Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Constantin Eretescu - „Aparțin culturii în care m-am format. N-am fost tentat să renunț la limba română…“ de Mircea Anghelescu

De scriitorul și de omul Constantin Eretescu mă leagă o prietenie de șase decenii: ne-am întâlnit în sala „Observatorului astronomic popular“ din București, adică în fosta casă a amiralului Urseanu, la ședințele Cenaclului „C.Neculuță“, unde mai veneau Virgil Mazilescu, Iosif Naghiu, Tudor George ș.a. Aparent, Constantin Eretescu este o persoană ușor de cunoscut: îl putem găsi, în diferite ipostaze, în cărțile sale, vreo zece de antropologie și folclor, vreo zece de literatură (proză și teatru), vreo zece de literatură autobiografică, memorii și jurnal. Acestora li se mai adaugă o publicistică activă în anii de exil, în special la ediția americană a revistei Lupta, al cărei redactor a fost iarăși vreo zece ani. Îl regăsim apoi în informațiile din diferite dicționare de literatură. Cu toate acestea, mai pot fi încă puse unele întrebări la care scriitorul a acceptat să răspundă în cele din urmă, privind înapoi, spre cele opt decenii pe care le-a depășit în luna mai. (M.A.)

Mircea Anghelescu: Ai fost exmatriculat din Universitate pentru motive politice de la „filosofie“ cu un semestru înainte de absolvire, în 1959, printre altele pentru că afirmaseși între colegi că „Basarabia este românească“. Cum se poate trăi o asemenea traumă cu puțin înainte de a încheia studiile?
Constantin Eretescu: Privind din perspectiva unei vieți trăite și, practic, încheiate, aș spune că exmatricularea mea din Facultatea de Filozofie, în dramaticul an 1959, a fost benefică. Am încercat de multe ori să-mi închipui cum aș fi arătat eu predând marxism, materialsm dialectic, vigilent în același timp să nu-mi scape vreo afirmație politică necorespunzătoare, ceva care să poată fi transformat într-o acuză cu cine știe ce consecințe, asta dacă absolveam facultatea aceea. Sigur, altele erau gândurile mele atunci. Țin minte că, după ce mi-am citit numele pe lista exmatriculaților din toate unitățile de învățământ superior din R.P. Romînă, m-am dus acasă și am dormit o zi, o noapte și încă o zi. M-am dus după aceea la tata, m-am așezat pe un taburet înaintea lui și i-am spus că viața mea s-a încheiat. Că nu mai e nimic de făcut și să nu-i pară rău după mine. Știam ce aveam să fac. „Lasă-mă și pe mine să încerc“, a zis după ce a aflat totul. El a fost cel care a umblat luni de zile, zi de zi la Ministerul Educației și ~nvățământului, cum se numea pe atunci și, miracol, după vreo jumătate de an de plecăciuni și umilințe, a obținut pentru mine permisiunea să urmez facultatea, dar nu Filozofia, pentru care nu eram dotat, ci Filologia.
Rețin o amintire, cu neașteptate consecințe în ceea ce a urmat. Una din primele îndatoriri a fost să mă prezint prodecanului facultății – uite că i-am uitat numele – care, în pragul ușii, mă întreabă dacă am un domeniu care mă interesează cu deosebire. „Folclorul“, spun, „literatura populară.“ Acela era momentul în care, dintr-o sală alăturată ieșea un bărbat mai în vârstă, cum îl vedeam atunci, bine legat. „Uite, tocmai bine. Aici e profesorul care te va putea îndruma.“ Bărbatul a zâmbit și și-a văzut de drum. Era profesorul Mihai Pop. Mă îndoiesc că m-a recunoscut în anii care au urmat. Dar eu l-am ținut minte.

M.A.: Ai amintit de mai multe ori atmosfera dezolantă din filosofia instituțională a acelor ani, dar mai puțin cei doi ani de la Filologie, spațiu în care ai rămas definitiv. Cum au fost acei ani și cum s-au desenat de atunci, privind retrospectiv, opțiunile tale pentru etnologie, folclor și literatură?
C.E.: Atmosfera de la Facultatea de Filologie era diferită de tot ce cunoscusem eu. Fiindcă trebuie spus că la Facultatea de Filozofie, presupun că în toți anii aceia, jumătate din studenți nu intraseră în urma unui examen de admitere, ci fuseseră înscriși după ce au trecut prin „școala muncitorească“, un fel de liceu de un an sau doi. Toți membri de partid. Dintre cei 50 de studenți ai anului meu, cam 20 erau din aceștia. La care se adăugau vreo zece refugiați politici pro-comuniști din Grecia, camarazi de luptă și de idei ai lui Nikos Beloyannis. Cam toți erau cu cinci-zece ani buni mai în vârstă decât noi. Atunci când nu ai încă douăzeci de ani tu însuți, asemenea colegi aparțin altei generații. Și chiar erau. Ei erau cei care ne puneau călușul în gură. Rețin până astăzi teama pe care o încercam, și nu eram singurul, în momentul în care intrau ei în sala de curs. Ca o trupă de militari. Atmosfera relativ relaxată de până atunci se tensiona brusc. Încetau discuțiile. Fiecare se apleca asupra foii de hârtie pe care o avea în față. Vigilența politică nu opera numai asupra noastră, a celor intrați cu examene, ci și asupra lor înșiși. Îmi amintesc de dispariția din clasă a unuia dintre ei. Treptat și, cumva, pe furiș, am aflat că acela ar fi emis niște păreri care au făcut obiectul unei discuții într-o ședință a membrilor de partid, de pe urma căreia s-a ales cu exmatricularea. A urmat anul 1959, cu acele interminabile ședințe de „precizare a poziției“ politice, totul a durat o săptămână, cu ședințe de la șapte dimineața până la miezul nopții, organizate de Ion Iliescu, proaspăt absolvent al facultății de la Moscova, devenit șef al UTM, soldate cu sute de exmatriculări imediate din facultate, urmate de cine mai știe câte alte sute pe bază de dosare. Pentru motive dintre cele mai diferite: de la opinii politice, la spusul unui banc, mici aluzii în scrisori de dragoste, haine de import purtate în clasă, întârziere la cursuri sau la cămin. O colegă de an a fost dată afară din facultate fiindcă a cerut să citească de la fondul secret al bibliotecii Critica rațiunii pure a lui Kant. Lectura cărții proba că nu s-a încrezut în explicațiile date de profesor la cursul de Istorie a Filozofiei,
Atunci când am intrat eu pentru întâia dată în amfiteatrul Odobescu, atmosfera era diferită. Sezonul excluderilor trecuse. Studenții erau toți de aceeași vârstă. Fiecare era liber să se așeze unde dorea. (Apropo de asta, la facultatea de unde fusesem dat afară cei mai mulți dintre studenții de la școala muncitorească ocupau rândul de bănci de la fereastră. Acela era spațiul lor preferat.) Studenții vorbeau între ei, râdeau. M-am înghesuit și eu, precaut, pe o bancă, mai către ușă, așa, ca să fiu pregătit. Am ascultat cu imensă bucurie un curs de literatură al lui D. Micu. Primul la care am asistat. Cu totul altceva decât înșiruirea de lozinci și concepte nedefinite de care am avut parte atâta vreme. L-am ascultat atunci și pe Al. Rosetti, pe Ovid Crohmălniceanu, câțiva alții. Între încercările prin care am trecut au fost și examenele de diferență, vreo 30, pe care a trebuit să le dau, ca să devin absolvent de Filologie. Toate trebuiau date în timpul sesiunilor de examene. Ceea ce era cu neputință, fiindcă ar fi trebuit , uneori, să dau și câte două examene într-o zi. Așa că am dat multe dintre ele în cursul anului, cu promisiunea profesorului de a le înregistra la secretariat în timpul sesiunii. O colegă s-a oferit să stea în fața cabinetului unde răspundeam, ca să nu intre cumva vreun profesor care să surprindă ilegalitatea. Mai toți au acceptat, ba chiar au semnat în carnetul de student, dar unii au uitat că m-am mai aflat înaintea lor, așa că a trebuit să le mai dau o dată. Unul dintre ele a fost cel de folclor, Citisem, ca orice elev, basme, balade, colinde, lirică, proverbe. Obiceiurile, cele de la sărbători, de la moarte erau parte a unui comportament normal în împrejurări ieșite din comun. Ceea ce mă uimea era bogăția de texte, de ramificații ale disciplinei. Erau, în același timp, mulțime de lucruri pe care nu le știam. Unul dintre ele, viața reală a culturii țărănești, faptul că ea trăiește și poate fi culeasă din gura celor care o știu. Nu-mi mai amintesc cum a decurs examenul meu la folclor, nici măcar cu cine l-am dat. Dar am avut, mulumesc cerului, șansa de a cunoaște pe viu cultura populară, s-o înțeleg și să scriu despre ea. Pot să spun că facultatea de Filologie mi-a deschis orizontul. Mi-a pus înainte viața, fața ei adevărată, cu bunele și nu tocmai bunele ei.
Sigur, nu era totul roz și divin nici la filologie. Îmi amintesc că la un 1Mai am fost chemat și eu la defilare. Unul din șefii organizației de bază, dacă nu chiar cel mai mare, mi-a pus în mână un steag. „Să-l porți cu mândrie“, mi-a poruncit. Nu era un steag cu deosebire greu, dar dacă îl ții mai bine de un ceas în brațe, și nu ești Tarzan, ești zdrobit. Atunci a găsit momentul să mi-l zmulgă din mână și să urle la mine că nu sunt demn să port steagul partidului. Un moment greu, fiindcă nu puteai ști ce va urma. M-am făcut nevăzut pe undeva prin rândurile din spate. Din fericire n-au fost urmări.

M.A.: Ai vorbit în diferite ocazii despre proza pe care o scriai înainte de emigrare care nu ajungea la publicare din cauza unui „onirism“ prin care puteai „eluda rigorile rețetelor admise“, cum spui într-un interviu mai vechi. De fapt, și debutul tău s-a produs într-un volum apărut în Germania, cu texte de Sorin Titel, D.Țepeneag ș.a. Ai amintiri despre aceste texte nepublicabile atunci?
C.E.: Întrebarea ta mi-a amintit prima proză originală, ca să zic așa, pe care am scris-o. Cred că aveam cam 13-14 ani, asta înseamnă cam 1950- 1951. Trăiam în Ferentari. Într-o casă fără lumină electrică. Într-o sărăcie cumplită. Veșnic înfometat. În diverse întruniri de familie auzeam cum se discuta despre basarabenii care erau returnați în URSS. Făceam parte din grupul celor vizați. Simțeam în permanență nesiguranța și temerile prin care treceau părinții. Se adăugau la aceasta știrile legate de evenimentele din țară. Cam atunci a ajuns și la mine informația sau zvonul unei revolte muncitorești la Brașov. Reprimată, bineînțeles, de autorități. În noaptea aceea de gânduri și de nesomn am trăit drama unui bărbat care participă la revoltă și care este apoi prins și ucis de poliție. Am pus apoi totul pe hârtie. Cele vreo zece pagini de caiet ale povestirii le-am făcut sul, le-am legat cu o ață și le-am ascuns după sobă. O zi sau două mai târziu, mama îmi întinde foile frumos îndreptate și mă întreabă, „Ești sigur că lucrurile s-au petrecut așa?“ Nu știam, dar mi-am luat apărarea. „E adevărat chiar dacă nu s-a întâmplat așa.“ Mă mir și azi de răspunsul meu.

M.A.: „În căutarea Alexandrei“, roman remarcat și premiat, care pune în discuție tema dificultății de a fi tu însuți într-o lume, indiferent unde, făcută din sisteme și corporații: dacă nu te înscrii, abia ți se îngăduie să respiri. Mi s-a părut că aici apare polifonic una dintre temele care domină literatura ta, proza și bună parte din teatru: imposibilitatea de a fi liber cu adevărat, ideea (metafora, obsesia, teama) că ești sau poți fi oricând supravegheat, controlat sau manipulat și în același timp imposibilitatea de a-ți face prieteni, de a găsi o comunitate, oricât de restrânsă, câțiva prieteni cu care să te simți solidar sau măcar confortabil.
C.E.: Epoca pe care o trăim este încărcată până la saturație de incertitudini, de nesiguranță. Mărturisesc că admir scriitorii care narează evenimente care nu au de-a face cu tensiunile sociale, în care relațiile interumane nu sunt afectate de lumea din afară. Ei au grijă de personajele lor și de întâmplările prin care-i pun să treacă. În același timp admir, parcă mai mult încă, proza unui scriitor cum e Kafka. Societatea în care trăim este greu de înțeles, în multe privințe haotică, dominată de o legislație care favorizează anumite pături în dauna altora, cu un sistem bazat pe supraveghere și denunțuri. Lucrurile erau bine cunoscute în lumea comunistă în care ne-am trăit viața câteva decenii. E oare altfel în țările care nu au cunoscut acest sistem? Cândva am citit propunerea unui om politic din Statele Unite care spunea că trebuie deschis fiecărui om un dosar care să cuprindă informații de toate felurile legate de viața lui, de la naștere și până la moarte. Oferea chiar și indicația ca dosarul să conțină patruzeci de pagini. Tehnologia actuală, bazată pe camere video, drone-uri, computere, smartphones, contul bancar, ba chiar și dosarul medical la care pot avea oricând acces și autoritățile, controlul și supravegherea individului tind să devină realitate. Mai mult, în condițiile globalizării informațiilor, nu aș fi surprins ca proiectul să devină unul global. Sigur, îmbinarea tehnologiei de ultimă oră cu metodele tradiționale (mă refer la urmăriri, provocări, diverse capcane) continuă să dea rezultate excelente. Societatea modernă este una polițistă. Prima reacție firească a unui om care află asemenea lucruri este „N-au decât. Din moment ce nu fac nici un rău nimănui.“ Mi-aș dori să pot spune așa ceva. Frica e una din tehnicile eficiente de control al populației. O alta este distracția, devierea atenției de la problemele majore. Televizorul e aici instrumentul de bază. Care acționează asupra oamenilor în forme dintre cele mai diferite, de la jocuri sportive la dansuri lascive, la nesfârșite dezbateri pe teme lipsite de importanță. Manipularea e o țintă la care poți ajunge pe multe căi. Așa stând lucrurile, cred că literatura secolului nostru are datoria să surprindă fenomenul. În romanul În căutarea Alexandrei am încercat să sugerez o anume similaritate între destinul tragic al Alexandrei în România și moartea la New York a portoricanei bântuite de gândul independenței insulei ei, iubita eroului care încercase să descopere motivul dispariției mamei lui. În diverse locuri din lucrarea Jurnal de exil sunt semnalate tot soiul de scene care pot fi asociate cu urmărirea. Un istoric și critic literar pe care îl respect de o viață le-a interpretat drept fantasme literare, metafore ale evenimentelor reale. Un altul, scriitor și critic el însuși, le percepe ca absurdități, imagini fără corespondent în realitate. Au fost și câțiva care s-au întrebat dacă asemenea scene ar putea fi adevărate. Nu am dat vreodată o explicație. Tot ce pot să spun este că e datoria noastră să cunoaștem sistemul social în care trăim. Relațiile interumane, aventurile de toate felurile, iubirea, sunt parte a acestei realități, în multe privințe diferită de ceea ce au cunoscut cei dinaintea noastră. Scriitorii sunt cei meniți s-o pătrundă. E singura lor cale spre dobândirea libertății.

M.A.:Spui undeva că literatura română este literatura scrisă în limba română: „Ceea ce-i unește este limba comună... nu cetățenia, ci apelul la altă limbă îi schimbă statutul...“ Unde încap însă experiențele unei vieți sfâșiate între mai multe lumi, cum s-a întâmplat? De pildă, cred că ai fi putut probabil scrie și în țară romanul „A doua naștere“, despre lagărele de muncă din Deltă unde erau deținuți cei care încercau să fugă peste hotare, dar crezi că ai fi putut scrie și romanul epistolar „Dragă Maria“și dacă nu trăiai atmosfera exilului (atmosfera, nu tema) despre care vorbește și „În căutarea Alexandrei“, și „Dragă Maria“ și toate celelalte?
C.E.: Literatura în limba română scrisă peste hotare este parte a literaturii naționale. Cei mai mulți dintre compatrioții care s-au stabilit în străinătate s-au format în țară, cunosc și explorează temele care fac obiectul scrierilor de acolo, mai mult decât atât, folosesc genurile literare practicate acasă, înainte de plecare, apelează la metafore, rime, tip de vers, conflict narativ din mediul natal. Poezia lui Aron Cotruș, spre pildă, cea publicată în afara granițelor nu se deosebește prin nimic de cea apărută în țară. La fel stau lucrurile cu Ștefan Baciu, Zahu Pană, ba chiar și cu scriitori ai ultimei generații, cum e Gabriel Stănescu, poet optzecist, ajuns în America după schimbările de regim politic din România. În anii vechiului regim, atunci când scrierile lor nu ajungeau la destinație, ei continuau, telepatic, să se adreseze cititorului din țară. Te poți întreba în ce măsură mai aparține literaturii române un scriitor care abandonează limba natală pentru a se exprima în limba țării de adopție. De bună seamă Eugen Ionescu este un scriitor român în Nu sau Elegii pentru ființe mici. Dar încetează să mai fie în piesele scrise după plecarea în Franța, în fapt o repatriere. Câteodată lucrurile devin încă mai complexe. Panait Istrati și-a scris operele în franceză, și le-a tradus singur în română, dar peisajul, personajele, viața așa cum e descrisă, este cea de acasă, de dinaintea plecării în lume. Renunțarea la limba română este întâlnită astăzi mai mult la scriitorii tineri la data la care au părăsit țara. Petru Popescu, autorul câtorva romane de succes, a lăsat în urmă nu doar limba în care s-a format, dar și temele pe care le tratase în opera primei părți a vieții. Nu este singurul. Se poate vorbi astăzi și de bilingvism. O pierdere reală o reprezintă cei care au renunțat cu totul la scrisul literaturii, pentru a se dedica cercetării, criticii, istoriei literare, altor teme. Mircea Eliade a publicat o multitudine de studii, dicționare, monografii pe teme legate de mitologie sau istorie a religiilor, toate în engleză sau franceză, continuând în același timp să scrie literatură în limba de acasă. Spre deosebire de Matei Călinescu, autor al unuia dintre cele mai prețuite romane ale ultimului secol românesc, care nu a mai produs nici o scriere literară după plecarea în America.
În ce mă privește, eu socotesc că aparțin culturii în care m-am format. N-am fost tentat să renunț la limba română. Nici n-aș fi putut-o face. Când ne-am refugiat în Statele Unite aveam 43 de ani, prea târziu pentru asemenea renaștere. În plus, m-am specializat în țară în studiul culturii populare, literaturii orale, obiceiurilor, mitologiei. Cu ajutorul unor bursieri americani aflați în vremea aceea în România, am salvat câteva caiete cu note, cu scrieri. Asta mi-a îngăduit să continui o activitate care mi-era dragă. Literatura pe care am scris-o urma și ea preocupări mai vechi. Temele abordate sunt parte a vieții trăite în România. Eram dator să scriu ceea ce apucasem să trăiesc. Nici nu știam altceva. Atmosfera din A doua naștere, ca să dau un exemplu, este în bună parte experiența încercată în tinerețe la Facultatea de Filozofie; poate că cineva are să-l recunoască acolo și pe poetul Teodor Pâcă, una dintre victimele regimului trecut, om ajuns într-un lagăr de muncă din deltă. Sper să apuc să-mi împlinesc o ultimă datorie față de mine însumi cu o istorie care nu-mi dă pace de multă vreme. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara