea ce se numeşte prin F. Pessoa „erudiţia înţelegerii”. E căutată aici masca operei, expusă cenzurii ideologice în comunism. Eticul şi psihanaliticul apar prevalente faţă de politic. Un fel de tematism psihocritic aşezat în linii mari este balizat în autobiografism, îndeosebi în traumele copilăriei. Surpriza rămâne aceea de a se propune chiar de la romanul Absenţii un prozator român postmodern în absenţa postmodernităţii. Încheiere exortativă radicală: critica neliberă, „de mântuială”, să se înnoiască!
În fine, ca prezenţă universală stăruitor examinată: J. Starobinski, mare umanist, psihocritic, de la care autoarea deprinde actul de a căuta o „mască” a personalităţii. Şi, poate, pe o latură inaparentă, melancolia, netragică, luată ca devitalizare… creatoare! Dar şi – prin J. J. Rousseau – „voinţa de adevăr”, convingerea că – o spune Starobinski însuşi – „intensitatea întâlnirii (…) este legată de respectul unei distanţe ireductibile”, iar „de relaţia cu un anumit exterior depinde interioritatea”. De aceea, autoarea îi aduce, prin el însuşi, o anume corectură: dacă J. Starobinski pune libertatea limbajului înaintea celei a sănătăţii (poate hotărâtoare a realităţii), A. Martin vede limbajul dependent de sănătatea umană. Mai presus de tot, cred, autoarea deprinde de la Starobinski, pe care l-a şi transpus în româneşte, axioma potrivit căreia „critica este o artă a trezirii”. De bună seamă, a trezirii conştiinţei. În felul său, pe o (re)cunoaştere largă, profund trăită, inevitabil comună, Angela Martin încearcă o trezire critică a conştiinţei extinse omeneşti şi, nu în ultimul rând, a celei româneşti.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara