Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Contabilitate şi extaz de Tudor Călin Zarojanu


Singura datorie a unui scriitor

Ani de zile am fost complexat că nu (mai) reuşesc să public o carte, în condiţiile în care scriam aproape neîntrerupt. Din acest punct de vedere, cel puţin, oriunde ai decupa o felie din viaţa mea de scriitor, lucrurile arată aproape identic: aşteptarea năucă, tentativele timide, defulările parţiale prin revistele literare şi, mai ales, ceaţa groasă drept singur răspuns la întrebarea: "Oare voi (mai) publica vreodată o carte?" - toate acestea arătau la fel înainte de primul volum, după acesta, ca şi după al doilea şi al treilea. Nu doar statutul meu nu s-a schimbat în vreun fel, dar nici măcar mentalul. La 12 ani după apariţia primei mele cărţi şi şapte după ultima, nu mă simt deloc mai sigur pe viitorul meu editorial decît mă simţeam în urmă cu 13, 15 sau chiar 20 de ani.

Sigur, explicaţia cea mai brutală ar fi aceea că atît am avut de spus, că doar acele trei cărţi meritau să fie publicate. Poate că nu întîmplător scriu aceste rînduri exact acum: după şapte ani, dacă nu ai loc de veci, te deshumează...

Ani de zile am trăit cu această spaimă îngrozitoare, care n-a putut fi alungată de consolarea apariţiilor fragmentare. Cînd, din aceeaşi carte de sertar, mai multe prestigioase reviste, inclusiv România literară, îţi publică ample fragmente, ar reieşi cumva că volumul face ceva mai mult decît doi lei. Dar...

Ani de zile, după decembrie 1989, m-am acuzat şi m-am certat că nu sînt în stare să cultiv relaţii, să găsesc sponsori, să obţin subvenţii. M-am acuzat chiar şi pentru faptul că, din cauza celorlalte ocupaţii şi obligaţii, dar şi ca urmare a firii mele, nu am frecventat niciodată cafenelele şi crîşmele "literare", nici măcar cenaclurile, nu mi-am asigurat prietenia factorilor de influenţă, n-am pătruns în lumea scriitorilor, criticilor şi editorilor, necum să rămîn acolo.

Şi, fireşte, ani de zile i-am invidiat pe cei care fac toate astea.

Acum ştiu că am fost un prost.

Nu, nu este datoria unui scriitor să se lupte pentru publicarea cărţilor lui, să dea din coate, să facă rost de bani, să facă lobby şi marketing. Singura datorie a unui scriitor este aceea de a scrie, aşa după cum simte şi îl taie capul. Şi, poate, să se asigure atît: că existenţa lui este cunoscută. Ceea ce doar în rare cazuri nu se întîmplă.

În urmă cu peste două decenii, cînd am reuşit să public prima dată într-o revistă, după aşteptări şi emoţii fireşti de cîţiva ani, nu m-am aşteptat ca asta să-mi aducă brusc glorie, cu atît mai puţin bani. Am aşteptat în schimb să se întîmple ceva, să se intereseze cineva de mine, să mă întrebe ce mai scriu, eventual să-mi propună publicarea altor pagini.

Nu s-a întîmplat nimic din toate astea. Am descoperit că mă aflu în acelaşi punct de dinainte de debut. Singurii care se interesau de soarta mea literară erau Alex Ştefănescu şi Radu Cosaşu - dar ei o făceau şi înainte.



Am crezut că premierea unei cărţi înseamnă ceva

N-am dezarmat. În paralel cu tentativele de a reveni în paginile revistelor literare, am început să visez la publicarea unei cărţi. Pe prima am aruncat-o la gunoi, după ce m-am consultat cu mai multă lume. Cînd a doua a fost gata, am înscris-o la mai multe concursuri de debut. Fără succes. Într-un final, am depus-o la o editură. Cea care a citit-o, doamna Magdalena Bedrosian, mi-a spus: "E o carte care face gol în jur". Copleşitor. Era 1984 şi aveam 28 de ani, adică "toată viaţa înainte". Cam în acelaşi fel ca personajele lui Romain Gary...

Cartea a apărut opt ani mai tîrziu. Primii cinci din acest interval au trecut sub cenzura comunistă (deşi prea puţine dintre prozele cuprinse în volum erau "deranjante"), ceilalţi trei - în amînări de natură financiar-economică. Depăşind de mult fazele de trepidaţie, amărăciune şi enervare, am insistat să fie lansată pe 1 aprilie.

Dar a apărut! Dumnezeule, a apărut! În clipa aceea nu mai conta neverosimil de lunga aşteptare, ci, pură şi simplă, doar bucuria. Mai ales că, la foarte scurt timp, cartea a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut.

De data aceasta, da, recunosc, speranţele mele au fost ceva mai mari. Chiar am crezut că apariţia şi premierea unei cărţi vor însemna ceva.

N-au însemnat. Nu m-a căutat nimeni, nu m-a întrebat nimeni nimic. Au apărut, fireşte, cîteva cronici, mai bune sau mai rele, inclusiv una în care mi se reproşa că nimic din proza mea nu oglindeşte ceea ce s-a întîmplat în 1989 şi după. Normal, de vreme ce textele erau scrise cu aproape un deceniu în urmă - dar recenzentului îi scăpase acest amănunt, precizat chiar pe coperta a patra, în generoasele cuvinte ale lui Radu Cosaşu.

Acum, la 12 ani distanţă, mă gîndesc aşa: după 1989, U.S. a acordat vreo 15 premii pentru debut în proză. Sînt curios: oare pe ceilalţi 14 i-o fi întrebat cineva de sănătate?

Dar atunci n-aveam timp de întrebări retorice. Profitînd de propunerea aceluiaşi Alex Ştefănescu, m-am angajat în alcătuirea unei biografii - singura, pînă azi - a lui Corneliu Coposu, obţinînd accesul la arhivele fostei (?) Securităţi. Cîţiva metri de dosare. A fost o incursiune tulburătoare într-o lume despre care nu ştiusem aproape nimic.

Cartea s-a dovedit un succes. Nu atît datorită mie, cît subiectului şi ineditului documentelor. S-au vîndut, după ştirea mea, vreo 17.000 de exemplare, şi mediatizarea a fost pe potrivă. Ce-i drept, de data asta am uzat de toate cunoştinţele mele, pentru că între timp abandonasem informatica şi intrasem în presă.

N-a urmat însă nimic. Într-o amară paranteză fie spus, n-am fost invitat niciodată la vreuna dintre comemorările Seniorului, dar nici la vreo discuţie despre dosarele Securităţii, deşi nu mulţi sînt cei care au plonjat în ele - altfel decît pentru a-l consulta pe cel personal, şi asta numai în ultimii ani.

Nu existam.

Am continuat să nu exist şi după apariţia celei de-a treia cărţi, apărute tot datorită lui Alex. Bun sau rău, romanul meu era primul (dacă nu cumva singurul, pînă azi) care încerca să rememoreze existenţa noastră în "Epoca de Aur". Am trăit, e drept, două satisfacţii importante: nepotul meu (9 ani în decembrie 1989) i-a spus mamei sale: "Le cam exagerează! Cum să se dea 150 de grame de salam doar dacă arăţi buletinul!", iar mai mulţi foşti colegi m-au căutat să-mi spună ce bine s-au regăsit în cele relatate, deşi unii dintre ei nu îmi slujiseră drept model pentru personaje. Dar trăiserăm cu toţii acelaşi coşmar, neverosimil - iată - pentru cei mai tineri.



Mereu acelaşi răspuns: n-avem bani

De atunci încoace, am continuat să scriu, dar n-am mai reuşit să public vreo carte. Şi asta în ciuda faptului că, la un moment dat, eram bun prieten cu oameni din conducerea a trei edituri; în ciuda faptului că, graţie meseriei de jurnalist, mi-am făcut, cît de cît, un nume şi ceva relaţii; în ciuda faptului că, aşa cum spuneam, am publicat proză şi eseuri în mai multe reviste de cultură.

În disperare de cauză, dar şi dintr-o naturală pornire de a nu "încremeni în proiect", m-am străduit să-mi diversific oferta: am scris romane, volume de proză scurtă, o carte-documentar care încearcă să prezinte o imagine din interior a presei - ca să nu mai spun că, după mai bine de un deceniu de jurnalism, cu rubrici permanente susţinute de-a lungul mai multor ani, mi-ar putea da prin gând să-mi strîng articolele în volum, cum se poartă, ceea ce sper că nu o să fac niciodată.

Ce-am încercat? Ceea ce mi se pare de bun simţ să încerce orice individ care crede despre sine că e scriitor. Mai întîi, să mă asigur că toţi oamenii cu care intru în contact ştiu că mă ocup cu aşa ceva. Apoi, să-mi "menţin" numele, propunînd revistelor, spre publicare, diverse texte. În al treilea rînd, învingîndu-mi timiditatea, să încerc să-mi folosesc amiciţiile din breasla jurnalistică pentru a obţine semnale ale realizărilor mele. În fine, să bat la uşa editurilor.

Primele trei puncte s-au conturat mai mult decît aş fi sperat. Toată lumea ştie nu numai cu ce mă ocup, ci şi ce problemă am. Toate textele propuse spre publicare au apărut - e drept, nici n-am abuzat. Cît despre semnale, ele n-au lipsit, nu întotdeauna "sugerate". Am avut chiar neaşteptata onoare ca Viaţa lui Corneliu Coposu să fie citată de mai multe ori, fără ştirea mea prealabilă, într-unul dintre cele mai mari cotidiane, inclusiv în editorialul acestuia!

Ce răspunsuri am avut de la edituri? De cele mai multe ori, unul singur: n-avem bani. Au existat doar cîteva excepţii la acest lait-motiv. Un roman despre Revoluţia din decembrie 1989 (ar fi fost primul, la aceea oră) a zăcut cîţiva ani într-o editură, după care secretara acesteia m-a chemat să citesc referatul cărţii, care în esenţă spunea cam aşa: nu e mare lucru de ea, dar, dacă n-aveţi altceva mai bun, publicaţi-o (!). Stingherită, secretara m-a întrebat: "Vreţi totuşi să-l publicăm?" Am spus că da. M-a întrebat dacă vreau să-i fac modificări. Am zis că nu. Au trecut de atunci zece ani.

O altă editură mi-a comunicat că nu publică literatură română contemporană. Era adevărat. Ulterior, au început s-o facă, aşa că am îndrăznit să revin, cu trei propuneri diferite. Despre prima, un roman, mi s-a spus că e prea mare (e drept, ar urma să aibă peste 500 de pagini). Despre a doua, un volum de proză scurtă, că e slăbuţ. Despre a treia, cartea cu ziarişti, că n-ar interesa pe nimeni.

În fine, acelaşi roman exagerat de mare a fost citit, la o altă editură, de un responsabil (scriitor el însuşi) care mi-a zis, citez: "Cred că se poate scoate o carte din el, dar aşteptaţi să vină din concediu redactorul care ar urma să se ocupe de asta". Cum nu vroiam să se "ocupe" nimeni de "asta" şi, mai ales, nu vroiam să se �scoată" nimic, am spus politicos bună ziua şi am închis uşa în urma mea. Greşit, nu?



"Vă căutăm noi după Paşti!"

N-am să vă plictisesc (şi mai mult) povestind toate discuţiile despre subvenţii - de la Ministerul Culturii ori de la vreo fundaţie - despre preţul tiparului, cheltuieli, venituri, tiraj şi profit, despre difuzare şi promovare. Cu un mic efort, puteam să-mi dau doctoratul în domeniu. Vreau doar să amintesc o istorie amuzantă - în măsura în care mă poate amuza aşa ceva.

Deja celebrul roman prea mare l-am propus unei alte edituri, după care am început să dau telefoane. Nu cu nesimţire, ci, aşa, o dată la cîteva luni. De fiecare dată, după ce-mi spuneam numele, secretara zicea: "O clipă, să văd dacă doamna directoare e aici". Urma o scurtă şuşoteală, apoi, invariabil: "Nu e momentan, puteţi reveni?" Puteam. După vreun an, surpriză: şuşoteala a fost urmată de "Doamna directoare a citit cartea, răspunsul e pozitiv (Dumnezeule! - n. TCZ), vă căutăm noi după Paşti!"

E drept, n-a precizat care Paşti. Ştiu că pare un calambur căutat, dar jur că dialogul este redat fidel.

După mai multe luni, m-a sunat secretara: " - Dv. aveţi un manuscris la noi? - Da. - Şi mai vreţi să apară!? - Da... - Io l-am găsit pe o listă, că doamna directoare e plecată din ţară şi mi-a cerut să verific ce manuscrise mai avem... E ciudat... Vreţi să-l luaţi înapoi şi să-i mai faceţi modifcări? - Nu! - Deci vreţi să apară aşa cum e? - DA! - Foarte ciudat... O să-i spun doamnei directoare". Şi acest dialog e autentic.

A mai trecut un an, timp în care o variantă condensată a romanului a apărut în foileton în Ziarul de Duminică, graţie lui Stelian }urlea. Atunci m-am trezit cu un telefon de la doamna directoare însăşi, care, puţin nervoasă, în fraze rupte, m-a lăsat să înţeleg că i-a reproşat cineva: "Tu ţii manuscrisul ăla de peste doi ani şi el apare prin reviste!?" "Eu n-am de unde să ştiu tot ce apare!", mi-a zis, iritată, doamna directoare, după care a precizat că, sigur, ea vrea să publice cartea, dar numai dacă obţine pentru ea subvenţie de la Ministerul Culturii, că altfel de unde bani?

Aţi ghicit: n-a obţinut subvenţia.



Ce nu am făcut?

Dacă tot am avut tupeul să aştern pe hîrtie avatarurile mele, care presupun că nu-i interesează pe cei care publică, dar nici pe cei care n-au nimic de publicat, mă simt dator să mai răspund la o întrebare importantă: ce nu am făcut?

1. N-am dus toate cărţile mele tuturor editurilor sau cel puţin unui număr semnificativ dintre ele. N-am făcut asta din două motive:

a. mi-e jenă să mă duc, aşa, de pe stradă, fără să cunosc pe nimeni - nu ca să-mi pună o pilă, ci ca să mă îndrume şi, mai ales, să-mi spună dacă am vreo şansă, în principiu; această condiţie este necesară din cauza celui de-al doilea motiv:

b. oricît ar fi de penibil, nu am posibilitatea financiară de a produce mai multe exemplare ale cărţilor; ele sînt, toate, culese pe calculator, dar, pe bună dreptate, un editor nu prea citeşte cărţi pe ecranul computerului; or, un print al romanului la care ţin cel mai mult m-ar costa cîteva sute de mii de lei; nu mai am de mult un exemplar tipărit, au rămas pe la "se poate scoate o carte din el".

2. N-am reuşit, ba nici măcar n-am încercat să-mi găsesc un sponsor. În ciuda profesiei de jurnalist, cunosc foarte puţini oameni cu bani la care aş putea să apelez şi mi-e jenă s-o fac.

Cele de mai sus determină, inevitabil, o poziţie subiectivă faţă de ceea ce se întîmplă în literatura română contemporană. În urmă cu cîţiva ani, într-o emisiune TV (singura la care am fost vreodată invitat, şi anume în urma unui articol din România literară) am îndrăznit să am un schimb de replici cu directoarea unei (alte) edituri, care susţinea cu tărie că nu există cărţi bune care să nu se publice. Acum, ca şi atunci, mă îndoiesc - şi vă rog să mă credeţi că nu mă gîndesc (doar) la unele dintre cărţile mele.



Fără publicitate

Dar de-ar fi numai atît! Hai să zicem că, de bine, de rău, mai devreme ori mai tîrziu (deşi pentru scriitor faza asta cu "mai tîrziu" nu e tocmai indiferentă), toate cărţile de valoare apar pe piaţă. Cu această eventuală constatare, discuţia este departe de-a se fi încheiat, căci:

1. Nu poate fi neglijabilă modalitatea de publicare, respectiv faptul că, în foarte multe cazuri, titlurile publicate nu reprezintă (doar) o opţiune valorică a editorului, ci (şi) urmarea asigurării fondurilor de către autor - fie din buzunarul propriu, fie din sponsorizări. Înainte de 1989, un scriitor consacrat mi-a deschis ochii asupra unei realităţi halucinante pentru foarte-tînărul care eram pe-atunci: nu numai că apăreau cărţi inepte, pe bază de pile, de şpagă şi de complicităţi cu cenzura, Partidul, Securitatea - dar chiar şi cărţile de valoare apăreau nu pentru calitatea lor, ci pentru că, pe lîngă valoare, uzau şi de pile, şpagă ori complicităţi. Similar, azi, o mare parte dintre cărţile bune apar nu pentru că sînt bune, ci pentru că şi-au găsit soluţii de finanţare.

Ce e rău în asta? Doar două lucruri:

a. rămîn cărţi valoroase nepublicate din lipsă de fonduri - numai bunul Dumnezeu ştie cîte;

b. cărţile bune publicate se amestecă în aceeaşi oală cu cele proaste publicate, lipsind cititorii de un important criteriu de selecţie; şi să nu-mi spuneţi că acesta este suplinit de critica literară, care acoperă tot ce apare, bun sau rău!

2. Publicarea, indiferent de condiţii, este rareori dublată de promovare. În mod absurd, multe edituri fac eforturi de marketing atunci cînd publică Coelho sau Kundera, care s-ar vinde oricum, în schimb cînd lansează un nume necunoscut ori prea puţin cunoscut nu însoţesc acest lăudabil şi, s-o spunem, riscant gest, de nici o promovare. Sînt cărţi care nu beneficiază nici măcar de o lansare sărăcăcioasă, iar la altele, la care am fost martor, se întîmplă să lipsească reprezentantul editurii (nu glumesc!) sau mediatizarea şi organizarea evenimentului să cadă în sarcina autorului! Mai mult, am remarcat la un tîrg de carte că unele dintre edituri nu promovau nici măcar Premiile US obţinute cu puţină vreme în urmă!! Altfel spus: zi mersi că te-am publicat, mai vrei şi publicitate?

3. Cîte dintre cărţile bune semnate de scriitori români în viaţă şi apărute în aceşti 15 ani (au fost zeci, poate chiar sute) au provocat vreo discuţie publică, o dezbatere, un schimb de argumente pro şi contra? Cîte au reuşit s-o facă măcar după ce au obţinut un premiu ori au fost nominalizate la unul? Dv., care citiţi România literară, aţi putea enumera, de pildă, zece titluri de cărţi premiate în ultimii ani de Uniunea Scriitorilor?

Nu, scriitorul nu trebuie să se priceapă la marketing, mailing, promovare directă, public-ţintă şi alte asemenea. Nu, scriitorul nu trebuie să-şi consume timpul curtînd pe unul şi pe altul. Nu, scriitorul nu trebuie să facă bilanţuri contabile, cel puţin nu pe opera lui.

Dacă se întîmplă astfel, nu e vina scriitorilor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara